Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 95 din 21 martie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 205, 206 si 207 din Codul penal
Nicolae Popa - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Nicolae Cochinescu - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Ioan Vida - judecãtor Şerban Bengescu - procuror Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Editura Atac la Persoana" - S.A. în Dosarul nr. 22.005/2000 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. La apelul nominal lipsesc pãrţile, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiatã, arãtând ca în materia reglementatã de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin mai multe decizii, exemplu fiind Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001 şi Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001. Se apreciazã ca nu sunt evocate împrejurãri noi care sa justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii şi se propune respingerea exceptiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele: Prin Încheierea din 27 noiembrie 2001, pronunţatã în Dosarul nr. 22.005/2001, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Editura Atac la Persoana" - S.A., parte responsabilã civilmente într-un proces de calomnie prin presa. În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca dispoziţiile legale menţionate sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, prevederilor art. 20, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale în concordanta cu tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului şi la prioritatea reglementãrilor internaţionale în caz de neconcordanta, coroborate cu prevederile art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi cu cele ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la prezumţia de nevinovatie. Instanta de judecata, exprimandu-şi opinia, arata ca aceasta este neîntemeiatã. Existenta infracţiunilor de insulta şi calomnie, ca a oricãror alte infracţiuni, trebuie sa fie doveditã, sub aspect obiectiv şi subiectiv, prin identificarea elementelor constitutive prevãzute de lege. Instanta apreciazã ca "pentru aceste infracţiuni nu este necesarã dovedirea legãturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediata, însã aceasta situaţie nu este consecinta unei prezumţii de vinovãţie a inculpatului, ci a faptului ca relaţia cauzala rezulta firesc din celelalte elemente a cãror existenta trebuie în prealabil doveditã". Nu incalca principiul prezumţiei de nevinovatie nici art. 207 din Codul penal, care prevede doar posibilitatea pentru fãptuitor de a dovedi ca afirmatiile sunt adevãrate şi au fost fãcute pentru apãrarea unui interes legitim, fiind normal ca, dacã un astfel de interes nu poate fi demonstrat, el sa rãspundã, conform legii penale, pentru infracţiunile de insulta sau calomnie. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza. Preşedintele Camerei Deputaţilor arata ca dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal sancţioneazã în mod justificat acele exprimari care aduc atingere demnitãţii persoanei, fãrã a îngrãdi libertatea de gandire sau de exprimare ori aplicarea prevederilor cuprinse în tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului. Dispoziţiile art. 12 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului prevãd ca "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viata personalã, în familia, domiciliul sau corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoana are dreptul la protecţia legii impotriva unor asemenea atingeri". Se mai arata ca autorul exceptiei ignora prevederile din Constituţia României şi din convenţiile internaţionale, care limiteazã exerciţiul libertãţii de gandire şi de exprimare, şi anume art. 29 alin. (2) din Constituţie, conform cãruia libertatea conştiinţei trebuie sa se manifeste în spirit de toleranta şi respect reciproc, art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cãruia libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, viata particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, art. 54 din Constituţie, care arata ca exercitarea drepturilor şi a libertãţilor constituţionale trebuie sa se realizeze cu buna-credinţa, fãrã sa se încalce drepturile şi libertãţile celorlalţi, precum şi prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, conform cãrora exercitarea libertãţii de exprimare poate fi restrânsã în vederea protejãrii, între altele, a reputaţiei sau a drepturilor altora. Dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal sunt în concordanta cu prevederile Constituţiei, deoarece sunt destinate sa apere demnitatea persoanei, valoare suprema consacratã prin Legea fundamentalã. Dispoziţiile art. 207 din Codul penal "instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sau imputarilor fãcute, aceasta constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacã fapta a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim". În