Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 93 din 11 mai 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 444 din 8 septembrie 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Adrian Mihai Ionescu în Dosarul nr. 675/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia contencios administrativ.
La apelul nominal se prezintã autorul exceptiei, lipsind celelalte pãrţi: Prefectura Judeţului Hunedoara, Marius C. Mutulescu şi George Cerce, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecata, autorul exceptiei solicita constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim, teza finala din Codul de procedura civilã, deoarece contravin prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora unica autoritate legiuitoare a tarii este Parlamentul, precum şi prevederilor art. 123 din Legea fundamentalã, în conformitate cu care justiţia se înfãptuieşte numai în numele legii, iar judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Se considera ca recursul în interesul legii este o forma fãrã fond, întrucât nu se justifica un interes al legii, numai persoanele având interese. De asemenea, se mai susţine ca, prin extinderea competentei Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie de a soluţiona recursul în interesul legii, se aduce atingere art. 58 alin. (1) din Constituţie, deoarece interpretãri ale legii, obligatorii pentru instanţele judecãtoreşti, poate da numai Parlamentul, iar nu şi Curtea Suprema de Justiţie, care, în reglementarea constituţionalã cuprinsã în art. 125 alin. (1), este tot o instanta judecãtoreascã. Mai arata ca deciziile acestei instanţe supreme nu au fost recunoscute ca izvor de drept nici anterior Revoluţiei din decembrie 1989, când Plenul Tribunalului Suprem pronunţa decizii de îndrumare. În Constituţia din 1923 interpretarile Curţii Supreme nu erau obligatorii decât dacã erau aprobate de puterea legislativã. Autorul exceptiei mai considera ca prin textul de lege criticat se incalca şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la dreptul oricãrei persoane la un proces echitabil. De asemenea, se apreciazã ca prin prevederile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civilã se introduc proceduri nelegale şi neconstituţionale, creandu-se discriminãri între cetãţeni. În final, se invoca în susţinerea exceptiei, considerentele <>Deciziei nr. 58/1997 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat ca deciziile Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie nu constituie izvor de drept.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã, deoarece scopul recursului în interesul legii este de a asigura principiul constituţional al egalitãţii cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, consacrat prin art. 16 alin. (1), urmãrindu-se asigurarea unei interpretãri şi aplicari unitare a legii pe întreg teritoriul tarii, fiind inadmisibil ca aceeaşi dispoziţie legalã sa poatã fi interpretatã diferit de instanţele judecãtoreşti. Se mai precizeazã ca prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 Curtea Constituţionalã a reţinut ca numai o practica judecãtoreascã unitarã poate concretiza principiul egalitãţii cetãţenilor în fata legii. Neexistand elemente noi de natura a determina o modificare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, se solicita respingerea exceptiei.
Având cuvântul în replica, autorul exceptiei considera ca este constituţionalã numai procedura schimbãrii jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, iar nu şi recursul în interesul legii, deoarece în primul caz initiativa aparţine secţiilor instanţei supreme, iar în al doilea caz aceasta aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie, care nu aparţine puterii judecãtoreşti.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea nr. 2.738 din 5 noiembrie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 675/1998, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Adrian Mihai Ionescu.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civilã contravin prevederilor constituţionale cuprinse în: art. 58 alin. (1), referitoare la Parlament ca unica autoritate legiuitoare a tarii, art. 123, referitoare la înfãptuirea justiţiei, precum şi art. 125 alin. (2), referitoare la instanţele judecãtoreşti, deoarece impun "o delegare de competenta legislativã, în materia legilor de interpretare, de la Parlament cãtre Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie", "afecteazã autoritatea instanţelor judecãtoreşti", "impune Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie ca pe o instanta extraordinarã, cu atribuţii legislative".
