Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 433 din 28 iunie 2010
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 15 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.798 din 15 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.532A/2010.
În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost aduse urmãtoarele argumente:
Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar are, în realitate, ca obiect de reglementare o serie de restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale, dupã cum urmeazã: o restrângere a exerciţiului dreptului la muncã, determinatã de restrângerea exerciţiului dreptului la salariu - prin diminuarea cuantumului salariilor cu 25%; o restrângere a exerciţiului dreptului la pensie, determinatã de diminuarea cuantumului pensiilor cu 15%; o restrângere a exerciţiului dreptului la ajutor de şomaj, determinatã de diminuarea cuantumului indemnizaţiei de şomaj cu 15%, precum şi o restrângere a exerciţiului dreptului la mãsuri de asistenţã socialã concretizatã în neacordarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere sau trecere în rezervã şi în diminuarea cu 15% a cuantumului indemnizaţiilor acordate potrivit <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
I. Prin <>Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 761 din 9 noiembrie 2009, invocându-se aceeaşi situaţie de crizã economicã, Guvernul a fãcut apel la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentalã pentru a restrânge exerciţiul dreptului la muncã. Tot astfel, în prezent, ignorând <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, se invocã acelaşi motiv - criza economicã - cu scopul restrângerii pentru a doua oarã în termen de 6 luni a exerciţiului unor drepturi prevãzute de Constituţie. Or, restrângerea sistematicã a exerciţiului unor drepturi, care tinde sã devinã o regulã în conduita autoritãţii publice care adoptã aceastã mãsurã, se situeazã în afara cadrului constituţional pe care îl traseazã chiar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentalã.
Caracterul temporar pe care restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale trebuie sã îl îmbrace nu rezultã fãrã echivoc din dispoziţiile art. 17 din Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Astfel, în timp ce art. 17 alin. (1) prevede cã restrângerea exerciţiului dreptului la muncã, la pensie, la ajutor de şomaj şi la mãsuri de asistenţã socialã se aplicã pânã la 31 decembrie 2010, alin. 2 al articolului precitat stabileşte cã "începând cu 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care sã asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicãrii mãsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile <>Legii-cadru nr. 330/2009 , precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat şi ale bugetului asigurãrilor sociale de stat pentru anul 2011".
Aşa fiind, dispoziţiile art. 17 alin. (2) nu numai cã nu consfinţesc caracterul temporar al mãsurii, ci permit ca restrângerea exerciţiului tuturor acestor drepturi sã continue şi dupã data de 1 ianuarie 2011, transformându-se dintr-o restrângere cu caracter temporar într-o restrângere cu caracter permanent, care îşi pierde legitimitatea constituţionalã.
În acest context, formularea echivocã a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) încalcã cerinţa previzibilitãţii şi accesibilitãţii legii şi nu permite destinatarilor acestor dispoziţii sã cunoascã modul în care vor beneficia, dupã data de 1 ianuarie 2011, de drepturi fundamentale precum dreptul la muncã, dreptul la pensie, dreptul la ajutor de şomaj şi dreptul la mãsuri de asistenţã socialã.
Dispoziţiile legii criticate se situeazã sub auspiciile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, dreptul la salariu, dar mai ales drepturile care decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de securitate socialã, cum este dreptul la pensie, constituind drepturi patrimoniale, care intrã sub protecţia acestui text. Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislaţiei sociale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia autoritãţilor publice de a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale cetãţenilor, echilibru care nu este menţinut atunci când, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, cetãţenii trebuie sã suporte o sarcinã excesivã şi disproporţionatã. Într-o astfel de situaţie, existã o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale determinatã de încãlcarea caracterului rezonabil şi proporţional al diminuãrii drepturilor patrimoniale (Cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Cauza Moskal c. Poloniei).
Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevãzutã de Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar impune o sarcinã excesivã şi disproporţionatã, fãrã a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei.
II. În accepţiunea art. 124 alin. (3) din Legea fundamentalã, referitoare la înfãptuirea justiţiei, independenţa financiarã a judecãtorului reprezintã o componentã de esenţã a independenţei puterii judecãtoreşti.
Remuneraţia judecãtorilor reprezintã o compensaţie a absenţei unor drepturi fundamentale, cum sunt drepturile exclusiv politice, drepturile social-economice, precum şi a existenţei incompatibilitãţilor stabilite la nivel constituţional cãrora magistraţii li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale. Totodatã, stabilirea remuneraţiei judecãtorilor ţine seama de responsabilitãţile şi riscurile profesiei de judecãtor, care privesc întreaga duratã a carierei judecãtorului. Regimul strict al absenţei unor drepturi, incompatibilitãţi şi interdicţii stabilit prin Legea fundamentalã şi dezvoltat prin legea specialã, precum şi responsabilitãţile şi riscurile profesiei de judecãtor justificã acordarea unei salarizãri corespunzãtoare, în acord cu reglementãrile internaţionale.
