Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. XIX din 19 martie 2007 pentru examinarea recursului in interesul legii, cu privire la incadrarea juridica a faptei cetateanului roman aflat in strainatate de a se prezenta sub o identitate falsa autoritatii unui stat strain
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - SECTIILE UNITE PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 503 din 3 iulie 2008
Dosar nr. 44/2006
Dosar nr. 48/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituitã în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 44/2006 cu privire la încadrarea juridicã a faptei cetãţeanului român aflat în strãinãtate de a se prezenta sub o identitate falsã autoritãţii unui stat strãin.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor <>art. 34 din Legea nr. 304/2004 , republicatã, fiind prezenţi 88 de judecãtori din totalul de 116 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat cã existã o strânsã legãturã între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 48/2006, declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacãu, care se referã tot la existenţa infracţiunii de fals privind identitatea, prevãzutã în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, cerând în concluzie sã fie conexate cele douã dosare în vederea soluţionãrii lor deodatã.
Secţiile Unite, ţinând seama cã ambele recursuri în interesul legii se referã la aceeaşi ipotezã specificã de interpretare şi aplicare a legii, constând în susceptibilitatea încadrãrii în infracţiunea de fals privind identitatea a faptei cetãţeanului român aflat în strãinãtate de a se prezenta sub o identitate falsã autoritãţii statului strãin, astfel cã între cele douã dosare existã o strânsã legãturã, în temeiul art. 37 din Codul de procedurã penalã, dispune reunirea acestora şi judecarea lor deodatã.
În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi implicit cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacãu, punând concluzii pentru admiterea acestora, în sensul de a se stabili cã fapta cetãţeanului român aflat în strãinãtate de a se prezenta sub o identitate falsã autoritãţilor unui stat strãin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevãzutã în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.
SECŢIILE UNITE ,
deliberând asupra recursurilor în interesul legii menţionate, constatã urmãtoarele:
În practica instanţelor judecãtoreşti s-a constatat cã nu existã un punct de vedere unitar în aprecierea asupra aplicabilitãţii dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal în cazul faptei cetãţeanului român aflat în strãinãtate care se prezintã sub o identitate falsã autoritãţilor unui stat strãin.
Astfel, unele instanţe au considerat cã elementul material al infracţiunii de fals privind identitatea se realizeazã numai dacã autoritãţile în faţa cãrora persoana se prezintã sub o identitate falsã aparţin statului român.
Alte instanţe, dimpotrivã, au considerat cã fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals privind identitatea, prevãzutã în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, şi în cazul când cetãţeanul român aflat în strãinãtate se prezintã sub o identitate falsã autoritãţilor unui stat strãin.
Aceste din urmã instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 293 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de fals privind identitatea constã în "prezentarea sub o identitate falsã ori atribuirea unei asemenea identitãţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altã unitate dintre cele la care se referã art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul".
Corelativ, în art. 145 din Codul penal, la care se face referire prin textul de lege menţionat, explicându-se semnificaţia termenului "public", se precizeazã cã prin acest termen "se înţelege tot ce priveşte autoritãţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publicã, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public".
Este adevãrat cã, în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. 1 din Codul penal, organul, instituţia de stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al inducerii sau menţinerii în eroare de cãtre cel care se prezintã sub o identitate falsã. Prin explicaţiile date în art. 145 din acelaşi cod, privind semnificaţia unor astfel de unitãţi sau instituţii publice, infracţiunea de fals privind identitatea nu s-ar putea realiza decât în cazul în care organul, instituţia sau unitatea a cãrui/cãrei inducere în eroare se urmãreşte ar aparţine statului român.
Dar, dacã se ţine seama de posibilitãţile concrete, în continuã extindere, de sãvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului naţional al României, antrenând consecinţe deopotrivã periculoase pentru statul român cãruia îi aparţin fãptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cãrora ele ar fi comise, se impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii penale române sã fie realizatã şi în raport cu evoluţia de ansamblu a reglementãrilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum şi a celor internaţionale la care România a aderat.
Or, sub acest aspect este de observat cã prin <>Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciarã internaţionalã în materie penalã s-au reglementat numeroase modalitãţi de rãspuns la noile provocãri ale criminalitãţii transnaţionale, între care şi extrãdarea cetãţenilor proprii din România, precum şi primirea de persoane extrãdate în România.
