Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 9 din 24 ianuarie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 274, art. 338 si art. 350 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 221 din 19 mai 2000
Lucian Mihai ○- preşedinte
Costica Bulai○ - judecãtor
Constantin Doldur○ - judecãtor
Kozsokar Gabor○ - judecãtor
Ioan Muraru○ - judecãtor
Nicolae Popa○ - judecãtor
Lucian Stangu○ - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu○- judecãtor
Romul Petru Voilica ○- judecãtor
Iuliana Nedelcu○ - procuror
Laurentiu Cristescu○ - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedura penalã, ridicatã de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 20 ianuarie 2000, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a autorului exceptiei Kalid Ali Sherkhan, asistat de avocat Ion Mustata, a lui Yahia Al Atem şi Gheorghe Florica, ambii asistaţi de avocat Ileana Dancau, care l-a reprezentat şi pe Sorin Mirel Florica, a lui Carmen Florentina Dan, asistatã de avocat Nicolae Dobre, a lui Adrian Gherghina, asistat de avocat Ovidiu Sararu, a lui Mircea Nicolae Manescu şi în lipsa celorlalte pãrţi legal citate. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 24 ianuarie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Curtea de Apel Constanta - Secţia penalã, prin Încheierea din 13 octombrie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 3.587/1999, aflat pe rolul acelei instanţe, a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350, art. 338 şi art. 274 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Kalid Ali Sherkhan.
În motivarea exceptiei se arata ca dispoziţiile legale menţionate şi alte dispoziţii din Codul de procedura penalã privitoare la durata mãsurii arestãrii preventive; expresie a conceptiei şi voinţei legiuitorului de la 1968, sunt în contradictie cu prevederile art. 23 din Constituţie referitoare la libertatea individualã. Se mai susţine ca art. 159 din Codul de pracedura penalã, în redactarea iniţialã, prevedea ca durata arestãrii preventive era prelungitã din 30 în 30 de zile pana în momentul în care procurorul sesiza instanta de judecata. Din acest moment procesual, în conformitate cu art. 149 alineatul final din Codul de procedura penalã, arestarea preventivã dura pana la soluţionarea definitiva a cauzei, în afarã de cazul în care instanta dispunea revocarea ei. În corelatie cu textul art. 149 alineatul final, legiuitorul de la 1968 a instituit, prin prevederile art. 350 din Codul de procedura penalã, obligaţia instaniei sa se pronunţe, prin hotãrârea sa, în aceleaşi condiţii, şi cu privire la menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului, iar prin prevederile art. 338 din Codul de procedura penalã a instituit aceeaşi obligaţie a instanţei în cazul în care dispune restituirea cauzei la procuror. De asemenea, prin art. 274 din Codul de procedura penalã, partea finala, s-a prevãzut ca, în cazul restituirii dosarului la procuror în situaţiile în care inculpatul este arestat, termenul de 30 de zile privind durata arestãrii preventive curge de la data primirii dosarului de cãtre procuror. Autorul exceptiei considera ca "toate aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 din Constituţie, dacã sunt interpretate în sensul contrar normei constituţionale precizate". În art. 23 alin. (4) se prevede ca arestarea preventivã se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durata de cel mult 30 de zile, ca asupra legalitãţii mandatului arestatul se poate plange judecãtorului, care este obligat sa se pronunţe prin hotãrâre motivatã, iar prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata.
În aceste condiţii, se mai arata în motivarea exceptiei, pentru garantarea libertãţii persoanei, în conformitate cu obligaţia instituitã de art. 23 din Constituţie, instanţele de judecata sunt obligate sa dispunã prelungirea arestãrii preventive pana la momentul rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare. Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce: în faza de urmãrire penalã sau în cursul judecaţii. De aceea, în mod corect, Curtea Constituţionalã a constatat ca dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, dacã sunt interpretate în sensul ca durata arestãrii preventive nu mai trebuie prelungitã pe parcursul judecãrii cauzei.