caz contrar apãrarea drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor impune sancţionarea penalã a afirmaţiilor sau a imputarilor care nu sunt justificate de apãrarea unui interes legitim, chiar dacã acestea se referã la fapte adevãrate. Sarcina stabilirii în cadrul fiecãrui proces penal a existenţei sau inexistentei interesului legitim este de competenta exclusiva a instanţelor judecãtoreşti. Se mai arata ca privitor la aceste texte de lege Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999 şi prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, statuand ca dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal sunt constituţionale. Guvernul apreciazã ca dispoziţiile legale criticate nu incalca principiul prezumţiei de nevinovatie, consacrat de Constituţie şi de Codul de procedura penalã, deoarece în cadrul procesului penal acest principiu funcţioneazã. Din administrarea probelor se poate stabili dacã fapta a fost sau nu sãvârşitã cu vinovãţie, iar interesul legitim nu este decât elementul care face ca, deşi exista cele doua trasaturi ale infracţiunii (fapta prevãzutã de legea penalã, sãvârşitã cu vinovãţie), fapta sa nu constituie infracţiune, atunci când se face proba veritãţii, deoarece lipseşte pericolul social necesar pentru existenta unei infracţiuni. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 231 din 16 noiembrie 2000 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 15 februarie 2001), arãtând ca proba veritãţii inlatura caracterul penal al faptei, prin lipsa pericolului social. De asemenea, prin Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002) Curtea a precizat ca art. 207 din Codul penal se referã la fapte determinate ce pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta sa fi fost doveditã, potrivit cerinţelor legale, în cadrul unui proces. În concluzie, se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate a art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, în raport cu art. 23 alin. (8) şi art. 20 din Constituţie, este neîntemeiatã. Preşedintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã constata ca este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã. Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, care au urmãtorul cuprins: - Art. 205: "Atingerea adusã onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseşte cu închisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda. Aceeaşi pedeapsa se aplica şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrţilor inlatura rãspunderea penalã."; - Art. 206: "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, dacã ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda. Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrţilor inlatura rãspunderea penalã."; - Art. 207: "Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie." Textele constituţionale invocate de autorul exceptiei ca fiind incalcate au urmãtoarea redactare: - Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."; - Art. 23 alin. (8): "Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã." Autorul exceptiei a mai invocat şi încãlcarea art. 11 paragraful 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, potrivit cãruia "Orice persoana acuzata de sãvârşirea unei infracţiuni este prezumatã nevinovatã pana când vinovãţia sa va fi doveditã, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul cãruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apãrãrii sale", precum şi a art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care prevede ca "Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã". 1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea constata ca nu pot fi reţinute criticile formulate, având în vedere urmãtoarele considerente: Prin dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal legiuitorul incrimineaza şi sancţioneazã faptele de insulta şi calomnie ca infracţiuni contra demnitãţii persoanei, valoare esenţialã, prevãzutã în art. 1 alin. (3) din Constituţie. Prin aceste texte de lege sunt sancţionate penal cuvintele, gesturile, precum şi orice alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane sau se afirma, în public, fapte determinate care, dacã ar fi adevãrate, ar expune acea persoana la sancţiuni penale, administrative sau disciplinare ori dispreţului public. Curtea constata ca incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumţiei de nevinovatie, principiu fundamental al procesului penal, consacrat atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cat şi de art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale prin art. 6 pct. 2. Prin Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Curtea a reţinut ca "dispoziţiile art. 205 şi 206 nu instituie <<o prezumţie de vinovãţie>>, astfel cum se susţine de cãtre autorul excepţiilor, şi, prin urmare, nu deroga de la principiul constituţional invocat. În cazul acestor infracţiuni vinovãţia rezulta uneori din