Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Mihai Constantinescu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent
Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de cãtre Ministerul Public, de Buriman Marina Ioana (Dosarul nr. 15C/1996), Antonescu Elena şi Antonescu Cristina (Dosarul nr. 16C/1996), Gheorghiu Marie Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana (Dosarul nr. 30C/1996), precum şi de Badulescu Vlad Radu (Dosarul nr. 41C/1996), impotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996.
Preşedintele completului declara şedinţa deschisã.
La apelul nominal sînt prezente, personal şi asistate de dl avocat Adrian Vasiliu, Antonescu Cristina şi Gheorghiu Marie Angele Roxana, iar recurentii Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana rãspund prin reprezentant, dl avocat Adrian Vasiliu. Lipsa Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.A. "Locato", S.C. "Cotroceni" - S.A., Primãria Sectorului 1, Primãria Sectorului 5 şi Badulescu Vlad Radu, care a solicitat judecarea recursului fãrã prezenta sa.
Procedura de citare legal îndeplinitã.
Avînd cuvintul, pentru a susţine recursul Ministerului Public, dl procuror Raul Petrescu solicita admiterea recursului şi, în fond, respingerea exceptiei de neconstituţionalitate a art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedura civilã, aratind, în esenta, ca examinarea constituţionalitãţii textului atacat trebuie sa se facã în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "în activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor", astfel ca suspendarea executãrii unei hotãrîri judecãtoreşti de cãtre procurorul general nu poate fi privitã ca o încãlcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Pe de alta parte, mãsura suspendãrii executãrii hotãrîrii judecãtoreşti irevocabile, luatã de cãtre procurorul general, este cenzurata de Curtea Suprema de Justiţie, care, potrivit art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedura civilã, poate fie sa dispunã prelungirea suspendãrii, fie sa revinã asupra suspendãrii acordate.
Dl avocat Adrian Vasiliu solicita, în legatura cu recursul declarat de cãtre Ministerul Public, respingerea acestuia ca neîntemeiat, întrucît suspendarea executãrii unei hotãrîri judecãtoreşti de cãtre procurorul general este, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia de fond, neconstitutionala.
Avînd cuvintul pentru a susţine recursul declarat de Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana, dl avocat Adrian Vasiliu prezintã motivele de recurs formulate în scris şi care se vor reda în cele ce urmeazã, insistind, în esenta, asupra urmãtoarelor aspecte: excepţia de neconstituţionalitate nu viza atît faptul ca recursul în anulare poate fi exercitat numai de cãtre procurorul general, astfel cum a reţinut decizia de fond, ci faptul ca textul atacat nu stabileşte un termen de exercitare; asimilarea soluţiei din art. 330^1 din Codul de procedura civilã cu posibilitatea de a invoca oricind nulitatea absolutã nu poate fi reţinutã, deoarece exista chiar hotãrîri ale Curţii Supreme de Justiţie care nu pot fi atacate pe calea recursului în anulare; este încãlcat principiul neretroactivitatii, deoarece inexistenta termenului pentru exercitarea recursului în anulare poate duce la situaţia ca într-o cauza soluţionatã la un moment dat sa se aplice, cu ocazia judecãrii recursului în anulare, o lege ulterioara, care este de imediata aplicare; art. 128 din Constituţie nu da un mandat în alb pentru a stabili orice regula, ci ea trebuie sa fie constituţionalã, astfel ca prin folosirea cãilor de atac trebuie inteleasa egalitatea dintre pãrţi şi Ministerul Public, acordarea aceloraşi sanse pãrţilor, ceea ce presupune fixarea unui termen pentru exercitarea oricãrei cai de atac; principiul egalitãţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi cerinta ca procesul sa fie echitabil presupun şi respectarea drepturilor cistigate de cãtre pãrţi sau terţi, care nu pot sa fie atinse; cerinta ca procesul sa fie rezolvat într-un termen rezonabil priveşte procesul în general, deci inclusiv existenta unui termen de exercitare a caii de atac; art. 1 alin. (3) din Constituţie, care defineste România ca un stat de drept, în care dreptatea reprezintã valoare suprema şi este garantatã, impune respectarea principiilor puterii lucrului judecat şi stabilitatii hotãrîrilor judecãtoreşti; de esenta cãilor de atac este existenta unui termen de exercitare, astfel cum prevede, ca regula, Codul de procedura civilã, în legatura cu exercitarea recursului în anulare.
