Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 992 din 6 noiembrie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 329 alin. 3 teza finala din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 826 din 4 decembrie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Ion Tiucã - procuror
Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilã în dosarele nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007, nr. 670/102/2007, nr. 459/102/2007 şi nr. 659/102/2007.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.099D/2007, nr. 1.100D/2007, nr. 1.101D/2007, nr. 1.102D/2007, nr. 1.103D/2007, nr. 1.108D/2007 şi nr. 1.263D/2007, pune în discuţie, din oficiu, problema conexãrii cauzelor.
Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.
Curtea, în temeiul <>art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea dosarelor nr. 1.263D/2007, nr. 1.108D/2007, nr. 1.103D/2007, nr. 1.102D/2007, nr. 1.101D/2007 şi nr. 1.100D/2007 la Dosarul nr. 1.099D/2007, care este primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã. În acest sens aratã cã scopul reglementãrii recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg cuprinsul ţãrii, fãrã a se încãlca prevederile constituţionale invocate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, reţine urmãtoarele:
Prin încheierile din 17 aprilie 2007, pronunţate în dosarele nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007 şi nr. 670/102/2007, Încheierea din 24 mai 2007, pronunţatã în Dosarul nr. 459/102/2007, şi Încheierea din 19 iulie 2007, pronunţatã în Dosarul nr. 659/102/2007, Tribunalul Mureş - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de instanţã din oficiu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecatã susţine cã dispoziţiile art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã încalcã prevederile art. 1 alin. (3)-(5), art. 11, 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 61, 67, art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (3) şi art. 129 din Constituţie. Deciziile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţioneazã recursurile în interesul legii reprezintã acte normative, deoarece sunt supuse publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi au caracter obligatoriu. Însã, potrivit <>art. 67 din Legea nr. 24/2000 , numai legiuitorul poate emite acte normative interpretative ale legii, numai acestuia revenindu-i competenţa de a infirma sau modifica interpretarea judiciarã a legilor. În consecinţã, puterea discreţionarã de emitere de cãtre o instanţã judecãtoreascã a unor acte normative interpretative a legii contravine principiului statului de drept şi separaţiei puterilor în stat, puterea judecãtoreascã primind atribuţii legislative cu încãlcarea competenţelor exclusive ale puterii legiuitoare. De asemenea, se permite unei instanţe judecãtoreşti sã intervinã în procesele judiciare, fãrã a fi învestitã cu soluţionarea acestora, prin decizii general obligatorii, faţã de care pãrţile din proces nu pot promova nicio cale de atac.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciazã cã principiul separaţiei puterilor în stat nu are de suferit prin aceea cã legiuitorul a reglementat calea extraordinarã de atac a recursului în interesul legii. În cadrul acestei cãi de atac, soluţiile se pronunţã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţele judecãtoreşti, ceea ce asigurã tocmai finalitatea acestei cãi extraordinare de atac, anume cã, pe viitor, în speţe similare, toate instanţele judecãtoreşti se vor pronunţa în acelaşi fel, ceea ce vine, tocmai, în sprijinul realizãrii dezideratului unificãrii practicii judiciare. Recunoaşterea existenţei cãii de atac a recursului în interesul legii nu poate fi asimilatã unei puteri discreţionare a unei instanţe judecãtoreşti de a emite acte normative de interpretare a unei legi şi nici nu se poate susţine cã prin reglementarea unei asemenea cãi extraordinare de atac judecãtorul a primit puteri legislative. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are o competenţã legislativã atunci când soluţioneazã recursurile în interesul legii, ci aceasta are numai competenţa jurisdicţionalã, care, însã, se manifestã în mod specific în cadrul soluţionãrii recursurilor în interesul legii.
Avocatul Poporului aratã cã scopul cãii de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul ţãrii de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se pronunţã exclusiv asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferitã din partea instanţelor judecãtoreşti. În continuare, face referire la <>Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, şi <>Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorii-raportori, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, dispoziţii care au urmãtorul conţinut: "Soluţiile se pronunţã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."
În susţinerea neconstituţionalitãţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocã încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) referitoare la statul român, ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 referitoare la universalitate, ale art. 16 alin. (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul pãrţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 61 referitoare la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 67 referitoare la actele juridice adoptate de Camera Deputaţilor şi Senat şi cvorumul legal necesar, ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi, ale art. 124 alin. (1) şi (3) referitoare la înfãptuirea justiţiei, ale art. 126 alin. (3) referitoare la instanţele judecãtoreşti şi ale art. 129 referitoare la folosirea cãilor de atac.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã prin <>Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, Curtea a statuat cã, în temeiul art. 329 din Codul de procedurã civilã, scopul reglementãrii recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg cuprinsul ţãrii. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţã asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecãtoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea datã de instanţa supremã acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe. Având ca obiect promovarea unei corecte interpretãri a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera cã deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizeazã domeniul legiferãrii, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie. Prin textul de lege criticat, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecãtoreşti, precum şi rolul sãu prevãzut în art. 329 din Codul de procedurã civilã, a instituit obligativitatea interpretãrii date de aceasta, în scopul aplicãrii unitare de cãtre instanţele judecãtoreşti a unui text de lege, fãrã ca astfel instanţa supremã sã se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
De asemenea, s-a constatat cã soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegãri în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii conferã judecãtorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumitã interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite pãrţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrinã ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridicã "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".
Raţiunile care au stat la baza adoptãrii soluţiei anterioare îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinutã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilã în dosarele nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007, nr. 670/102/2007, nr. 459/102/2007 şi nr. 659/102/2007.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 6 noiembrie 2007.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Mariţiu
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