însãşi sãvârşirea faptelor prevãzute de textele de lege criticate (res în se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovãţia nu ar rezulta ex re, instanta are obligaţia de a stabili intenţia fãptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanţele legate de persoana, obiceiuri, timp şi altele". Sub acest aspect trãsãturile esenţiale ale infracţiunii, prevãzute în art. 17 din Codul penal, respectiv pericolul social al faptei, vinovãţia şi legalitatea incriminãrii, trebuie sa existe şi în cazul celor doua infracţiuni, întrucât numai sãvârşirea lor cu vinovãţie poate atrage rãspunderea penalã a fãptuitorului. Prin urmare, inculpatul, "persoana impotriva cãreia s-a pus în mişcare acţiunea penalã" potrivit art. 23 din Codul de procedura penalã, nu este considerat vinovat pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare. Astfel prezumţia de nevinovatie opereazã pe tot parcursul procesului penal, instanta de judecata fiind obligatã, potrivit art. 62 din Codul de procedura penalã, "sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe baza de probe". De altfel, conform art. 66 din acelaşi cod, "Invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa", iar "În cazul când exista probe de vinovãţie [...] are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie". 2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal Curtea retine, de asemenea, ca este neîntemeiatã, întrucât proba veritãţii nu este o cauza de inlaturare a vinovatiei, respectiv a intentiei de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci instituie în favoarea inculpatului o cauza specialã care inlatura caracterul penal al faptelor de insulta sau de calomnie în lipsa pericolului social. Fãptuitorul are posibilitatea sa dovedeascã existenta unui interes legitim în virtutea cãruia a fãcut afirmatia sau imputarea adevarata, situaţie în care fapta sa nu mai constituie infracţiune. Insulta şi calomnia, deşi sunt fapte ce aduc atingere demnitãţii persoanei, nu constituie infracţiuni atunci când au fost sãvârşite pentru apãrarea unui interes legitim şi dacã s-a fãcut proba veritãţii lor. Sub acest aspect Curtea retine ca, deşi se instituie posibilitatea autorului insultei sau calomniei de a dovedi adevãrul afirmaţiilor sau al imputarilor fãcute în limitele interesului legitim, art. 207 din Codul penal nu infrange prezumţia de nevinovatie consacratã prin art. 23 alin. (8) din Constituţie. De altfel, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate privind aceste dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea a statuat ca art. 207 din Codul penal nu incalca prevederile Constituţiei sau ale documentelor internaţionale invocate. Cu acel prilej Curtea a reţinut ca "dispoziţiile art. 207 din Codul penal nu prejudeca asupra cauzei şi nici nu instituie o prezumţie de vinovãţie. Dimpotriva, dovada existenţei tuturor elementelor ce pot constitui temei al rãspunderii penale, între care şi vinovãţia, trebuie sa fie facuta de cel care susţine acuzarea, iar cel acuzat are posibilitatea de a combate, pe tot parcursul procesului şi prin toate mijloacele legale de proba, împrejurãrile de fapt şi de drept pe care se bazeazã acuzarea, inclusiv sub aspectul vinovatiei, asa încât, pana la stabilirea, prin hotãrâre judecãtoreascã definitiva, a rãspunderii penale pentru comiterea unei infracţiuni persoana acuzata este consideratã nevinovatã". Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul ca textul art. 207 din Codul penal "este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale", precum şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pe de alta parte susţinerea autorului exceptiei conform cãreia drepturile garantate trebuie sa fie concrete şi efective este pe deplin satisfacuta de textele de lege criticate, întrucât pãrţile implicate în procesul penal privind infracţiunile de insulta şi calomnie beneficiazã de toate garanţiile procesuale instituite de lege, inclusiv de prezumţia de nevinovatie, ca expresie a dreptului la apãrare. Asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal Curtea s-a mai pronunţat prin mai multe decizii dintre care menţionãm Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, sau Decizia nr. 231 din 16 noiembrie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 15 februarie 2001. Soluţiile adoptate, precum şi considerentele pe care acestea se întemeiazã îşi menţin valabilitatea şi în cauza de fata, întrucât nu au apãrut împrejurãri noi care sa determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în aceasta materie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA În numele legii DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Editura Atac la Persoana" - S.A. în Dosarul nr. 22.005/2000 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 21 martie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent, Mihaela Senia Costinescu
──────────────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