În concluzie, solicita admiterea recursului, iar pe fond admiterea exceptiei de neconstituţionalitate cu privire la art. 330^1 din Codul de procedura civilã.
Luind cuvintul, reprezentantul Ministerului Public arata ca textul atacat nu incalca principiul egalitãţii, deoarece egalitatea nu înseamnã uniformitate. Invocind şi prevederile art. 128 din Constituţie, procurorul solicita respingerea recursurilor.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
1. Prin Decizia nr. 73/1996 Curtea a admis, cu unanimitate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedura civilã, text care prevede ca "Procurorul general poate dispune, pe termen limitat, suspendarea executãrii hotãrîrilor judecãtoreşti înainte de introducerea recursului în anulare". Pentru a se pronunţa aceasta soluţie s-a apreciat, în esenta, ca prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din ansamblul reglementãrilor constituţionale şi, îndeosebi, al celor avînd ca obiect precizarea funcţiilor ce revin autoritãţilor publice şi a raporturilor dintre acestea. Aceasta deoarece, în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfãşoarã activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecinta, ei înşişi agenţi ai autoritãţii executive. Asa fiind, numai incalcindu-se principiul separaţiei puterilor în stat procurorii ar putea dispune suspendarea executãrii unei hotãrîri judecãtoreşti. În sprijinul soluţiei s-a invocat şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/1992, prin care, într-un alt context, s-a decis ca o dispoziţie legalã prin care se suspenda cursul judecaţii sau executarea hotãrîrilor judecãtoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstitutionala, aratindu-se ca din moment ce nici autoritatea legiuitoare nu poate dispune suspendarea executãrii hotãrîrilor judecãtoreşti referitoare la anumite cauze determinate, cu atît mai mult o asemenea mãsura nu poate fi luatã de cãtre o alta autoritate.
2. Impotriva acestei soluţii a declarat recurs în termen procurorul general, solicitind admiterea recursului şi, în fond, respingerea exceptiei de neconstituţionalitate.
În motivarea recursului se arata ca examinarea constituţionalitãţii textului atacat trebuie sa se facã în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora, în activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor, astfel încît posibilitatea suspendãrii executãrii unei hotãrîri judecãtoreşti nu poate fi privitã ca o încãlcare a principiului separaţiei puterilor în stat.
Prin recurs se contesta şi considerentul potrivit cãruia procurorii ar aparţine puterii executive, aratindu-se ca, în Constituţie, dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sînt aşezate în capitolul referitor la "Autoritatea judecãtoreascã", ceea ce exclude apartenenţa sa la puterea executivã.
Se apreciazã ca şi în procesul civil, deşi este un proces privat, exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciarã Constituţia a stabilit acest rol pentru procuror, unul dintre instrumentele puse la indemina Ministerului Public, respectiv a procurorului general, fiind posibilitatea suspendãrii executãrii hotãrîrii pînã la declararea recursului în anulare.
În sfîrşit, se susţine ca textul atacat reglementeazã o modalitate de amînare a efectelor grave şi de netolerat pe care le poate avea o hotãrîre judecãtoreascã pronunţatã, nu cu o simpla depasire a competentelor, ci în dispreţul organizãrii constituţionale a statului.
3. Prin aceeaşi Decizie nr. 73/1996, Curtea, cu majoritate de voturi, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedura civilã şi a constatat ca prevederile art. 330, art. 330^2 alin. 2, art. 330^3 şi art. 330^4 sînt constituţionale.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea a reţinut, cu privire la art. 330, art. 330^3 şi art. 330^4, ca nu se poate susţine incompatibilitatea constituţionalã a existenţei recursului în anulare şi nici existenta vreunei situaţii conflictuale între regulile de procedura şi dispoziţiile Constituţiei.