În contradicţie cu art. 124 alin. (3) din Legea fundamentalã, actul normativ privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar impune o diminuare a salariilor judecãtorilor, ce este de naturã a afecta însãşi independenţa judecãtorilor şi a puterii judecãtoreşti în ansamblu.
De asemenea, sunt invocate <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 20/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Carta europeanã cu privire la statutul judecãtorului (Consiliul Europei, Strasbourg, 8-10 iulie 1998), Carta universalã a judecãtorului (Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a Judecãtorilor, 17 noiembrie 1999), rezoluţiile Adunãrii Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, art. 10 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Ulterior sesizãrii, cu Adresa nr. 106 din 18 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale o "dezvoltare argumentativã", ce a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 8.067 din 18 iunie 2010.
Aceasta se referã la urmãtoarele aspecte:
Întrucât invocarea art. 53 din Legea fundamentalã vizeazã apãrarea securitãţii naţionale, în mod obligatoriu sunt incidente în cauzã dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stãrii de asediu şi regimul stãrii de urgenţã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, securitatea naţionalã fiind prevãzutã la art. 3 lit. a) ca o situaţie care reclamã intervenţia stãrii de urgenţã. Plasarea mãsurilor de austeritate sub auspiciile securitãţii naţionale obligã la respectarea procedurii instituirii şi încetãrii stãrii de urgenţã astfel cum este ea reglementatã în ordonanţa precitatã. În aceste condiţii, Guvernul nu se putea substitui atribuţiilor Preşedintelui României şi Parlamentului pentru a lua mãsuri de austeritate implicând securitatea naţionalã decât prin încãlcarea art. 53 şi 93 din Constituţie. Prin urmare, mãsurile de austeritate luate de Guvern, motivate de raţiuni ce ţin de securitatea naţionalã, contravin flagrant Constituţiei şi legilor speciale, impunând, în consecinţã, constatarea neconstituţionalitãţii lor.
La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea Constituţionalã, sub nr. 8.109 şi nr. 8.111, cererile de "intervenţie în interes propriu" depuse de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu, prin care aceştia solicitã constatarea neconstituţionalitãţii Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, considerând cã aceasta este abuzivã, iar fundamentarea ei nu poate fi fãcutã decât cu încãlcarea flagrantã a art. 15 alin. (2), art. 11, 20, 44 şi 47 din Constituţie, art. 14, 15 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 1, 5 şi 969 din Codul civil.
Cu Adresa nr. 108 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale un punct de vedere al Avocatului Poporului referitor la Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, solicitat de cãtre Asociaţia "Themis-Casatia".
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I 2.031 din data de 22 iunie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã, dispoziţiile Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar contravenind prevederilor art. 41, art. 47 alin. (2), art. 53 şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 20 din Legea fundamentalã cu referire la art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Apãrarea securitãţii naţionale - ca o raţiune de restrângere a unor drepturi fundamentale - nu poate fi invocatã în acest caz, deoarece în considerarea acesteia a fost adoptatã şi <>Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional. Considerã cã invocarea apãrãrii securitãţii naţionale ca o raţiune ce ar legitima o nouã restrângere a exerciţiului unor drepturi fundamentale reprezintã o gravã încãlcare a prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentalã.
Mãsura restrângerii exerciţiului unor drepturi nu este instituitã în scopul salvgardãrii altor drepturi, legea în cauzã cuprinzând exclusiv dispoziţii de diminuare ori de desfiinţare a unor drepturi, fãrã a se preciza în concret cele ce ar fi apãrate în consecinţã.
Caracterul temporar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncã, dreptului la pensie, la ajutor de şomaj şi la mãsuri de asistenţã socialã nu rezultã fãrã echivoc din dispoziţiile Legii criticate. Astfel, prevederile art. 17 alin. (2) stabilesc cã "începând cu 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care sã asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicãrii mãsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile <>Legii-cadru nr. 330/2009 , precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat şi ale bugetului asigurãrilor sociale de stat pentru anul 2011".
Sub aspectul dispoziţiilor prevãzute de art. 53 din Constituţie, se considerã cã mãsurile propuse prin legea dedusã controlului de constituţionalitate nu sunt proporţionale cu situaţia ce determinã restrângerea exerciţiului unor drepturi şi totodatã aduc atingere dreptului la pensie, astfel cum este acesta reglementat prin art. 47 alin. (2) din Legea fundamentalã.