Curtea Suprema de Justiţie - Secţia contencios administrativ, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca excepţia este nefondata.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, considera ca temeiul constituţional al recursului în interesul legii se afla în conţinutul art. 51 din Legea fundamentalã, potrivit cãruia "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", deoarece "pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, Curtea Suprema de Justiţie conferã eficienta acestui text constituţional. Rezolvand exclusiv probleme de drept, fãrã a se apleca asupra chestiunilor de fapt ale unei spete, instanta suprema contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor". Se mai arata ca, pe de alta parte, recursul în interesul legii se subsumeaza şi efortului de a se asigura egalitatea în drepturi a cetãţenilor, în concordanta cu art. 16 alin. (1) din Constituţie. În final, se apreciazã ca în asemenea circumstanţe nu este afectatã independenta judecãtorului şi, astfel fiind, dispoziţiile art. 329 din Codul de procedura civilã sunt constituţionale.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera, de asemenea, ca excepţia este neîntemeiatã, întrucât scopul recursului în interesul legii este tocmai de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul tarii.
Dreptul conferit prin lege instanţei supreme de a asigura, în conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedura civilã, interpretarea unitarã a unor texte legale nu contrazice ideea de infaptuire a justiţiei consacratã de art. 125 din Constituţie, ţinându-se seama de poziţia Curţii Supreme de Justiţie în sistemul instanţelor judecãtoreşti, precum şi de rolul ce îi revine, potrivit art. 329 din Codul de procedura civilã.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, susţinerile autorului exceptiei, punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civilã. Cu toate acestea, pentru buna înţelegere a acestor dispoziţii este necesarã redarea întregului text al art. 329 din Codul de procedura civilã: "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul tarii, sa ceara Curţii Supreme de Justiţie sa se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferita din partea instanţelor judecãtoreşti.
Deciziile prin care se soluţioneazã sesizãrile se pronunţa de secţiile unite şi se aduc la cunostinta instanţelor de Ministerul Justiţiei.
Soluţiile se pronunţa numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."
Autorul exceptiei considera ca dispoziţiile cuprinse în alineatul ultim teza finala privind caracterul obligatoriu al "dezlegarilor în drept" al deciziilor pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, sunt neconstituţionale, deoarece contravin prevederilor art. 58 alin. (1), art. 123 şi art. 125 alin. (2) din Legea fundamentalã, texte care au urmãtorul conţinut:
- art. 58 alin. (1): "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a tarii.";
- art. 123: "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii.
(2) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii.";
- art. 125 alin. (2): "Este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civilã nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate, pentru urmãtoarele argumente:
În temeiul art. 329 din Codul de procedura civilã, scopul reglementãrii recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg cuprinsul tarii. Pentru realizarea acestui scop Curtea Suprema de Justiţie se pronunţa asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecãtoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea data de instanta suprema acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe. Având ca obiect promovarea unei corecte interpretãri a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera ca deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizeazã domeniul legiferarii, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, şi în cazul exercitãrii cãilor de atac "dezlegarile în drept" sunt obligatorii în situaţia rejudecarii fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civilã, casarea unei hotãrâri în recurs se poate cere şi în cazul în care aceasta a fost data cu încãlcarea sau aplicarea gresita a legii. Înfãptuirea justiţiei determina ca, în asemenea cazuri, potrivit art. 315 alin. (1) din acelaşi cod, în caz de casare, hotãrârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sa fie obligatorii pentru judecãtorii fondului. Aceasta prevedere nu numai ca nu aduce atingere principiului constituţional al infaptuirii justiţiei, ci, dimpotriva, contribuie la realizarea sa.