Fata de cele arãtate, prevederile art. 338, 350 şi 274 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale atunci când sunt interpretate în sensul ca instanţele pot dispune menţinerea sine die a arestãrii preventive dupã pronunţarea unei hotãrâri nedefinitive, fãrã sa mai aibã obligaţia prelungirii duratei arestãrii preventive din 30 în 30 de zile, pana în momentul rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti, precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completãrii urmãririi penale. Interpretarea corecta a dispoziţiilor legale menţionate, se arata în motivarea exceptiei, conduce la concluzia ca prevederile art. 23 din Constituţie obliga instanţele sa dispunã prelungirea arestãrii preventive din 30 în 30 de zile, iar în cazul restituirii cauzei; sa urmeze aceeaşi procedura, din momentul ajungerii dosarului la procuror, acesta având obligaţia legalã sa ceara prelungirea arestãrii în conformitate cu art. 159 din Codul de procedura penalã, iar instanta, sa o acorde, dacã sunt îndeplinite condiţiile legale.
Exprimandu-şi opinia asupra exceptiei de neconstituţionalitate, instanta judecãtoreascã arata ca aceasta este neîntemeiatã. Ea invoca drept argument faptul ca dispoziţiile art. 350 din Codul de procedura penalã privind menţinerea mãsurii arestãrii inculpatului condamnat îi sunt favorabile acestuia, perioada respectiva urmând a fi scãzutã din durata condamnãrii definitive. De asemenea, în opinia instanţei "Caracterul executoriu al dispoziţiilor privind menţinerea mãsurii arestãrii preventive în cazul condamnãrii inculpatului deriva din însãşi pedeapsa privativã de libertate aplicatã acestuia de cãtre instanta de fond, pedeapsa în executarea cãreia se afla chiar din momentul arestãrii preventive, chiar dacã hotãrârea nu este definitiva".
În susţinerea opiniei sale instanta mai invoca dispoziţiile art. 383 alin. 2 şi ale art. 385^17 alin. 4 din Codul de procedura penalã, care obliga instanta sa arate în hotãrâre timpul care se deduce din pedeapsa, atunci când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei în condiţiile art. 332-337 din Codul de procedura penalã, instanta arata ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestãrii preventive a inculpatului, pentru ca astfel se asigura controlul magistratului judecãtor asupra stãrii de libertate a celui de mai sus".
Cu privire la art. 274 din Codul de procedura penalã, instanta invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 5 iunie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedura penalã.
În fine, instanta invoca, în susţinerea opiniei sale, şi dispoziţiile art. 141 din Codul de procedura penalã, referitoare la calea de atac impotriva încheierii privind mãsurile preventive.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se considera ca exeeptia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 274 din Codul de procedura penalã este intemeiata, în timp ce excepţia privind dispoziţiile art. 338 şi art. 350 din acelaşi cod este neîntemeiatã.
Cu privire la dispoziţiile art. 274 din Codul de procedura penalã, pornindu-se de la dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie şi de la practica jurisdicţionalã a Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat în mod repetat asupra termenului de 30 de zile, precizând de fiecare data ca prevederile art. 23 din Constituţie trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, indiferent dacã aceasta are loc în faza urmãririi penale sau în faza judecaţii, deci şi în cazul restituirii cauzei la procuror, Guvernul arata ca teza finala a art. 274 ("În cazul în care dosarul se restituie de cãtre instanta şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de cãtre procuror.") este neconstitutionala, dacã se interpreteazã în sensul ca termenul de 30 de zile ar putea fi depãşit, fãrã a interveni controlul instanţei de judecata.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 338 şi 350 din Codul de procedura penalã Guvernul apreciazã ca aceasta nu poate fi admisã, deoarece dispoziţiile acestor articole nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dimpotriva, atât prin hotãrârea de desesizare şi restituire a cauzei la procuror, cat şi prin hotãrârea de soluţionare a acesteia, conform acestor texte, instanta are obligaţia de a dispune cu privire la mãsura arestãrii preventive şi, prin urmare, de a asigura controlul termenului de 30 de zile prevãzut la art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, concluziile procurorului, susţinerile autorului exceptiei şi ale pãrţilor prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350, 338 şi 274 din Codul de procedura penalã, dispoziţii considerate de autorul exceptiei ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie referitoare la temeiul, durata, legalitatea şi prelungirea mãsurii procesuale a arestãrii preventive. De asemenea, considera ca aceste prevederi sunt contrare şi practicii constante a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedura penalã privitoare la mãsura arestãrii preventive, ridicate în alte cauze.
Textele legale criticate ca neconstituţionale sunt urmãtoarele:
- Art. 350: "Instanta are îndatorirea ca prin hotãrârea sa sa se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generalã, titlul IV, capitolul I.
În caz de achitare sau încetare a procesului penal, instanta dispune punerea de îndatã în libertate a inculpatului arestat preventiv.