De asemenea, legea criticatã încalcã şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie, care statueazã cã judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii, întrucât în accepţiunea textului citat independenţa financiarã a judecãtorului reprezintã o componentã esenţialã a independenţei puterii judecãtoreşti. Remuneraţia judecãtorilor reprezintã o compensaţie a absenţei unor drepturi fundamentale, precum şi a incompatibilitãţilor cãrora aceştia li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale. Regimul strict al absenţei unor drepturi, incompatibilitãţi şi interdicţii stabilite prin legea fundamentalã, precum şi responsabilitãţile şi riscurile deosebite ale profesiei de judecãtor justificã acordarea unei salarizãri corespunzãtoare, în acord cu reglementãrile internaţionale. Din aceastã perspectivã, diminuarea salariilor judecãtorilor prin Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar apare ca o încãlcare a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul sãu de vedere, înregistrat la Curtea Constituţionalã sub nr. 8.265 din 23 iunie 2010, din care rezultã cã obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În argumentarea punctului sãu de vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de drept fundamental al dreptului la muncã (inclusiv componenta sa, dreptul la salariu), la pensie ori la şomaj, însã aceste drepturi nu sunt absolute, exerciţiul acestora putând fi restrâns în condiţiile art. 53 din Constituţie. Se apreciazã cã, în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, art. 53 din Constituţie impune o mai mare rigoare decât prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. În consecinţã, în situaţia în care condiţiile din Constituţia României sunt mai stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, acestea urmeazã sã fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile Convenţiei menţionate. De asemenea, se susţine cã, în mod implicit, şi prevederile Convenţiei sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate.
Se susţine cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autoritãţile naţionale dispun de o anumitã putere discreţionarã în a aprecia noţiunea de interes general al comunitãţii, în acest sens fiind citatã Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un bun, prevãzutã la art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi fãcutã pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de naturã sã confere statelor semnatare o anumitã marjã de apreciere întotdeauna aflatã sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului; totodatã, privarea de un bun trebuie sã fie proporţionalã cu scopul urmãrit. De asemenea, se aratã cã restrângerea dreptului de proprietate este contrarã Convenţiei numai dacã este discriminatorie şi insuficient motivatã.
Or, în cauza de faţã se observã cã restrângerea exerciţiului drepturilor menţionate este prevãzutã de lege, este luatã pe o perioadã determinatã (pânã la data de 31 decembrie 2010) şi este justificatã de salvarea securitãţii naţionale. Cu privire la noţiunea de securitate naţionalã, se aratã cã acesta este un concept constituţional şi este definit prin <>art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, iar potrivit acestei definiţii un element esenţial al securitãţii/siguranţei naţionale îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate economicã.
Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertãţi prevãzutã de art. 53 din Constituţie este o prerogativã constituţionalã distinctã de instituirea unor mãsuri excepţionale (starea de urgenţã sau de asediu) reglementate de prevederile art. 93 din Constituţie. Astfel, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu implicã aplicarea de principiu a dispoziţiilor art. 93 din Constituţie, în timp ce, în urma aplicãrii acestui din urmã text constituţional, pot fi dispuse mãsuri de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertãţi.
Se aratã cã dispoziţiile legale criticate vizeazã restrângerea exerciţiului dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncã, la pensie sau la şomaj), din moment ce acesta continuã sã fie recunoscut şi respectat în deplinãtatea sa. Totodatã, se aratã cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nu garanteazã un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat.
Mãsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autoritãţile publice, indiferent de regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor se aplicã tuturor pensionarilor, indiferent de natura pensiei, urmând ca nivelul de trai al pensionarilor sã fie pãstrat prin menţinerea nivelului pensiei minime garantate. Mãsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care se confruntã România. Totodatã, se aratã cã, în absenţa acestor mãsuri, statul ar urma sã fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi democratic.
În fine, se susţine cã mãsurile preconizate sunt absolut necesare într-o societate democraticã, ţinând cont cã, prin aplicarea acestora, se realizeazã economii la bugetul de stat în valoare de 7.814,9 milioane lei. În sensul celor menţionate, Guvernul invocã şi <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 .
Totodatã, Guvernul a mai comunicat, prin Adresa înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 8.260 din 23 iunie 2010, un tabel referitor la impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani).
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul sãu de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, cererile de intervenţie formulate şi celelalte documente depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiecţia de neconstituţionalitate se referã la dispoziţiile Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care, în esenţã, prevãd urmãtoarele:
I. Diminuarea cu 25% a urmãtoarelor cheltuieli bugetare:
1. cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare - dar fãrã a coborî sub plafonul minim de 600 RON -, precum şi al altor drepturi de naturã salarialã din sectorul bugetar;
2. valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa medicalã, medicamentele şi protezele;
3. suma forfetarã destinatã plãţii drepturilor bãneşti ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor;
4. mãsurile prevãzute la pct. 1-3 se aplicã şi personalului Bãncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi Comisiei de Supraveghere a Asigurãrilor;
5. cuantumul sprijinului statului pentru personalul clerical;
6. indemnizaţiile lunare prevãzute la <>art. 12 alin. (1) din Legea nr. 45/2009 ;
7. cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţã din România, membrilor Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membrilor Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.