Cu privire la art. 330^1 din Codul de procedura civilã, se retine ca acesta a fost atacat pentru ca dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general şi pentru ca nu stabileşte un termen în care poate fi exercitat, ci prevede ca se poate declara oricind. Respingindu-se excepţia de neconstituţionalitate cu privire la acest text, s-a reţinut, în esenta, ca textul nu contravine art. 15 alin. (2), art. 16 şi art. 128 din Constituţie şi nici art. 6 pct. 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Aceasta pentru ca, pe de o parte, unele texte nu au nici o incidenta cu problema de constitutionalitate în discuţie [art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului], iar pe de alta parte, celelalte texte pretins a fi incalcate nu pun în discuţie necesitatea garantarii, pentru toate pãrţile dintr-un proces, a dreptului de a exercita toate cãile extraordinare de atac impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti şi nici a existenţei unui termen pentru exercitarea cãilor de atac. Dimpotriva, art. 128 din Constituţie stabileşte ca exercitarea cãilor de atac se face în condiţiile legii, iar art. 6 pct. 1 şi art. 14 pct. 1 din actele internaţionale menţionate, care fac referire la rezolvarea procesului "într-un termen rezonabil", vizeazã celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate cãile de atac - inclusiv cele extraordinare - a unor termene pentru exercitarea lor.
În considerentele opiniei majoritare, se apreciazã şi faptul ca nu pot fi totuşi ignorate unele argumente ale autorilor exceptiei de neconstituţionalitate în sprijinul ideii ca ar trebui sa se prevadã un termen şi pentru exercitarea recursului în anulare, dar se precizeazã ca nu este de competenta Curţii Constituţionale sa sanctioneze omisiuni legislative, iar Curtea nici nu poate sa se manifeste ca legislator pozitiv.
În opinia separatã la aceasta soluţie s-a apreciat ca art. 330^1 din Codul de procedura civilã trebuia declarat neconstitutional, deoarece, deşi nu contrazice expres nici un text din Constituţie, el contravine unor principii generale care se desprind din Constituţie, şi anume celui al autoritãţii lucrului judecat şi celui al stabilitatii hotãrîrilor judecãtoreşti.
În argumentarea opiniei se invoca, în esenta, lipsa de corelare cu Codul de procedura penalã care, în privinta recursului în anulare, prevede termenul de un an, precum şi încãlcarea art. 20 din Constituţie, în sensul ca nu s-a dat prioritate prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, care pretind ca o cauza civilã sa fie rezolvatã "într-un termen rezonabil", iar pãrţile sa beneficieze de "egalitatea armelor".
4. Impotriva soluţiei cu privire la art. 330^1 din Codul de procedura civilã s-a declarat recurs la data de 26 iunie 1996 de cãtre Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana. Recursul a fost declarat şi motivat în termen.
În motivarea recursului se arata, în esenta, urmãtoarele:
a) Curtea a deplasat obiectul discuţiei, aducind argumente, în principal, în favoarea ideii ca nu este neconstitutional ca recursul în anulare sa fie exercitat numai de cãtre procurorul general, or, excepţia de neconstituţionalitate viza faptul ca recursul în anulare poate fi exercitat oricind;
b) Curtea susţine, fãrã nici o motivare, ca prin art. 330^1 din Codul de procedura civilã nu sînt incalcate implicit dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi ca acest motiv invocat în sprijinul exceptiei nu ar avea relevanta în cauza, or, în realitate, textul atacat afecteazã principiul înscris în textul constituţional menţionat, întrucît un proces care s-a judecat sub imperiul unor legi poate fi redeschis oricind, din moment ce recursul în anulare nu are termen şi deci pot fi afectate hotãrîri irevocabile;
c) în mod nejustificat Curtea apreciazã ca nu este încãlcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece textul constituţional priveşte egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, nu egalitatea de tratament juridic a acestora în raport cu cea aplicabilã autoritãţilor publice. Chiar dacã nu direct, art. 16 alin. (1) este infrint implicit, deoarece, prin posibilitatea exercitãrii, oricind, a recursului în anulare de cãtre procurorul general, este nesocotita egalitatea dintre pãrţile procesului în care se promoveazã calea de atac, în realitate fiind favorizata partea care profita de admiterea caii de atac; prin aceasta încãlcare a egalitãţii pãrţilor din proces sînt nesocotite şi prevederile convenţiilor şi ale pactelor internaţionale la care România este parte, care dispun ca examinarea proceselor trebuie sa se facã în mod echitabil;
astfel încît textul atacat contravine şi art. 20 din Constituţie;
d) Curtea a reţinut în mod greşit ca nu sînt incalcate prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, care stabilesc ca rezolvarea litigiului trebuie sa se facã "într-un termen rezonabil" şi deci nici cele ale art. 20 din Constituţie, întrucît instituirea unei cai de atac fãrã termen aduce atingere ideii de rezolvare a unui proces "într-un termen rezonabil", deoarece nu mai exista siguranta rezolvarii litigiului într-un interval anume, cita vreme procesul poate fi reluat oricind prin exercitarea recursului în anulare nelimitat în timp;
e) art. 128 din Constituţie nu a fost interpretat în mod corect de cãtre Curte, deoarece sintagmei "în condiţiile legii" nu i se poate da înţelesul posibilitatii adoptãrii unei legi care sa instituie o eventuala inegalitate a pãrţilor în raport cu cãile de atac, ci art. 128 este afirmarea constituţionalã a egalitãţii participanţilor la un proces în raport cu folosirea cãilor de atac.