De asemenea, instanta dispune punerea de îndatã în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţa:
a) o pedeapsa cu închisoare cel mult egala cu durata reţinerii şi arestãrii preventive;
b) o pedeapsa cu închisoare, cu suspendarea condiţionatã a executãrii ori cu suspendarea executãrii sub supraveghere sau cu executare la locul de munca;
c) amenda.
Hotãrârea pronunţatã în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie.
Când potrivit dispoziţiilor prevãzute în alin. 1, 2 şi 3 inculpatul este pus în libertate, instanta comunica aceasta administraţiei locului de deţinere.
Inculpatul condamnat de prima instanta şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndatã ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotãrârea nu este definitiva. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere. În acest scop i se comunica, îndatã dupã pronunţarea hotãrârii, copie de pe dispozitiv sau extras, care va cuprinde menţiunile prevãzute în art. 140 alineatul ultim.
Când în cursul urmãririi penale sau al judecaţii invinuitul sau inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune, instanta va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, în cazurile prevãzute de lege. Dispoziţiile art. 160^5 alin. 5 se aplica în mod corespunzãtor".
- Art. 338: "În cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevãzute în art. 336 şi 337, instanta dispune asupra mãsurilor preventive, asupra mãsurilor de siguranta prevãzute în art. 113 şi 114 din Codul penal, asupra mãsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privinta cãrora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror".
- Art. 274: "În cazurile de reluare a urmãririi penale prevãzute în art. 270 lit. a) şi c), termenul de 30 de zile privitor la mãsura arestãrii inculpatului curge de la data luãrii acestei mãsuri, iar în cazul când dosarul se restituie de cãtre instanta şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de cãtre procuror.
Durata arestãrii inculpatului poate fi prelungitã potrivit art. 155, 159 şi 160".
1. Aceste dispoziţii legale, în special cele din alin. 1 al art. 350 şi partea finala a art. 338 din Codul de procedura penalã, sunt considerate de autorul exceptiei ca neconstituţionale, dacã se interpreteazã în sensul ca instanţele pot dispune menţinerea arestãrii preventive dupã pronunţarea unei hotãrâri nedefinitive, fãrã sa mai aibã obligaţia prelungirii duratei arestãrii din 30 în 30 de zile, pana în momentul rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti, precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completãrii urmãririi penale.
Curtea constata ca aceasta critica este intemeiata.
Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata, indiferent dacã arestarea preventivã s-a dispus în cursul urmãririi penale sau în cursul judecaţii. Când mãsura arestãrii preventive a fost luatã de instanta de judecata, asa cum se prevede în dispoziţiile art. 350 şi 338 din Codul de procedura penalã, durata acesteia nu poate depãşi 30 de zile.
În practica sa jurisdicţionalã Curtea Constituţionalã a interpretat în acest sens dispoziţiile constituţionale menţionate, asa cum rezulta din Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitiva prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, precum şi din Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin aceasta din urma decizie Curtea Constituţionalã a constatat ca prevederea potrivit cãreia "Arestarea inculpatului în cursul judecaţii dureazã pana la soluţionarea definitiva a cauzei", din art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã, este neconstitutionala, urmând ca în legatura cu durata arestãrii sa se facã aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Argumentul potrivit cãruia inculpatul condamnat prin hotãrâre nedefinitiva este ţinut în arest în executarea acestei condamnãri, iar nu ca urmare a luãrii fata de el a mãsurii arestãrii preventive, nu are nici un fundament juridic. Pe de o parte acest argument se bazeazã pe o confuzie între mãsura procedurala a arestãrii preventive, al carei scop este asigurarea bunei desfasurari a procesului penal, şi pedeapsa închisorii, iar pe de alta parte reprezintã o încãlcare a prezumţiei de nevinovatie consfinţite în art. 23 alin. (8) din Constituţie, care prevede ca "Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã"; principiu prevãzut şi în art. 6 alin. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãruia "Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã".
2. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei la procuror, aceeaşi instanta considera ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestãrii preventive a inculpatului", însã nu rãspunde criticii aduse de autorul exceptiei prevederilor art. 338 din Codul de procedura penalã referitoare la caracterul nedeterminat al duratei mãsurii arestãrii preventive dispuse de instanta prin hotãrârea de desesizare şi restituire a dosarului, ceea ce face ca aplicarea acestor dispoziţii sa contravina art. 23 alin. (4) partea întâi din Constituţie, care prevede ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile".