II. Diminuarea cu 15% a urmãtoarelor cheltuieli bugetare:
1. indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din partea statului ce vizeazã plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se angaja;
2. pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I;
3. obligaţiile statului rezultate din contractele colective de muncã ca urmare a disponibilizãrilor prin concedieri colective;
4. indemnizaţia pentru creşterea copilului, fãrã a scãdea însã sub pragul de 600 RON;
5. cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţã din România;
6. ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor;
7. indemnizaţia de merit prevãzutã de Legea nr. 118/2002;
8. indemnizaţiile prevãzute de <>Legea nr. 341/2004 .
III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350 RON
IV. Eliminarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere sau la trecerea în rezervã
V. Biletele de odihnã pentru anul 2010 nu se vor mai contracta de cãtre Casa Naţionalã de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurãri Sociale.
VI. Se abrogã, prin art. 16 din lege, o serie de prevederi legale care vizeazã cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte prestaţii sociale din partea statului.
VII. Potrivit art. 17 alin. (1) din lege, mãsurile de diminuare a cheltuielilor se aplicã pânã la 31 decembrie 2010. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi text legal prevede cã:
"(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care sã asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicãrii mãsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile <>Legii-cadru nr. 330/2009 , precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale bugetului asigurãrilor sociale de stat pentru anul 2011."
Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 41 referitoare la munca şi protecţia socialã a muncii, art. 47 alin. (2) referitoare la dreptul la pensie, la concediu de maternitate plãtit, la asistenţã medicalã în unitãţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurãri sociale publice sau private, prevãzute de lege, la mãsuri de asistenţã socialã, potrivit legii, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi art. 124 alin. (3) referitor la independenţa justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului cu referire la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de domnii Iuliu Popescu Regnard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile, întrucât instituţia intervenţiei prevãzutã de art. 49 şi urmãtoarele din Codul de procedurã civilã nu este compatibilã cu procedura de judecatã din faţa Curţii Constituţionale (a se vedea <>Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). Potrivit <>art. 14 din Legea nr. 47/1992 , numai Curtea Constituţionalã se poate pronunţa asupra compatibilitãţii regulilor din procedura civilã cu procedura din faţa sa; or, în procedura prevãzutã de art. 146 lit. a) din Constituţie o atare intervenţie este inadmisibilã, fiind contrarã regulilor procedurale stabilite prin <>Legea nr. 47/1992 .
II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizeazã neconstituţionalitatea diminuãrii cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmeazã.
Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizeazã pretinsa încãlcare a art. 41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional reţine cã, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin <>Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis cã dreptul la muncã este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul este o componentã a dreptului la muncã şi reprezintã contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestatã de cãtre angajat în baza unor raporturi de muncã. Efectele raporturilor de muncã stabilite între angajat şi angajator se concretizeazã în obligaţii de ambele pãrţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestatã.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncã, se constatã cã diminuarea sa se constituie într-o veritabilã restrângere a exerciţiului dreptului la muncã. O atare mãsurã se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevãzute de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionatã sã poatã fi justificatã trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevãzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:
- sã fie prevãzutã prin lege;
- sã se impunã restrângerea sa;
- restrângerea sã se circumscrie motivelor expres prevãzute de textul constituţional, şi anume pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- sã fie necesarã într-o societate democraticã;
- sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o;
- sã fie aplicatã în mod nediscriminatoriu;
- sã nu aducã atingere existenţei dreptului sau a libertãţii.
Astfel, Curtea reţine cã diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncã, este prevãzutã prin legea criticatã şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluţia legislativã cuprinsã în art. 1 din legea criticatã a fost determinatã de apãrarea securitãţii naţionale, astfel cum rezultã din expunerea de motive a Guvernului. Este evident cã securitatea naţionalã nu implicã numai securitatea militarã, deci domeniul militar, ci are şi o componentã socialã şi economicã. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de "securitate naţionalã" din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însãşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
În acest sens, prin <>Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat cã situaţia de crizã financiarã mondialã ar putea afecta, în lipsa unor mãsuri adecvate, stabilitatea economicã a ţãrii şi, implicit, securitatea naţionalã.
De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi <>Decizia nr. 712 din 25 mai 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010 , nepublicate încã, Curtea a analizat constituţionalitatea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 , care suspenda executarea unor hotãrâri judecãtoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de crizã economicã avutã în vedere prin <>Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 .