În sprijinul admiterii recursului şi, pe fond, a exceptiei de neconstituţionalitate, se mai invoca urmãtoarele: faptul ca o componenta esenţialã, definitorie, a oricãrei cai de atac este termenul înãuntrul cãruia aceasta poate fi exercitatã, deoarece altfel procesul s-ar transforma într-un joc fãrã reguli, haotic, fãrã sens; împrejurarea ca în procedura penalã se prevede, ca regula, termenul de un an; faptul ca în reglementarea anterioarã anului 1948 legislaţia vorbea de cerere în anulare şi nu recurs în anulare, astfel ca ea putea fi imprescriptibila, ceea ce nu se poate intimpla în cazul unei cai de atac de esenta cãreia este existenta unui termen; principiul autoritãţii lucrului judecat, pe care este construitã justiţia moderna, ca şi cel al stabilitatii juridice nu pot fi sacrificate de dragul unui utopic şi iluzoriu principiu al descoperirii adevãrului absolut; chiar şi în perioada dictaturii comuniste, recursul extraordinar, care era, de asemenea, numai la indemina procurorului general, putea fi exercitat doar în termen de un an.
În concluzie, se apreciazã ca acceptarea unei cai de atac fãrã termen este neconstitutionala. În acest context, este de observat ca, prin motivele de recurs, se apreciazã ca argumentatia Curţii, în sensul ca art. 330^1 din Codul de procedura civilã ar reprezenta o omisiune legislativã, constituie o grava eroare logica, deoarece nu ar fi vorba de omisiunea legiuitorului de a legifera, ci de intenţia directa, pozitiva, a acestuia de a introduce un recurs fãrã termen, care, fiind neconstitutionala, trebuie sancţionatã.
5. Impotriva soluţiei Curţii, cu privire la art. 330^1 din Codul de procedura civilã, a declarat recurs la data de 1 iulie 1996 şi Badulescu Vlad Radu. Recursul a fost declarat în termen. În motivarea recursului se aduc, în esenta, urmãtoarele argumente:
a) dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedura civilã incalca principiile constituţionale ale autoritãţii lucrului judecat şi ale stabilitatii hotãrîrilor judecãtoreşti, care, împreunã, trebuie sa asigure într-un stat de drept stabilitatea circuitului civil;
b) art. 330^1 din Codul de procedura civilã incalca doua principii ale justiţiei europene, cuprinse în Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, şi anume principiul judecãrii cauzelor "într-un termen rezonabil" şi principiul "egalitãţii armelor" pãrţilor care participa la proces.