În acest context, de cooperare judiciarã internaţionalã penalã, iniţiatã prin prevederile Convenţiei euoropene privind transferul de proceduri în materie penalã, adoptatã la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificatã prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999 , aprobatã prin <>Legea nr. 34/2000 , autoritãţilor judiciare din România, în calitate de stat contractant, le revin importante obligaţii pe linia asigurãrii tragerii la rãspundere penalã a persoanelor pentru fapte penale sãvârşite pe teritoriul altui stat contractant.
De aceea, în situaţiile specifice ivite în urma readmisiei cetãţenilor români aflaţi ilegal pe teritoriul unor state strãine, în cazurile în care cetãţenia este prezumatã pe baza declaraţiilor fãcute de cei în cauzã în faţa autoritãţilor din acele state, trebuie avut în vedere cã identitatea necorespunzãtoare realitãţii este susceptibilã de a induce în eroare nu numai autoritatea statului strãin în faţa cãreia a fost pretinsã acea identitate, ci şi autoritãţile statului român, ea producându-şi efectele atât cu ocazia examinãrii cererii de readmisie, cât şi ulterior, în faţa autoritãţilor interne, în cazul intrãrii acelei persoane pe teritoriul naţional, dupã acceptarea readmisiei.
Ca urmare, din moment ce nicio returnare în ţarã a cetãţenilor români nu poate avea loc fãrã acceptarea cererii de readmisie, bazatã şi pe prezumţia de cetãţenie românã, se impune sã se considere cã declararea unei identitãţi false chiar şi în faţa autoritãţii unui stat strãin îşi produce efectele finale prin inducerea în eroare a autoritãţilor statului român, expuse sã preia o persoanã sub o identitate neadevãratã.
De altfel, detaliile uzuale din timpul examinãrii cererii de readmisie şi al efectuãrii formalitãţilor necesare trimiterii în ţarã a persoanei care face obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune de proceduri în timpul cãrora persoana respectivã, fiind ascultatã de autoritãţile consulare române, prezintã în continuare date neadevãrate cu privire la identitatea sa.
Aşa fiind, în condiţiile implicãrii nemijlocite a autoritãţilor române în realizarea de acte în cadrul procedurii readmisiei, cu care prilej se repetã declararea identitãţii false de cãtre persoana vizatã, este vãditã realizarea elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea prin aceastã modalitate directã de pretindere în faţa autoritãţii consulare române a identitãţii neadevãrate prezentate în faţa autoritãţii statului strãin, realizându-se astfel scopul imediat, dublat de un scop subsecvent, şi anume producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Pe de altã parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal este impusã şi de principiul personalitãţii legii penale.
În adevãr, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat în art. 4 din Codul penal, "legea penalã se aplicã infracţiunilor sãvârşite în afara teritoriului ţãrii, dacã fãptuitorul este cetãţean român sau dacã, neavând nicio cetãţenie, are domiciliul în ţarã".
Or, cât timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminatã fapta de prezentare sub o identitate falsã, comisã pentru a induce sau a menţine în eroare un organ, o instituţie de stat sau o unitate de interes public, fãrã ca incriminarea sã fie condiţionatã expres de apartenenţa acestor autoritãţi la statul român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menţionat sã opereze şi în cazul în care cetãţeanul român sãvârşeşte fapta în faţa autoritãţilor unui stat strãin.
Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracţiunii prevãzute în textul de lege menţionat constã în încrederea publicã în identitatea persoanei, adicã în deplina concordanţã dintre identitatea sub care cineva se prezintã în faţa unei autoritãţi şi datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regãseşte şi în cazul faptei cetãţeanului român aflat în strãinãtate care se prezintã sub o identitate falsã autoritãţilor unui stat strãin.
A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a fãcut referire ar însemna ca principiul personalitãţii legii penale sã nu fie aplicabil în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, prevãzutã în art. 293 alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil.
În consecinţã, în temeiul dispoziţiilor <>art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã, precum şi ale art. 414^2 din Codul de procedurã penalã, urmeazã a se admite recursurile în interesul legii şi a se stabili cã fapta cetãţeanului român aflat în strãinãtate de a se prezenta sub o identitate falsã autoritãţilor unui stat strãin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevãzutã în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECID :
Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacãu.
Stabilesc cã fapta cetãţeanului român aflat în strãinãtate de a se prezenta sub o identitate falsã autoritãţilor unui stat strãin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevãzutã în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.
Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedurã penalã.
Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 19 martie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