În consecinţã, Curtea va trebui sã stabileascã dacã se menţine în continuare existenţa unei ameninţãri la adresa stabilitãţii economice a ţãrii, deci, implicit, la adresa securitãţii naţionale.
Astfel, Curtea constatã cã în expunerea de motive a legii criticate se aratã cã, potrivit evaluãrii Comisiei Europene, "activitatea economicã a României rãmâne slabã şi, contrar aşteptãrilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economicã s-a menţinut negativã în primul trimestru al anului 2010. [...] Pânã la sfârşitul anului 2010, se aşteaptã ca inflaţia sã scadã în continuare la aproximativ 3,75% datoritã cererii interne slabe şi implementãrii unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabã a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial".
Se mai aratã cã "din misiunea de evaluare efectuatã de serviciile Comisiei împreunã cu experţii FMI şi ai Bãncii Mondiale în perioada 26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţã financiarã, a rezultat faptul cã, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinitã, din cauza unor deteriorãri ale condiţiilor economice, a unor dificultãţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.
Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua mãsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de cãtre Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizeazã faptul cã, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate pânã în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipatã, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv mãsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţã bugetarã anticipatã".
În consecinţã, Curtea constatã cã aceastã ameninţare la adresa stabilitãţii economice continuã sã se menţinã, astfel încât Guvernul este îndrituit sã adopte mãsuri corespunzãtoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste mãsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, mãsurã concretizatã, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.
De asemenea, Curtea observã cã autorii obiecţiei pornesc de la o ipotezã greşitã, şi anume cã pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi trebuit declaratã starea de urgenţã, asediu sau necesitate, instituţii prevãzute la art. 93 din Constituţie. Or, chiar dacã instituirea stãrii de urgenţã sau de asediu poate avea drept consecinţã restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertãţi, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situaţiilor prevãzute de art. 93 din Constituţie.
În consecinţã, Curtea constatã cã, în situaţia de speţã, art. 53 teza referitoare la securitatea naţionalã este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei pentru justificarea mãsurilor preconizate.
Curtea reţine cã restrângerea prevãzutã de legea criticatã este necesarã într-o societate democraticã tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea constatã cã existã o legãturã de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmãrit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi cã existã un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivitãţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea constatã totodatã cã mãsura legislativã criticatã este aplicatã în mod nediscriminatoriu, în sensul cã reducerea de 25% se aplicã tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Curtea reţine cã legea criticatã nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevãzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observã, de asemenea, cã mãsura criticatã are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident cã restrângerea exerciţiului unui drept trebuie sã dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea cãreia aceastã mãsurã a fost edictatã.
În acest sens, Curtea constatã cã mãsura criticatã are o duratã limitatã în timp, şi anume pânã la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului cã art. 17 alin. (2) din lege acordã o posibilitate nelimitatã Guvernului sau Parlamentului de a aplica, dupã data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constatã cã aceastã criticã nu este realã, întrucât astfel cum rezultã din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor mãsuri de diminuare, în condiţiile încadrãrii în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie sã se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicãrii mãsurilor criticate se va menţine în platã acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticatã. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru cã, în caz contrar, s-ar ajunge la încãlcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constatã cã mãsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncã ce afecteazã dreptul la salariu, cu respectarea însã a prevederilor art. 53 din Constituţie.
III. În ceea ce priveşte critica potrivit cãreia diminuarea cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% contravine principiului independenţei judecãtorului, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi reţinutã.
Astfel, Curtea observã cã principiul independenţei judecãtorului prezintã douã aspecte, şi anume independenţa funcţionalã şi independenţa personalã.
Independenţa funcţionalã presupune, pe de-o parte, ca organele care judecã sã nu aparţinã executivului sau legislativului, iar pe de altã parte, ca instanţele judecãtoreşti sã fie independente, sã nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor.
Independenţa personalã vizeazã statutul care trebuie sã i se asigure prin lege judecãtorului. În principal, criteriile de apreciere a independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecãtorilor; durata numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecãtorilor prin lege; libertatea de expresie a judecãtorilor şi a dreptului de a forma organizaţii profesionale, menite sã apere interesele lor profesionale; incompatibilitãţile; interdicţiile; pregãtirea continuã; motivarea hotãrârilor; rãspunderea judecãtorilor.
Aşa fiind, principiul independenţei instanţelor judecãtoreşti nu poate fi legat doar de cuantumul remuneraţiei judecãtorilor stabilit prin legislaţie. Este necesarã o evaluare complexã şi sistemicã în ceea ce priveşte conformitatea cu acest principiu.