CURTEA,
avînd în vedere decizia atacatã, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, prevederile art. 330^1 şi ale art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedura civilã, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, şi vazind concluziile pãrţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, retine urmãtoarele:
1. Referitor la recursul declarat de cãtre Ministerul Public, este de observat ca, potrivit dispoziţiilor Codului de procedura civilã, suspendarea executãrii unei hotãrîri se dispune, în condiţiile legii, numai la cererea partii interesate, de cãtre instanta judecãtoreascã competenta, uneori chiar cu plata unei cauţiuni, şi, cu excepţia apelului, ea intervine de drept numai în cazuri restrînse, limitativ prevãzute de lege la recurs (art. 280, 300 şi 325). Desigur, procurorul, ca parte în proces, poate, şi el, în condiţiile legii, cere suspendarea executãrii unei hotãrîri, dar asupra ei se pronunţa, de asemenea, instanta competenta. Numai în cazul recursului în anulare s-a prevãzut posibilitatea pentru procurorul general de a suspenda executarea unei hotãrîri, soluţie care nu a existat în Legea Curţii de Casaţie şi nici în Codul de procedura civilã din anul 1948, dar a fost reglementatã în cazul recursului extraordinar ce a fost eliminat din Codul de procedura civilã prin Legea nr. 59/1993.
Reglementarea de principiu din Codul de procedura civilã, în sensul ca suspendarea executãrii unei hotãrîri se dispune de instanta, este rezultatul firesc al faptului ca, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfãptuieşte prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege. Rezulta ca legea fundamentalã recunoaşte numai judecãtorului jurisdictio şi imperium, adicã puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea forţatã a hotãrîrilor. Din moment ce prin intermediul instanţei se porneşte executarea silitã, este firesc ca toate incidentele care apar ulterior, inclusiv în ceea ce priveşte suspendarea, sa se rezolve tot de cãtre instanta judecãtoreascã.
În alţi termeni, soluţia de principiu din Codul de procedura civilã, în acord cu legea fundamentalã, este rezultatul principiului separaţiei puterilor în stat, care, în ce priveşte puterea judecãtoreascã, a fost expres prevãzut în art. 1 al Legii nr. 92/1992. Chiar dacã Constituţia nu consacra în terminis acest principiu, cerinţele lui de fond, astfel cum sînt concepute în prezent, se regãsesc în legea fundamentalã şi trebuie respectate de cãtre toate autoritãţile. Astfel se explica de ce Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 6/1992, la care, de altfel, s-a referit şi decizia de fond, a declarat, în cadrul controlului prealabil, neconstitutionala o dispoziţie legalã prin care se suspenda cursul judecaţii şi executarea hotãrîrilor judecãtoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate.
Faptul ca dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sînt aşezate în Constituţie în capitolul referitor la "Autoritatea judecãtoreascã" nu pot duce, din punctul de vedere al aspectului supus judecaţii, la o alta concluzie, deoarece aceasta împrejurare nu transforma Ministerul Public şi unitãţile sale în instanţe judecãtoreşti, care sa infaptuiasca, potrivit Constituţiei, justiţia.
În capitolul privind "Autoritatea judecãtoreascã" sînt plasate şi dispoziţiile art. 131 din Constituţie, care, în alin. (1), stabilesc ca procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Este fãrã indoiala ca ministrul justiţiei este reprezentant al executivului. Fãrã a intra în controversele doctrinare privind natura Ministerului Public, din acest text constituţional rezulta, fãrã dubiu, o legatura a instituţiei Ministerului Public cu puterea executivã, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintã interesele societãţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, reprezintã şi el în activitatea judiciarã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor.
Faptul ca în activitatea judiciarã Ministerul Public reprezintã, potrivit art. 130 alin. (1), interesele generale ale societãţii nu poate conduce la o alta soluţie, deoarece acest text trebuie corelat cu alte dispoziţii şi principii constituţionale, şi, în orice caz, aceste interese generale, care exista, într-adevãr, şi în procesele civile, trebuie aparate de Ministerul Public, cu respectarea tuturor dispoziţiilor constituţionale. Or, corelind dispoziţiile art. 131 alin. (1) cu cele ale art. 125 alin. (1) din Constituţie, rezulta ca numai prin încãlcarea principiului separaţiei puterilor în stat s-a recunoscut procurorului general posibilitatea de a suspenda executarea unor hotãrîri judecãtoreşti irevocabile.