Cu privire la dispoziţiile art. 338 din Codul de procedura penalã Curtea Constituţionalã constata ca acestea sunt neconstituţionale, dacã sunt interpretate în sensul ca mãsura arestãrii preventive nu trebuie sa se conformeze prevederilor constituţionale privitoare la durata de 30 de zile, asa cum statueazã art. 23 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, aceasta interpretare este în contradictie şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (1) din Legea fundamentalã, care prevãd: primul, ca "România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintã valori 5 supreme şi sunt garantate", iar cel de-al doilea, ca "Libertatea individualã şi siguranta persoanei sunt inviolabile".
3. În fine, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispozitiiior art. 274 din Codul de procedura penalã, teza finala, potrivit cãrora atunci când dosarul se restituie de cãtre instanta procurorului şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de cãtre procuror, asa cum se arata, în mod corect, în punctul de vedere al Guvernului. Acestea sunt însã neconstituţionale, dacã se interpreteazã în sensul ca termenul de 30 de zile ar putea fi depãşit fãrã a interveni controlul instanţei de judecata.
Afirmatia instanţei, potrivit cãreia Curtea Constituţionalã a respins prin Decizia nr. 207 din 5 iunie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, excepţia de neconstituţionalitate a art. 200-278 din Codul de procedura penalã, nu este intemeiata. În realitate, excepţia de neconstituţionalitate respinsã prin amintita decizie privea, în bloc, dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedura penalã. Cu acea ocazie s-a criticat faptul ca dispoziţiile menţionate reglementeazã urmãrirea penalã, deşi nu a fost legiferata instituţia judecãtorului de instrucţie.
De asemenea, Curtea constata ca dispoziţiile art. 141 din Codul de procedura penalã, care se referã la calea de atac în contra încheierii privind mãsurile preventive, invocate de aceeaşi instanta, nu au incidenta în cauza.
Se mai constata ca nici dispoziţiile art. 383 alin. 2 din Codul de procedura penalã privitoare la deducerea din pedeapsa a timpului cat inculpatul a fost arestat preventiv şi nici dispoziţiile art. 385^17 din acelaşi cod privitoare la desfiinţarea hotãrârii şi conţinutul deciziei penale, dispoziţii invocate de aceeaşi instanta, nu au incidenta în cauza.
În raport cu cele precedente Curtea constata ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, 338 şi 350 din Codul de procedura penalã este intemeiata şi urmeazã sa fie admisã, în mãsura în care se interpreteazã ca durata arestãrii, în cadrul judecaţii, poate depãşi 30 de zile fãrã a fi necesarã prelungirea acesteia în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13, alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 274 şi ale art. 338 din Codul de procedura penalã şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 350 din acelaşi cod,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penalã şi constata ca dispoziţiile art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, în mãsura în care se interpreteazã în sensul ca durata arestãrii preventive dispusã sau menţinutã de instanta, în cursul judecaţii, poate depãşi 30 de zile fãrã a fi necesarã prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Decizia se comunica preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 24 ianuarie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Laurentiu Cristescu
OPINIE SEPARATĂ
Consideram ca dispoziţiile art. 350 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale, iar soluţia care se impune în speta, sub acest aspect, este aceea de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate.
Pe de alta parte, suntem de acord ca dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, în mãsura în care se interpreteazã în sensul ca durata arestãrii preventive dispusã sau menţinutã de instanta, în cursul judecaţii, poate depãşi 30 zile fãrã a fi necesarã prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie (conform cãruia: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. Asupra legalitãţii mandatului, arestatul se poate plange judecãtorului, care este obligat sa se pronunţe prin hotãrâre motivatã. Prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata.").
I. Prin opinia separatã pe care am formufat-o la Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000*), am demonstrat ca alin. 1 al art. 350 din Codul de procedura penalã este constituţional. Considerentele pe care se întemeiazã acea opinie separatã sunt pe deplin aplicabile şi în privinta ansamblului dispoziţiilor cuprinse în cele şapte alineate ale art. 350 din Codul de procedura penalã, text legal care, alãturi de art. 274 şi 338 din acelaşi cod, face obiectul exceptiei de neconstituţionalitate soluţionate prin decizia la care se referã prezenta opinie separatã.
