Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 86 din 27 februarie 2003 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind gratierea unor pedepse si inlaturarea unor masuri si sanctiuni
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 207 din 31 martie 2003
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Ioana Marilena Chiva - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlãturarea unor mãsuri şi sancţiuni, excepţie ridicatã de Nicolae Laza în Dosarul nr. 609/2002 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
La apelul nominal se prezintã autorul exceptiei, personal şi asistat de avocat cu delegaţie la dosar, lipsa fiind celelalte pãrţi, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 430C/2002, nr. 512C/2002, nr. 523C/2002 şi nr. 540C/2002 care au ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicatã de Vincze Ferenc în Dosarul nr. 10.964/2002 al Judecãtoriei Cluj-Napoca, de Sorin Diaconescu şi Georgeta Belciug în Dosarul nr. 3.577/2002 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penalã, de Florin Visan în Dosarul nr. 3.352/2002 al Tribunalului Salaj - Secţia penalã, respectiv de Petru Radu şi Elena Ionete în Dosarul nr. 548/2002 al Judecãtoriei Sectorului 3 Bucureşti.
La apelul nominal în Dosarul nr. 430C/2002 se constata lipsa autorului exceptiei, Vincze Ferenc, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
La apelul nominal în Dosarul nr. 512C/2002 se prezintã unul dintre autorii exceptiei, Sorin Diaconescu, lipsa fiind celãlalt autor al exceptiei, Georgeta Belciug, precum şi pãrţile Monica Lica şi Ileana Cristina Florea, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
La apelul nominal în Dosarul nr. 523C/2002 se prezintã autorului exceptiei, Florin Visan, personal şi asistat de avocat cu delegaţie la dosar, lipsa fiind pãrţile Ministerul de Interne, Spitalul Judeţean Salaj şi Clinica de Ortopedie şi Traumatologie Cluj, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
La apelul nominal în Dosarul nr. 540C/2002 se prezintã unul dintre autorii exceptiei, Petru Radu, precum şi pãrţile Stefana Ene şi Marius Ene, lipsa fiind celãlalt autor al exceptiei, Elena Ionete, precum şi partea Societatea Comercialã "Pasajul Universitatii" - S.A., fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie chestiunea conexarii dosarelor sus-menţionate, având în vedere conţinutul identic al excepţiilor ridicate. Pãrţile prezente, precum şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea, fata de dispoziţiile art. 164 din Codul de procedura civilã.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, şi ale art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedura civilã, dispune conexarea dosarelor nr. 430C/2002, nr. 512C/2002, nr. 523C/2002 şi nr. 540C/2002 la Dosarul nr. 426C/2002, care este primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecata, se da cuvântul pãrţilor.
Nicolae Laza, prin avocat, solicita admiterea exceptiei de neconstituţionalitate, având în vedere ca dispoziţiile <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 instituie o discriminare pe criterii aleatorii, prin care se incalca dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21, ale art. 24, precum şi prevederile art. 9, 10 şi 11 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, ale art. 2 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Sorin Diaconescu solicita admiterea exceptiei astfel cum a fost argumentata în fata instanţei de judecata.
Florin Visan, prin avocat, solicita admiterea exceptiei, sustinand ca dispoziţiile criticate incalca principiile neretroactivitatii legii şi egalitãţii cetãţenilor în fata legii, prevãzute de art. 15 alin. (2), respectiv de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Petru Radu solicita admiterea exceptiei pentru motivele arãtate în formularea acesteia în fata instanţei de judecata.