În aceste condiţii, nu poate fi reţinut nici motivul de oportunitate invocat în recurs, şi anume faptul ca art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedura civilã reglementeazã o modalitate de amînare a efectelor grave şi de netolerat pe care le poate avea o hotãrîre judecãtoreascã pronunţatã în dispreţul organizãrii constituţionale a statului. Trebuie reţinut, pe de o parte, ca motivele recursului în anulare pot fi invocate de cãtre pãrţi sau de procuror pe calea recursului (art. 304 pct. 4 din Codul de procedura civilã) sau a revizuirii (art. 322 pct. 4 teza întîi din Codul de procedura civilã), iar, pe de alta parte, art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedura civilã îngãduie Curţii Supreme de Justiţie sa suspende ea executarea hotãrîrii, dupã ce a fost sesizatã, astfel ca, printr-o introducere prompta a recursului în anulare, poate fi evitat pericolul evidenţiat în recurs şi care, în orice caz, nu poate fi opus unor norme şi principii constituţionale ce s-ar incalca, dacã ar fi acceptat acest motiv.
Asa fiind, recursul declarat de cãtre Ministerul Public urmeazã sa fie respins.
2. Referitor la recursul exercitat de cãtre Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana şi de Badulescu Vlad Radu, este de observat ca, potrivit art. 123 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfãptuieşte în numele legii şi ea se realizeazã, astfel cum s-a mai arãtat, potrivit art. 125 alin. (1), prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege. În sfîrşit, în conformitate cu art. 130 alin. (3) din Constituţie, competenta şi procedura de judecata sînt stabilite de lege.
În sistemul nostru actual, temeiul constituţional al exercitãrii cãilor de atac îl constituie art. 125 alin. (3) din Constituţie, din care rezulta ca legea este cea care stabileşte cãile de atac, fiind incluse în procedura de judecata, şi art. 128 care prevede ca, impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii.
Legea procesual civilã din ţara noastrã reglementeazã apelul (art. 282-298) şi recursul (art. 299-316) drept cai ordinare de atac, iar contestaţia în anulare (art. 317-321), revizuirea (art. 322-328), recursul în interesul legii (art. 329) şi recursul în anulare (art. 330-330^4), drept cai extraordinare de atac. Recursul şi revizuirea vizeazã hotãrîri definitive, iar contestaţia în anulare şi recursul în anulare, chiar hotãrîri irevocabile. Cu excepţia recursului în interesul legii şi al recursului în anulare, care pot fi exercitate numai de cãtre procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, şi nu au fixat termen de exercitare, celelalte cai de atac pot fi folosite de orice parte interesatã şi de procuror, dar numai în termenul expres prevãzut de lege.
Rezulta ca existenta unor cai de atac, chiar extraordinare, nu contravine dispoziţiilor constituţionale. Aceasta, chiar dacã exercitarea este recunoscuta numai procurorului general, deoarece este fãrã indoiala ca şi în materie civilã exista interese generale ale societãţii, care, în activitatea judiciarã, sînt reprezentate, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, de cãtre Ministerul Public. Or, încãlcarea principiului separaţiei puterilor în stat sau sãvîrşirea de infracţiuni de cãtre judecãtori în legatura cu hotãrîrea pronunţatã de ei, care constituie motivele recursului în anulare, prevãzute de art. 330 din Codul de procedura civilã, reprezintã astfel de interese. În acest context trebuie observat ca reprosul care se aduce deciziei de fond, în sensul ca a deplasat obiectul discuţiei, aducind, în principal, argumente în favoarea ideii ca nu este neconstitutional ca recursul în anulare sa fie exercitat numai de cãtre procurorul general, nu se justifica, deoarece, din motivarea recursului, îndeosebi în legatura cu interpretarea art. 128 din Constituţie, se evoca şi acest aspect, din moment ce se pretinde ca textul ar impune folosirea în mod egal a cãilor de atac. Prevederea constituţionalã nu interzice ca o cale de atac ce priveşte exclusiv un interes public, cum este recursul în anulare, sa poatã fi exercitatã numai de cãtre Ministerul Public.
