Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent
Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Panaitescu Edmond impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 47 din 25 aprilie 1996 .
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 10 septembrie 1996 în prezenta procurorului, a recurentului Panaitescu Edmond şi a Ligii democratice pentru dreptate şi, în lipsa Camerei Deputaţilor, Ministerului Justiţiei, Ziarului "România Libera", "Evenimentul zilei", a lui Cimpoieru Filotie, Cimpoieru Gheorghe şi Baciu Severin, cu toţi procedura fiind legal îndeplinitã. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea data, cînd Curtea, avînd nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 17 septembrie 1996.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 47 din 25 aprilie 1996 Curtea Constituţionalã a respins ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>Legii nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie. În considerente s-a reţinut ca Decretul nr. 40/1994 privind aprobarea şi supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, astfel încît nu au fost incalcate prevederile art. 99 alin. (1) din Constituţie.
Referitor la argumentul privind neconstituţionalitatea <>art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 , potrivit cãruia recursul individual în fata Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului se poate introduce numai pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale intervine dupã intrarea în vigoare a acesteia şi a protocoalelor sale menţionate în prevederile acestui articol, Curtea a reţinut ca <>art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 nu poate fi considerat ca incalcind obligaţia constituţionalã de buna-credinţa, prevãzutã de art. 11, şi nici prevederile art. 20 din Constituţie, referitoare la prioritatea tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale fata de legile interne. Aceste dispoziţii constituţionale se referã la aplicarea convenţiilor internaţionale, nu la ratificarea lor. De asemenea, cu privire la încãlcarea art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie, s-a reţinut ca acesta este aplicabil numai jurisdictiilor, astfel încît nu poate fi aplicabil unor instanţe internaţionale.
În ceea ce priveşte critica adusã prevederilor Legii nr. 4 din 12 ianuarie 1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, prin decizia recuratã s-a reţinut ca ratificarea convenţiei s-a fãcut tocmai în temeiul unor prevederi ale acestei legi şi ca, oricum, legea respectiva, neavînd o valoare constituţionalã, nu poate fi opusã legiuitorului care, de principiu, are competenta ca, oricind, sa deroge, în adoptarea unei legi, de la prevederile altei legi.
Impotriva acestei decizii, domnul Panaitescu Edmond a declarat recurs.
În motivarea recursului se solicita ca instanta constituţionalã sa declare ca lovite de "nulitate de drept" toate actele Parlamentului, Presedentiei şi Guvernului României, pentru ca au confirmat în mod fraudulos alegerea Preşedintelui României dupã alegerile din septembrie-octombrie 1992.
Se invoca, de asemenea, încãlcarea art. 99 din Constituţie, în sensul ca Decretul nr. 40 din 23 martie 1994 a fost publicat ulterior "analizarii, votarii şi promulgãrii" <>Legii nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie, iar nepublicarea decretului, imediat dupã semnarea lui, incalca prevederile art. 31 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie. Se mai susţine, de asemenea, ca prevederile <>art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 nu se regãsesc în Decretul nr. 40 din 23 martie 1994, precum şi faptul ca, potrivit art. 77 din Constituţie, Preşedintele României avea posibilitatea sa o restituie Parlamentului pentru reexaminare. Se mai arata ca omisiunea informãrii cetãţenilor cu privire la data cînd se pot adresa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, precum şi difuzarea "versiunii româneşti" a convenţiei şi deturnarea sistematica a corespondentei, "creeazã o stare de confuzie". Şi, în sfîrşit, este criticata introducerea <>art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 , cu referire la "infracţiunile continue şi/sau continuate în care sînt implicate organe ale statului", precum şi Legea nr. 39 din 28 iunie 1993 ale carei "vicii" sînt asemãnãtoare cu cele ale Legii nr. 30 din 18 martie 1994.
În afarã motivelor enunţate, recurentul a invocat în fãrã Curţii excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecãtoreascã, sustinind în esenta ca, potrivit art. 31 lit. f) din Legea nr. 92/1992, Ministerul Public are ca atribuţie supravegherea respectãrii legii în activitatea de punere în executare a hotãrîrilor judecãtoreşti şi a altor titluri executorii, dar aceasta atribuţie nu este realizatã în interesul statului şi al cetãţenilor.
De asemenea, se invoca în fata Curţii şi excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995, a Legii nr. 92 din 5 august 1992 şi a art. 16 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992.
În vederea soluţionãrii, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţionalã a solicitat Camerelor Parlamentului şi Guvernului comunicarea punctelor lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca publicarea Decretului nr. 40 din 23 martie 1994 împreunã cu <>Legea nr. 30 din 18 mai 1994 , prin care a fost ratificatã convenţia, în acelaşi Monitor Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, nu conduce la aplicarea sancţiunii prevãzute în art. 99 alin. (1) din Constituţie, care nu se referã la publicarea cu intirziere, ci la "nepublicare". Potrivit acestui text, "nepublicarea atrage inexistenta decretului".
Publicarea cu intirziere a Decretului nr. 40 din 23 martie 1994 nu este de natura sa aducã atingere dreptului la informaţie prevãzut în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece, deşi la art. 3 acesta conţine unele declaraţii şi rezerve cu privire la aplicarea unor texte din convenţie, dacã acestea nu ar fi fost preluate în legea de ratificare, ar fi rãmas fãrã efect, ele avînd caracter de recomandare.