În esenta, soluţia la care s-a ajuns în menţionatã opinie separatã se întemeiazã pe constatarea necesitãţii recurgerii la interpretarea [realizatã în temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie] dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (4) în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (hotãrârile pronunţate în cazurile: "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968; "Van Droogenbroeck contra Belgiei", 1982 şi "B. contra Austriei", 1990). Pe aceasta baza, se ajunge la concluzia ca, sub aspectele care intereseazã în privinta constituţionalitãţii art. 350 din Codul de procedura penalã, interpretarea corecta a conţinutului normativ al art. 23 alin. (4) din Constituţie este urmãtoarea:
a) "Prelungirea arestãrii", care, conform tezei a treia a art. 23 alin. (4), "se aproba numai de instanta judecãtoreascã" se poate dispune, potrivit celei dintâi teze a aceluiaşi text, numai "pentru o durata de cel mult 30 de zile" atunci când în privinta persoanei arestate nu a fost pronunţatã, încã, de cãtre o instanta judecãtoreascã, o hotãrâre de condamnare;
b) Atunci când însã, în privinta persoanei arestate, a fost pronunţatã, de cãtre o instanta judecãtoreascã, o hotãrâre de condamnare - chiar şi dacã acea hotãrâre nu este definitiva, fiind supusã cãilor de atac -, pentru instanta care pronunţa hotãrârea de condamnare sau pentru instanţele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunţa asupra menţinerii ori prelungirii arestãrii, nu mai exista - câtã vreme hotãrârea de condamnare este în fiinta - obligaţia de a se conformã condiţiei prevãzute de cea dintâi teza cu privire la durata de cel mult 30 zile a arestãrii.
Asa fiind, rezulta ca în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350 din Codul de procedura penalã, instanta judecãtoreascã hotãrãşte condamnarea persoanei arestate la o pedeapsa privativã de libertate şi, în consecinta, dispune - dupã caz - menţinerea ("prelungirea") sau luarea mãsurii arestãrii inculpatului, nu mai este aplicabilã teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituţie ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. [...]"). De aceea, nici instanta care pronunţa acea hotãrâre de condamnare şi nici alte instanţe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotãrât condamnarea menţin ("prelungesc") mãsura arestãrii inculpatului condamnat, nu mai au obligaţia (câtã vreme hotãrârea de condamnare este în fiinta) de a dispune aceasta mãsura numai "pentru o durata de cel mult 30 de zile."
În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea ca mãsura arestãrii, astfel "consolidata" prin hotãrârea judecãtoreascã de condamnare, nu va mai trebui sa fie supusã, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei judecãtoreşti, în vederea prelungirii arestãrii sau a punerii în libertate - cu condiţia, desigur, ca între timp, hotãrârea de condamnare sa nu fi fost desfiintata în cadrul eventualelor cai de atac exercitate potrivit legii.
II. Considerentele expuse sub pct. I al prezentei opinii separate nu sunt însã aplicabile şi în privinta dispoziţiilor art. 274 şi 338 din Codul de procedura penalã, pentru simplul motiv ca, prin ipoteza, aceste prevederi nu pot capata aplicare decât fie anterior pronunţãrii unei hotãrâri judecãtoreşti de condamnare, fie dupã desfiinţarea (de cãtre o instanta superioarã, în cadrul eventualelor cai de atac formulate potrivit legii) a unei asemenea hotãrâri de condamnare ce fusese pronunţatã în acel proces penal.
De aceea, cu privire la dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul de procedura penalã, ne insusim argumentele şi soluţia deciziei la care se referã prezenta opinie separatã, fiind de acord ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, în mãsura în care se interpreteazã în sansul ca durata arestãrii preventive dispusã sau menţinutã de instanta, în cursul judecaţii, poate depãşi 30 zile fãrã a fi necesarã prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.
------------------
*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000 a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000.
III. În sfârşit, la fel ca şi în finalul opiniei separate la Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000, subliniem ca - întrucât România este stat de drept [art. 1 alin. (3) din Constituţie] - considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii litigiului aflat pe rolul instanţei judecãtoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350 din Codul de procedura penalã, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referã aceasta opinie separatã. Orice decizie a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale este obligatorie erga omnes, în mãsura în care a fost pronunţatã cu votul a cel puţin 5 judecãtori, conform <>art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numãrul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţatã. De aceea, autoritãţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecãtorilor ce formeazã completul de judecata. Responsabilitatea juridicã este identicã şi într-un caz şi în celãlalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.
Lucian Mihai,
preşedintele Curţii Constituţionale
Constantin Doldur,
judecãtor al Curţii Constituţionale
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