Curtea reţine cã existã mai mulţi factori care concurã în acelaşi timp şi în proporţii diferite la realizarea independenţei justiţiei şi a magistraţilor şi niciunul dintre aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici absolutizat.
Remunerarea judecãtorilor nu este singurul factor care asigurã independenţã sistemului judiciar şi micşorarea acesteia, cu respectarea condiţiilor prevãzute de art. 53 din Constituţie, pe o perioadã de timp determinatã, nu creeazã o ameninţare la adresa independenţei sistemului judiciar. În plus, scãderea salariilor a fost introdusã cu privire la toate categoriile de personal bugetar.
De asemenea, Curtea constatã cã independenţa judecãtorilor reprezintã o garanţie oferitã cetãţenilor, astfel judecãtorul trebuie sã îşi desfãşoare activitatea zilnicã bazându-se pe responsabilitatea eticã a funcţiei importante pe care o deţine.
O absolutizare a drepturilor unei anumite categorii socioprofesionale trebuie privitã şi în contextul principiului egalitãţii, şi anume intangibilitatea sau creşterea beneficiilor acordate unui grup înseamnã în mod automat agravarea stãrii materiale a unui alt grup de persoane.
De asemenea, puterea judecãtoreascã trebuie sã se integreze în societate, iar nevoile sale trebuie sã fie aprobate şi respectate de cãtre societate. Puterea judecãtoreascã însãşi, precum şi puterile executivã şi legislativã au un rol important în a asigura acest lucru. În condiţiile crizei economice, solidaritatea socialã presupune cã fiecare cetãţean îşi asumã o responsabilitate proporţionalã pentru eliminarea consecinţelor crizei şi cã judecãtorii acţioneazã în solidaritate cu locuitorii unei ţãri. Astfel, dispoziţiile contestate sunt în conformitate cu principiul solidaritãţii şi nu încalcã principiul independenţei judecãtorilor.
Aşa fiind, Curtea constatã cã mãsurile prevãzute de legea criticatã nu au avut în vedere ştirbirea independenţei judecãtorilor.
IV. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind reducerea cuantumului pensiilor, Curtea constatã cã aceasta este întemeiatã pentru urmãtoarele motive:
Pensia este o formã de prestaţie de asigurãri sociale plãtitã lunar [art. 7 alin. (2) şi <>art. 90 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000] în baza legii, inerentã şi indisolubil legatã de calitatea de pensionar, obţinutã în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor <>art. 1 din Legea nr. 19/2000 , dreptul la asigurãri sociale este garantat de stat şi se exercitã, în condiţiile legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale. Acesta se organizeazã şi funcţioneazã, printre altele, şi pe principiul contributivitãţii, conform cãruia fondurile de asigurãri sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurãri sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurãri sociale plãtite [<>art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 ]. Aceasta înseamnã cã pensia, ca prestaţie din partea sistemului public de pensii, intrã sub incidenţa principiului contributivitãţii.
Art. 9 alin. (1) teza întâi din legea criticatã reglementeazã diminuarea cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în platã, de asemenea, art. 9 alin. (2) teza întâi din aceeaşi lege prevede cã valoarea punctului de pensie utilizat pentru determinarea cuantumului brut al pensiilor ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrãrii în vigoare a legii este de 622,9 lei. În consecinţã, în mod evident, prevederile anterior menţionate vizeazã pensiile contributive cuvenite sau aflate în platã şi cele ce vor fi stabilite sau acordate.
În Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit cã art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie nu vizeazã un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socialã. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricãrui regim de securitate socialã sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordã în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusã statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacã, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care reglementeazã drepturi provenite din sistemul de asigurãri sociale - indiferent dacã acestea rezultã sau nu din plata unor contribuţii -, acea legislaţie trebuie sã fie consideratã ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de naturã contributivã şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2), dreptul la pensie ca drept fundamental. Textul constituţional nu calificã dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel încât sã se asigure un nivel de ocrotire al acestui drept superior celui prevãzut de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil art. 60 din Convenţie, potrivit cãruia "nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretatã ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricãrei pãrţi contractante sau oricãrei alte convenţii la care aceastã parte contractantã este parte".
Curtea constatã cã dreptul la pensie este un drept preconstituit încã din perioada activã a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege sã contribuie la bugetul asigurãrilor sociale de stat procentual raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivã a vieţii individului sã îi plãteascã o pensie al cãrei cuantum sã fie guvernat de principiul contributivitãţii, cele douã obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivã a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vãrsate de cãtre aceasta la bugetul asigurãrilor sociale de stat în temeiul principiului contributivitãţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţã a celor ce au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadã contributivã, vârstã de pensionare etc.). Astfel, statul are obligaţia pozitivã de a lua toate mãsurile necesare realizãrii acestei finalitãţi şi de a se abţine de la orice comportament de naturã a limita dreptul la asigurãri sociale.