Stefana Ene şi Marius Ene solicita respingerea exceptiei ca neîntemeiatã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate, apreciind ca dispoziţiile criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorii exceptiei, deoarece Constituţia nu prevede "un drept de graţiere". Astfel, o lege de graţiere nu reprezintã o dezvoltare a normelor constituţionale şi, ca atare, nu se poate susţine ca dispoziţiile criticate incalca principiul egalitãţii cetãţenilor în fata legii.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constata urmãtoarele:
Prin Încheierile din 22 octombrie 2002, din 15 octombrie 2002, din 20 noiembrie 2002, din 4 decembrie 2002 şi din 18 noiembrie 2002, pronunţate în dosarele nr. 609/2002 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã, nr. 10.964/2002 al Judecãtoriei Cluj-Napoca, nr. 3.577/2002 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penalã, nr. 3.352/2002 al Tribunalului Salaj - Secţia penalã, respectiv nr. 548/2002 al Judecãtoriei Sectorului 3 Bucureşti, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlãturarea unor mãsuri şi sancţiuni, excepţie ridicatã de Nicolae Laza, de Vincze Ferenc, de Sorin Diaconescu şi Georgeta Belciug, de Florin Visan, respectiv de Petru Radu şi Elena Ionete în cadrul unor cauze penale.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin ca dispoziţiile legale criticate instituie "principiul discriminarii cetãţenilor în funcţie de faza procesuala în care se afla", contravenind astfel art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, considera ca prin modul în care sunt formulate dispoziţiile legale criticate se incalca şi prevederile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul la apãrare, deoarece persoanele eventual beneficiare ale <>Legii nr. 543/2002 nu se vor mai putea adresa instanţelor fãrã a exista o ameninţare "constând în pierderea beneficiului legii de graţiere", ajungandu-se la concluzia ca este mult mai eficienta renunţarea la apãrare decât exercitarea dreptului la apãrare şi incalcandu-se astfel şi principiul potrivit cãruia nimãnui nu i se poate inrautati situaţia în propria cale de atac.
Pe de alta parte, autorii exceptiei susţin, de asemenea, şi încãlcarea principiului neretroactivitatii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, prevãzut de prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2).
Autorii exceptiei considera ca aplicarea legii graţierii, asa cum a fost reglementatã, contravine în mod vadit şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la interpretarea principiului egalitãţii în fata legii, conform cãreia "mãsurile legislative pe care un stat parte la Convenţie le ia pot institui tratamente juridice distincte între categorii diferite de persoane, dacã ele au o justificare obiectivã şi rezonabila", ceea ce nu exista în privinta <>Legii nr. 543/2002 .
Instanţele judecãtoreşti în fata cãrora s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate au exprimat urmãtoarele opinii:
Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã apreciazã ca dispoziţiile criticate sunt constituţionale, deoarece graţierea este o mãsura de clementa, iar condiţiile de acordare şi aplicare a acesteia sunt stabilite de autoritatea emitenta. Cerinta existenţei unei hotãrâri definitive la data intrãrii în vigoare a legii de graţiere nu instituie o inegalitate şi nici nu incalca celelalte prevederi constituţionale invocate de autorul exceptiei.
Judecãtoria Cluj-Napoca apreciazã ca "dispoziţiile <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 ar putea fi, la prima vedere, neconstituţionale, întrucât se aplica doar pedepselor stabilite prin hotãrâri judecãtoreşti definitive şi ar incalca art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi a cetãţenilor, deoarece s-ar putea ivi situaţii în care persoane care au comis, în aceeaşi zi, fapte prevãzute de legea penalã, sa beneficieze de actul de clementa, dacã îndeplinesc şi alte condiţii stabilite de lege, iar alte persoane sa nu beneficieze de graţiere, datoritã unor împrejurãri care nu depind de persoana celui condamnat [...]." Pe de alta parte, instanta de judecata arata ca inculpatul nu poate invoca neconstituţionalitatea dispoziţiilor <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 deoarece nu a fost condamnat, la data ridicãrii exceptiei de neconstituţionalitate, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penalã apreciazã ca mãsura graţierii, fiind o cauza personalã de inlaturare sau de modificare a executãrii pedepsei, tratamentul juridic diferenţiat, chiar în cazuri identice, este justificat, nefiind incalcate prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nici pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte. Aplicarea graţierii numai pedepselor şi mãsurilor stabilite prin hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitive pana la data publicãrii legii de graţiere, chiar dacã poate crea situaţii inechitabile, acest tratament diferenţiat poate fi criticat sub aspectul ratiunilor de politica penalã avute în vedere de legiuitor, dar nu sub aspectul încãlcãrii prevederilor constituţionale.