Referitor la problema dacã este sau nu constituţionalã prevederea cuprinsã în art. 330^1 din Codul de procedura civilã, potrivit cãreia recursul în anulare se poate exercita oricind, este de observat ca o dispoziţie similarã nu era prevãzutã în mod expres nici în Legea Curţii de Casaţie şi nici în Codul de procedura civilã din anul 1948, dar, în doctrina şi jurisprudenta, s-a decis în sensul soluţiei legislative de astãzi. Prin motivele de recurs se susţine ca, pentru perioada anterioarã anului 1948, soluţia era fireasca, deoarece Legea Curţii de Casaţie reglementa o cerere în anulare, care poate fi şi imprescriptibila, şi nu o cale de atac, de esenta cãreia este existenta unui termen de exercitare. Este adevãrat ca legea nu folosea noţiunea de recurs, dar doctrina şi jurisprudenta îi confereau aceasta calificare, iar pe de alta parte, în acest moment, fata de dispoziţiile art. 125 alin. (3) şi ale art. 128 din Constituţie, care dau în competenta legii stabilirea cãilor de atac şi a modului lor de exercitare, nu se poate aprecia ca art. 330^1 din Codul de procedura civilã contravine acestora. Interpretarea ce se da în recurs art. 128 din Constituţie nu poate fi primitã, deoarece este evident ca textul are în vedere folosirea cãilor de atac, adicã exercitarea lor, inclusiv în ce priveşte termenele, atît de cãtre pãrţi, cît şi de cãtre Ministerul Public, în condiţiile stabilite de lege. De aceea textul atacat nu contravine art. 128 din Constituţie.
În legatura cu susţinerea ca art. 330^1 din Codul de procedura civilã ar incalca principiul egalitãţii, înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi cerinta unui proces echitabil, înscrisã în convenţiile şi pactele internaţionale, cerinta obligatorie, potrivit art. 20 din Constituţie, deoarece ar favoriza partea care profita de admiterea caii de atac, este de observat ca, prin anularea hotãrîrii irevocabile atacate, pãrţile sînt repuse în situaţia anterioarã, deci în situaţia de egalitate. Aceasta cale de atac nu are scopul de a favoriza pe una sau pe alta dintre pãrţi, ci anularea unei hotãrîri care incalca principii esenţiale ale statului de drept, cum sînt separaţia puterilor, independenta şi imparţialitatea judecãtorilor. Asa fiind, nici acest motiv nu este întemeiat.
Cît priveşte motivul referitor la încãlcarea cerintei prevãzute de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, de a se examina cauza într-un termen rezonabil, este de reţinut ca în practica Comisiei şi a Curţii Europene s-a subliniat constant ca aceasta cerinta nu se analizeazã în abstract, ci se raporteazã la fiecare caz, tinindu-se seama de durata procedurii, de natura pretenţiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autoritãţilor şi al pãrţilor, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanţei, de exercitarea cãilor de atac etc. Pe de alta parte, astfel cum s-a reţinut şi în decizia atacatã, textul are în vedere celeritatea soluţionãrii procesului şi nu interzicerea exercitãrii unei cai de atac care nu are prevãzut termen şi care, doar ipotetic, se susţine ca ar putea duce la depãşirea unui termen rezonabil. Rezulta, asadar, ca simpla posibilitate de a exercita oricind recursul în anulare nu contravine cerintei de a examina cauza într-un termen rezonabil, examinarea respectãrii ei facindu-se la o speta determinata, astfel ca şi acest motiv urmeazã sa fie înlãturat.
În legatura cu susţinerea ca art. 330^1 din Codul de procedura civilã ar incalca principiile constituţionale ale puterii lucrului judecat şi stabilitatii hotãrîrilor judecãtoreşti, este de observat ca aceste principii nu sînt expres prevãzute de Constituţie. Dar, chiar dacã ele ar putea fi desprinse din art. 1 alin. (3) al legii fundamentale, care defineste România ca stat de drept, în care dreptatea reprezintã valoarea suprema şi este garantatã, trebuie observat ca puterea lucrului judecat şi stabilitatea pot fi atacate şi prin exercitarea cãilor de atac impotriva hotãrîrilor definitive şi irevocabile care sînt la indemina pãrţilor, respectiv recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea. Şi aceasta pentru motive mult mai largi decît cele prevãzute pentru recursul în anulare. Fiind o trasatura comuna pentru toate cãile de atac care vizeazã hotãrîri definitive sau irevocabile, chiar dacã regimul termenelor de exercitare este diferit, nu se poate aprecia ca art. 330^1 din Codul de procedura civilã ar fi neconstitutional din acest punct de vedere.
