Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 907 din 18 octombrie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finala din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 811 din 28 noiembrie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Antonia Constantin - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã din oficiu de Tribunalul Bistriţa-Nãsãud - Secţia civilã în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiaşi instanţe.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibilã, întrucât prevederile de lege criticate nu au legãturã cu cauza aflatã pe rolul instanţei de judecatã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 29 ianuarie 2006, pronunţatã în Dosarul nr. 3.891/112/2006, Tribunalul Bistriţa Nãsãud - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã din oficiu de instanţa de judecatã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se realizeazã în cadrul unei proceduri de judecatã, care presupune o dezbatere contradictorie în prezenţa pãrţilor, astfel cã instituirea caracterului obligatoriu al deciziilor acestei instanţe contravine art. 126 alin. (3) din Constituţie. În opinia autorului excepţiei, recursul în interesul legii are o valoare doar "doctrinarã" şi "academicã".
Referitor la încãlcarea art. 21 din Constituţie, autorul excepţiei aratã cã accesul liber la justiţie trebuie sã fie unul efectiv, aşa cum se prevede în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi aşa cum este consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Instituirea caracterului obligatoriu pentru instanţã şi implicit pentru justiţiabil al unei interpretãri în cadrul unei proceduri la care acesta nu are acces şi împotriva cãreia nu are nicio cale de atac face ca liberul acces la justiţie sã aibã "un caracter iluzoriu". Pe de altã parte, nu este reglementatã o procedurã potrivit cãreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sã poatã reveni asupra unei interpretãri date, aşa cum Curtea Europeanã a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene pot reveni asupra jurisprudenţei lor.
În ce priveşte încãlcarea art. 124 alin. (3) din Constituţie, se aratã cã, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã independenţa judecãtorilor se referã la independenţa faţã de Executiv, fãrã ca aceastã independenţã sã excludã subordonarea faţã de alţi judecãtori, întrucât ea se referã la dezlegãrile date în cãile de atac într-un anumit cadru procesual la care participã şi pãrţile.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciazã excepţia ca neîntemeiatã. În acest sens, aratã cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerarea rolului sãu de instanţã supremã în ierarhia judiciarã, a fost învestitã prin Constituţie cu asigurarea interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii de cãtre celelalte instanţe de judecatã. Astfel, textul de lege criticat nu face decât sã transpunã în fapt aceastã competenţã conferitã de Constituţie, recursul în interesul legii constituind instrumentul cel mai eficace pentru a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când instanţele se abat de la interpretarea corectã a legii. Potrivit art. 329 din Codul de procedurã civilã, în faţa Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nu este adusã spre soluţionare o cauzã propriu-zisã, ci aceasta este sesizatã cu o chestiune de drept care a fost dezlegatã diferit de instanţele judecãtoreşti. În acest fel instanţa supremã intervine pentru a da o corectã interpretare a legii, prevenind o practicã judecãtoreascã neunitarã, ce ar conduce, pe de o parte, la subminarea autoritãţii justiţiei, iar pe de altã parte, la o gravã încãlcare a principiului constituţional al egalitãţii în drepturi. Mai mult, soluţiile pronunţate de instanţa supremã nu produc consecinţe asupra situaţiei juridice a pãrţilor aflate în proces, efectul lor fiind limitat la determinarea unei jurisprudenţe unitare cu privire la problemele de drept. În fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu face decât sã traducã intenţia legiuitorului, care este obligatorie pentru instanţe, în virtutea principiului constituţional potrivit cãruia "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii."
Avocatul Poporului considerã cã prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Aceste prevederi care se referã la caracterul obligatoriu al soluţiilor pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti nu produc efecte asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese, astfel cã nu este încãlcat liberul acces la justiţie şi nici dreptul pãrţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 329 alin. 3 teza finalã, potrivit cãruia "Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe".