Deşi sumele plãtite cu titlu de contribuţie la asigurãrile sociale nu reprezintã un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţã asupra statului sau asupra fondurilor de asigurãri sociale (<>Decizia Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie 2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 22 ianuarie 2007), acestea îndreptãţesc persoana care a realizat venituri şi care a plãtit contribuţia sa la bugetul asigurãrilor sociale de stat sã beneficieze de o pensie care sã reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activã a vieţii.
Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivitãţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi acceptatã nici mãcar cu caracter temporar. Prin sumele plãtite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurãrilor sociale, persoana în cauzã practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivitãţii; astfel, contributivitatea ca principiu este de esenţa dreptului la pensie, iar derogãrile, chiar şi temporare, referitoare la obligaţia statului de a plãti cuantumul pensiei, rezultat în urma aplicãrii acestui principiu, afecteazã substanţa dreptului la pensie.
Aceasta nu înseamnã cã legea nu poate în viitor sã reaşeze sistemul de calcul al pensiilor, bazându-se, însã, tot pe principiul contributivitãţii, pentru cã, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridicã a acestui domeniu. De aceea, dacã prin reaşezarea sistemului de calcul al pensiei în sensul arãtat mai sus rezultã un cuantum mai mic al acesteia, statul este obligat sã adopte reglementãri similare <>art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, şi anume sã menţinã în platã cuantumul pensiei stabilit potrivit reglementãrilor anterior în vigoare dacã acesta este mai avantajos. Aceasta este o mãsurã de protecţie a persoanelor care beneficiazã de pensie în sensul art. 47 alin. (2) din Constituţie, constituind, de asemenea, o speranţã legitimã a asiguratului, întemeiatã pe prevederile legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum al pensiei.
De asemenea, Curtea constatã şi anumite insuficienţe de redactare a textului art. 9 din lege. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din legea criticatã, are loc o diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în platã, ceea ce coroborat cu art. 17 alin. (1) din lege duce la concluzia cã o atare diminuare este temporarã - pânã la 31 decembrie 2010. Însã, cu privire la pensiile ce vor fi stabilite sau acordate, a fost diminuatã chiar valoarea punctului de pensie, astfel încât coroborarea acestui text legal cu art. 17 alin. (1) din lege nu mai apare ca fiind una clarã, ceea ce înseamnã cã pentru aceste pensii legiuitorul va trebui sã adopte ulterior o lege pentru a le aduce dupã 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor care erau în platã la momentul intrãrii în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar crea o diferenţã de tratament nepermisã între pensiile aflate în platã şi cele ce vor fi stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de pensie în ipoteza art. 9 alin. (1) din lege ar fi mai micã decât cea reglementatã de art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.
Totodatã, Curtea constatã cã dificultãţile bugetului asigurãrilor sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuãrii, chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de cãtre stat.
De asemenea, Curtea observã şi unele considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel, Curtea Constituţionalã a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit cã pensia calculatã dupã regulile sistemului de asigurãri sociale nu poate fi afectatã, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat cã modificarea unilateralã a cuantumului pensiilor este neconstituţionalã, cu referire directã la imposibilitatea legiuitorului de a scãdea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodatã, prin <>Decizia nr. 39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţã constituţionalã a statuat cã pensia (contributivã) este un drept câştigat şi cumpãrat într-o atât de mare mãsurã încât modificarea cuantumului sãu nominal este neconstituţionalã. De altfel, considerente similare se regãsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.
În consecinţã, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arãtate, reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadã, nu poate fi realizatã. Rezultã cã art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie.
Totodatã, Curtea constatã cã, potrivit <>art. 54 lit. a) din Legea nr. 19/2000 , invaliditatea de gradul I este caracterizatã "prin pierderea totalã a capacitãţii de muncã, a capacitãţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţialã, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentã din partea altei persoane". În consecinţã, diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a punctului de pensie inferioarã celei existente, necesarã la calculul cuantumului brut al indemnizaţiei de însoţitor, contravin art. 47 alin. (1) din Constituţie, statul neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua mãsuri adecvate de protecţie socialã.
V. Curtea constatã cã prestaţiile sociale care au fost eliminate de textul art. 16 din legea criticatã nu sunt prevãzute la nivel constituţional, astfel încât legiuitorul este liber sã aprecieze asupra acordãrii sau neacordãrii acestora, în funcţie de posibilitãţile bugetare ale statului. În consecinţã, eliminarea acestor prestaţii sociale nu contravine prevederilor constituţionale invocate.