Susţinerea ca art. 330^1 din Codul de procedura civilã incalca prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie nu poate fi, de asemenea, primitã în modul în care a fost formulatã, deoarece recurentii nu ţin seama de regulile soluţionãrii conflictului de legi în timp. Acest motiv va fi reţinut însã de Curte în sensul celor ce urmeazã. Dreptul relativ la exercitarea cãilor de atac este fixat de legea în vigoare în momentul pronunţãrii, deoarece admisibilitatea unei cai de atac constituie o calitate inerenta a hotãrîrii şi, în aceste condiţii, nici o cale de atac nu poate rezulta dintr-o lege posterioarã, dupã cum nici o cale de atac existenta în momentul pronunţãrii nu poate fi desfiintata fãrã retroactivitate de cãtre o lege posterioarã. Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat, în acest sens, prin deciziile nr. 9/1994 şi nr. 131/1994, fundamentul acestei reguli fiind dedus din principiul neretroactivitatii. Deci art. 330^1 din Codul de procedura civilã, care nu prevede vreun termen pentru exercitarea recursului în anulare, este constituţional numai în mãsura în care textul nu incalca principiul neretroactivitatii, în sensul ca o cale de atac se exercita doar impotriva hotãrîrilor pronunţate dupã intrarea sa în vigoare, potrivit Legii nr. 59/1993. Altfel spus, textul ar fi neconstitutional numai dacã s-ar aplica hotãrîrilor pronunţate înainte de 26 iulie 1993, data la care a intrat în vigoare Legea nr. 59/1993 ce a introdus în Codul de procedura civilã şi art. 330^2. Referitor la hotãrîrile definitive pronunţate înainte de aceasta data, este de observat, pe de o parte, ca ele au putut fi atacate de cãtre procurorul general pe calea recursului extraordinar, care putea fi soluţionat şi dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, în condiţiile stabilite de art. V alin. 5 din aceasta lege, iar, pe de alta parte, prin art. V alin. 6, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 65/1993, s-a dat pãrţilor posibilitatea sa atace ele cu recurs, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, hotãrîrile rãmase definitive în perioada 30 iunie 1992 - 26 iulie 1993.
Pentru a se evita interpretãri ale art. 330^1 din Codul de procedura civilã care sa contravina art. 15 alin. (2) din legea fundamentalã, Curtea, garant al supremaţiei Constituţiei, urmeazã sa admitã, în parte, recursul şi sa modifice decizia atacatã în sensul interpretãrii textului din Codul de procedura civilã în concordanta cu dispoziţia constituţionalã.
Desigur, la o viitoare modificare a Codul de procedura civilã, Parlamentul, unica autoritate legiuitoare, va putea sa stabileascã o reglementare asemãnãtoare celei din Codul de procedura penalã, inlaturind astfel o deosebire care, teoretic, nu se justifica. Aceasta şi în lumina faptului ca în recomandãrile de armonizare a dreptului procesual civil din ţãrile Uniunii Europene s-a reţinut, în principiu, ca nici o cale de atac contra unei hotãrîri sa nu fie admisibilã dupã expirarea unui an de la data acesteia.
Fata de considerentele arãtate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, ale art. 1, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23, art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge recursul declarat de Ministerul Public impotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996.
2. Admite în parte recursul declarat de Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana şi Badulescu Vlad Radu impotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996 şi modifica pct. 2 al menţionatei decizii, dupã cum urmeazã: admite în parte excepţiile de neconstituţionalitate privind art. 330^1 din Codul de procedura civilã şi constata ca dispoziţiile sale sînt neconstituţionale în mãsura în care acestea se aplica hotãrîrilor pronunţate înainte de 26 iulie 1993, data intrãrii în vigoare a Legii nr. 59/1993.
Definitiva şi obligatorie.
Prezenta decizie se comunica preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţatã în şedinţa publica din 24 septembrie 1996.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Maria Bratu
---------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