Textele constituţionale considerate a fi încãlcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 alin. (3) potrivit cãruia "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii" şi ale art. 126 alin. (3) care prevede cã "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine urmãtoarele:
1. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicãri diferite ale legii în practica instanţelor de judecatã. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridicã a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitarã a legii în practica tuturor instanţelor de judecatã, a fost creatã de legiuitor instituţia recursului în interesul legii, reglementatã de art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã.
Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţã asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecãtoreşti. Potrivit alin. 3 teza finalã a aceluiaşi text, dezlegarea datã de instanţa supremã acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.
Soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegãri în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii conferã însã judecãtorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumitã interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite pãrţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrinã ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridicã "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".
De altfel, şi în cazul exercitãrii cãilor de atac "dezlegãrile în drept" sunt obligatorii în situaţia rejudecãrii fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedurã civilã, casarea unei hotãrâri în recurs se poate cere şi în cazul în care aceasta a fost datã cu încãlcarea sau aplicarea greşitã a legii, iar potrivit art. 315 alin. 1 din acelaşi cod, în caz de casare, hotãrârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecãtorii fondului. Aceastã prevedere nu numai cã nu aduce atingere principiului constituţional al înfãptuirii justiţiei, ci, dimpotrivã, contribuie la realizarea sa.
Pe de altã parte, interpretarea cauzalã a legilor este o operaţiune raţionalã, utilizatã de orice autoritate care aplicã dreptul, în vederea aplicãrii şi respectãrii legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului sãu de aplicare. Instanţele judecãtoreşti interpreteazã legea, în mod necesar, în procesul soluţionãrii cauzelor cu care au fost învestite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabilã procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se aratã într-o hotãrâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic existã, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciarã [...]".
Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitarã a acestora pe întreg teritoriul ţãrii, fapt de naturã sã concretizeze un alt principiu fundamental, prevãzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care "Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri". De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale sã fie supuse unor reglementãri legale diferite.
Textul de lege criticat este în deplinã concordanţã cu art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia "Justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege". Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, printre altele, competenţa, conferitã de art. 329 din Codul de procedurã civilã şi de <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legilor de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale. Astfel, potrivit art. 25 din aceeaşi lege, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecã recursurile în interesul legii.
Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra caracterului constituţional al deciziilor Curţii Supreme de Justiţie date în interesul interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii de cãtre instanţele judecãtoreşti, într-o cauzã care privea reexaminarea practicii Curţii Supreme de Justiţie. Astfel, prin <>Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale <>art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 , statuând cã: "Principiul supunerii judecãtorului numai faţã de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate sã aibã semnificaţia aplicãrii diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretãrii aparţinând unor judecãtori diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecãtorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încãlcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferitã, iar intima convingere a judecãtorilor nu poate justifica o asemenea consecinţã." De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, cã "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecãtoreşti este impusã şi de principiul constituţional al egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice, deci inclusiv a autoritãţii judecãtoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacã în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecãtoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".
Pentru identitate de raţiune, aceste considerente cu privire la instituţia recursului în interesul legii îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţã.
2. Analizând actele şi lucrãrile din dosarul instanţei de judecatã, Curtea constatã cã excepţia a fost ridicatã într-o cauzã în care obiectul litigiului îl constituie pretenţii bãneşti având ca temei legal prevederile <>art. 41^1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti. De aceea, în temeiul dispoziţiilor <>art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , conform cãrora "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare, care are legãturã cu soluţionarea cauzei în orice fazã a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", dispoziţii coroborate cu cele ale alin. (6) al aceluiaşi articol ("Dacã excepţia este inadmisibilã, fiind contrarã prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivatã cererea de esizare a Curţii Constituţionale."), excepţia de neconstituţionalitate urmeazã a fi respinsã ca inadmisibilã.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibilã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã din oficiu de Tribunalul Bistriţa-Nãsãud - Secţia civilã în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiaşi instanţe.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 18 octombrie 2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Maria Bratu
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