VI. Cu privire la prestaţiile sociale ale cãror cuantum a fost diminuat, Curtea constatã urmãtoarele:
- cuantumul prestaţiilor sociale prevãzute expres de textul constituţional al art. 47 (de exemplu, ajutorul de şomaj) poate fi diminuat cu respectarea condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie, cele constatate de cãtre Curte la analiza constituţionalitãţii restrângerii exerciţiului dreptului la muncã fiind mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz;
- cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevãzute de textul constituţional al art. 47 (de exemplu cele cuprinse la art. 15 din legea criticatã) poate fi dimensionat de cãtre legiuitor în funcţie de posibilitãţile bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu contravine prevederilor constituţionale invocate.
VII. Curtea observã cã prin <>Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, a stabilit cã "dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altã parte. Ca atare, pe o perioadã de 45 de zile de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţã de urgenţã pentru a pune de acord prevederile Legii [...] constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie".
Raportat la situaţia de faţã, Curtea reţine cã legea criticatã a fost adoptatã prin procedura angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comunã din data de 7 iunie 2010. Chiar dacã legea a fost adoptatã prin aceastã procedurã, ea este şi va rãmâne un act al Parlamentului atât în sens formal, cât şi material. Prin urmare, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constatã cã este de competenţa exclusivã a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot în şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului.
Curtea, totodatã, constatã cã, în aplicarea art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, pentru a le pune de acord cu prezenta decizie, şi, în mãsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnicã legislativã. Ad similis, a se vedea <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.177 din 12 decembrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007.
VIII. În final, Curtea constatã cã, potrivit <>Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. Astfel, Curtea reţine cã atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept.
În consecinţã, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (a se vedea <>Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, <>Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau <>Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autoritãţile şi instituţiile publice urmeazã sã respecte cele stabilite de Curtea Constituţionalã în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constatã cã dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.
2. Constatã cã dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã preşedintelui României, preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la datele de 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistraţi-asistenţi,
Ramona Daniela Mariţiu
Benke Karoly
*
OPINIE SEPARATĂ
Prin <>Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţionalã a constatat cã dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale. Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţionalã a decis cã dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
Din conţinutul art. 124 alin. (3) din Legea fundamentalã, referitoare la înfãptuirea justiţiei, independenţa financiarã a judecãtorului reprezintã o componentã de esenţã a independenţei puterii judecãtoreşti. Remuneraţia judecãtorilor reprezintã o compensaţie, care ţine cont atât de responsabilitãţile profesiei de judecãtor, cât şi de regimul strict al incompatibilitãţilor stabilit prin Constituţie, precum şi prin <>Legea nr. 303/2004 , republicatã.
Curtea a constatat cã diminuarea cuantumului salariului cu 25% nu contravine independenţei judecãtorului. Curtea a fãcut deosebirea dintre independenţa funcţionalã şi independenţa personalã a judecãtorului. În acelaşi timp Curtea a considerat cã remunerarea judecãtorilor nu este un fapt care asigurã independenţa sistemului judiciar şi micşorarea acesteia cu respectarea art. 53 din Constituţie nu determinã o ameninţare la adresa sistemului judiciar.
Prima noastrã obiecţie se referã la modalitatea în care Curtea a analizat independenţa sistemului judiciar şi legãtura dintre aceastã independenţã şi remuneraţia judecãtorului. Considerãm cã remunerarea adecvatã constituie o condiţie esenţialã a independenţei judecãtorului, aşa cum reiese şi din dispoziţiile art. 11 din Principiile de bazã referitoare la independenţa magistraturii, adoptate prin rezoluţiile Adunãrii Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985. Aceste principii, deşi prevãzute de rezoluţii ale Adunãrii Generale, care nu au în sine un caracter obligatoriu, au dobândit un caracter obligatoriu, fiind astãzi considerate norme juridice cu caracter cutumiar, în sensul art. 38 paragraful 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care reglementeazã izvoarele dreptului internaţional. Caracterul cutumiar, obligatoriu al acestor norme este recunoscut în dreptul internaţional, cel mai recent prin comentariul art. 14 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, convenţie semnatã şi ratificatã de România.
Referitor la invocarea art. 53 din Constituţie şi independenţa magistraţilor, interpretarea pe care o dãm provine din caracterul diferit al acestei reglementãri în diverse dispoziţii constituţionale şi în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Considerãm cã remuneraţia magistraţilor trebuie menţinutã, pentru cã existenţa unui stat de drept este fundamentalã şi este legatã în mod indisolubil de independenţa şi imparţialitatea justiţiei. Este cu atât mai important în aceastã perioadã limitatã sã se menţinã un stat de drept.
Judecãtor,
Iulia Antoanella Motoc
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