În legatura cu includerea în <>Legea nr. 30 din 18 mai 1994 a art. 3 se apreciazã ca dispoziţiile acestuia nu fac altceva decît sa prevadã principiul neretroactivitatii legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi nu era necesar ca acest text sa se regaseasca şi în Decretul nr. 40 din 23 martie 1994.
Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
avînd în vedere decizia atacatã, motivele de recurs, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile <>Legii nr. 30 din 18 mai 1994 , ale Legii nr. 39 din 28 iunie 1993, ale Decretului nr. 40 din 23 martie 1994, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
Referitor la primul motiv de recurs, Curtea Constituţionalã nu este în mãsura, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 47/1992, sa declare nule actele autoritãţilor publice enumerate de recurent, competenta sa fiind strict limitatã de art. 144 din Constituţie. De altfel, cererea nu a fost formulatã la judecata în fond şi ca atare nu poate constitui obiect de recurs. Excepţia de neconstituţionalitate soluţionatã prin decizia recuratã se referã exclusiv la încãlcarea art. 99 din Constituţie ca urmare a introducerii în Legea nr. 30 din 18 martie 1996 a art. 3.
În legatura cu celelalte motive de recurs, sînt de reţinut urmãtoarele:
Prima critica vizeazã publicarea concomitenta a Decretului nr. 40 din 23 martie 1994, prin care convenţia a fost înaintatã Parlamentului spre ratificare de cãtre Preşedintele României, cu textul <>Legii nr. 30/1994 şi al Decretului nr. 74/1994, pentru promulgarea acestei legi, operind astfel sancţiunea prevãzutã de art. 99 din Constituţie. Analiza legalitãţii sau constituţionalitãţii decretelor emise de Preşedintele României nu figureazã între atribuţiile Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, se pronunţa numai asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, nu şi a decretelor emise de Preşedintele României.
Cu privire la cea de-a doua critica, este de reţinut ca recurentul nu aduce nici un argument de natura a contrazice motivarea instanţei care a reţinut corect faptul ca este perfect constituţionalã asumarea unor obligaţii de cãtre statul roman, numai dupã intrarea în vigoare a convenţiei.
În ceea ce priveşte cea de-a treia critica privitoare la Legea nr. 39 din 28 iunie 1993, se constata, şi în acest caz, ca ea priveşte o problema ce nu s-a aflat în dezbatere cu prilejul judecãrii în fond şi deci nu poate fi invocatã direct în recurs.
Cu privire la invocarea direct în fata Curţii Constituţionale a excepţiilor de neconstituţionalitate a Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 92/1992 şi a prevederilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, acestea nu pot fi primite pentru motivele ce urmeazã:
Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra acestor excepţii de neconstituţionalitate, întrucît ele au fost pentru prima data invocate, în fata acesteia, în recurs, situaţia lor fiind similarã cu cea a exceptiei de neconstituţionalitate vizind Legea nr. 39 din 28 iunie 1993. Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţionalã hotãrãşte "asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti" privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Rezulta, pe cale de interpretare, ca ea nu hotãrãşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct în fata ei. Soluţia contrarã nu ar putea fi primitã şi pentru faptul ca astfel s-ar incalca prevederile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul cãrora, în fata instanţei judecãtoreşti, pãrţile sînt în drept sa dezbata excepţia, depunind dovezile şi probele pe care le cred de cuviinţã şi exercitindu-şi astfel drepturile procesuale ce le aparţin, ca în orice cauza pendinte pe rolul unei instanţe judecãtoreşti. În finalul acestei faze de dezbatere contradictorie, instanta însãşi este obligatã sa-şi exprime opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi sa sesizeze prin încheiere Curtea Constituţionalã. Dacã aceste reguli se referã la condiţiile în care poate fi sesizatã Curtea pentru judecata în fond, este limpede ca ele nu pot fi eludate în cazul în care Curtea soluţioneazã pricina în recurs. Ceea ce imperativ nu este admisibil la judecata în fond, nu poate deveni admisibil ca urmare a exercitãrii caii de atac a recursului.
Curtea Constituţionalã hotãrãşte asupra exceptiei de neconstituţionalitate nu numai pe baza sesizãrii ei prin încheierea instanţei judecãtoreşti, dar şi în limitele acestei sesizãri. Orice demers al Curţii Constituţionale dincolo de limitele sesizãrii ar avea drept consecinta ignorarea prevederilor constituţionale şi ale legii organice a Curţii privind imposibilitatea sesizãrii ei din oficiu. Aceasta imposibilitate - exceptind initiativele de revizuire a Constituţiei - priveşte orice judecata în contencios constituţional, indiferent de faza acesteia, în fond sau în recurs.
Admiterea posibilitatii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, pentru prima data în recursul declarat la Curtea Constituţionalã, ar înlesni exercitarea abuzivã a caii de atac de acela care, nesocotind legea, ar pune instanta în situaţia de a se pronunţa în legatura cu noi probleme litigioase ce nu au fost avute în vedere la judecata în fond.
În concluzie, ţinînd seama de considerentele expuse, recursul urmeazã sa fie respins.
Avînd în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Panaitescu Edmond impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 47 din 25 aprilie 1996 .
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din 17 septembrie 1996.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Maria Bratu
-------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