Prin textul de lege criticat de autorul exceptiei legiuitorul, având în vedere poziţia Curţii Supreme de Justiţie în sistemul instanţelor judecãtoreşti, precum şi rolul sau prevãzut în art. 329 din Codul de procedura civilã, a instituit obligativitatea interpretãrii date de aceasta, în scopul aplicãrii unitare de cãtre instanţele judecãtoreşti a unui text de lege, fãrã ca astfel instanta suprema sa se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
Curtea Constituţionalã observa, pe de alta parte, ca interpretarea legilor este o operaţiune raţionalã, utilizata de orice subiect de drept, în vederea aplicãrii şi respectãrii legii, având ca scop clarificarea intelesului unei norme juridice sau a câmpului sau de aplicare. Instanţele judecãtoreşti interpreteazã legea, în mod necesar, în procesul soluţionãrii cauzelor cu care au fost investite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabila procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arata într-o hotãrâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza "C.R. contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic exista, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciarã [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicari diferite ale legii în practica instanţelor de judecata. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridicã a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitarã a legii în practica tuturor instanţelor de judecata, a fost creata de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţatã în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.
Curtea Constituţionalã constata ca textul de lege criticat este conform nu numai cu prevederile art. 58 alin. (1) din Constituţie, ci şi cu cele ale art. 51 din Legea fundamentalã, dând expresie indatoririi fundamentale înscrise în acest text, potrivit cãreia: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanta suprema contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitarã a acestora pe întreg teritoriul tarii, fapt de natura sa concretizeze un alt principiu fundamental, prevãzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie în conformitate cu care: "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri." De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale sa fie supuse unor reglementãri legale diferite.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încãlcarea art. 125 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia ╙Justiţia se realizeazã prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege", Curtea Constituţionalã constata ca nici aceasta critica nu poate fi primitã, întrucât Curtea Suprema de Justiţie are, printre altele, competenta, conferita de art. 329 din Codul de procedura civilã şi de <>art. 1 alin. 2 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 , republicatã, de a asigura aplicarea corecta şi unitarã a legilor de cãtre toate instanţele.
Curtea Constituţionalã constata, de asemenea, ca soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegari în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii conferã judecãtorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumitã interpretare, unificand astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite pãrţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrina ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridicã "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".
De altfel, potrivit <>art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, ca urmare a soluţionãrii recursurilor în interesul legii, se publica în Partea I a Monitorului Oficial al României.
Curtea constata ca dispoziţiile legale criticate nu contravin nici prevederilor art. 125 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare". Într-adevãr, Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie nu pot fi considerate, în nici un caz, "instanta extraordinarã", ci au semnificatia unei instanţe legal constituite care, în mod obişnuit, iar nu extraordinar, judeca recursurile în interesul legii, reexaminarea propriei jurisprudente, precum şi recursurile prevãzute de <>art. 26 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 , republicatã.
De altfel, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra caracterului constituţional al deciziilor Curţii Supreme de Justiţie date în interesul interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii de cãtre instanţele judecãtoreşti, într-o cauza care privea reexaminarea practicii Curţii Supreme de Justiţie.
Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale <>art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 , statuand ca: "Principiul supunerii judecãtorului numai fata de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate sa aibã semnificatia aplicãrii diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretãrii aparţinând unor judecãtori diferiţi. O asemenea conceptie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independentei judecãtorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încãlcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferita, iar intima convingere a judecãtorilor nu poate justifica o asemenea consecinta." De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, ca "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecãtoreşti este impusa şi de principiul constituţional al egalitãţii cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, deci inclusiv a autoritãţii judecãtoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacã în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecãtoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".
Curtea socoteşte ca, pentru identitate de ratiune, aceste considerente îşi menţin valabilitatea, iar soluţia respingerii se impune şi în prezenta cauza.
Curtea Constituţionalã retine, de asemenea, ca aceasta soluţie legislativã este în concordanta şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricãrei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Astfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat (prin hotãrârea pronunţatã în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) ca independenta judecãtorilor este privitã în raport cu puterea executivã, fãrã ca aceasta independenta sa excludã subordonarea fata de alţi judecãtori, dacã aceştia se bucura, ei înşişi, de independenta fata de puterea executivã.
Pentru considerentele expuse, excepţia de neconstituţionalitate urmeazã sa fie respinsã.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Adrian Mihai Ionescu în Dosarul nr. 675/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia contencios administrativ.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 11 mai 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Marioara Prodan
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