Tribunalul Salaj - Secţia penalã a formulat opinia în sensul ca dispoziţiile criticate contravin principiului neretroactivitatii legii, deoarece nu se aplica şi persoanelor condamnate prin hotãrâri judecãtoreşti nedefinitive, pana la intrarea în vigoare a <>Legii nr. 543/2002 . În ceea ce priveşte susţinerile autorului referitoare la încãlcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, instanta apreciazã ca acestea sunt neintemeiate, deoarece textul criticat nu conţine nici o discriminare între cei condamnaţi prin hotãrâri judecãtoreşti definitive.
Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti apreciazã ca dispoziţiile <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 contravin principiului egalitãţii cetãţenilor în fata legii, deoarece se creeazã diferenţe de tratament între persoane aflate în situaţii identice din punct de vedere juridic. Chiar dacã stabilirea criteriilor de acordare a graţierii colective aparţine legiuitorului, acesta nu poate institui criterii contrare prevederilor constituţionale.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , s-a solicitat şi punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Guvernul arata ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile criticate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât acestea nu instituie privilegii şi discriminãri, ci respecta criteriile egalitãţii în drepturi prevãzute de art. 4 din Constituţie, invocand în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994. De asemenea, considera ca neîndeplinirea în privinta autorului exceptiei a condiţiei existenţei unei hotãrâri definitive pentru a beneficia de mãsura de clementa acordatã de <>Legea nr. 543/2002 nu echivaleaza cu încãlcarea vreunui drept. Cu privire la susţinerile autorului potrivit cãrora dispoziţiile criticate incalca prevederile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la apãrare, "apreciem ca <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 , prin obiectul sau de reglementare, constând în stabilirea unui criteriu privind acordarea şi aplicarea graţierii, nu incalca drepturile recunoscute şi garantate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie". Totodatã, nu se poate susţine ca dispoziţiile criticate contravin dreptului la un proces echitabil, prevãzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece acesta "presupune judecarea cauzei în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, de cãtre o instanta independenta şi impartiala care va hotãrî, în materie penalã, asupra temeiniciei acuzatiei îndreptate impotriva sa".
Avocatul Poporului apreciazã ca dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece, chiar dacã graţierea prevãzutã de <>Legea nr. 543/2002 este un act de vointa politica, un act de clementa, iar criteriile pe baza cãrora se acorda aceasta aparţin în exclusivitate autoritãţilor, legiuitorul "trebuie sa aibã în vedere marile principii constituţionale peste care nu se poate trece". Astfel, apreciazã ca dispoziţiile criticate incalca atât principiul egalitãţii cetãţenilor în fata legii, cat şi principiul neretroactivitatii legii, care prevede ca legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. "Aplicarea dispoziţiilor criticate depinzand de momentul publicãrii în Monitorul Oficial şi de caracterul definitiv al hotãrârilor judecãtoreşti, lipseşte de tratamentul juridic mai bland atât pe cei identificati care, din varii motive, nu au fost încã definitiv condamnaţi, cat şi pe cei care vor fi identificati în viitor."
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorii-raportori, susţinerile pãrţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , republicatã, retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 8 din Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002 privind graţierea unor pedepse şi înlãturarea unor mãsuri şi sancţiuni, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, dispoziţii care au urmãtorul cuprins:
- Art. 8: "Dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, mãsurile şi sancţiunile aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti definitive pronunţate pana la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României, Partea I."
În susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia apreciazã ca prin dispoziţiile legale criticate sunt incalcate urmãtoarele prevederi constituţionale:
- Art. 15 alin. (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.";
- Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.";
- Art. 20 alin. (2): "Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale.";
- Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- Art. 24: "(1) Dreptul la apãrare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."
De asemenea, în susţinerea exceptiei, autorii acesteia invoca şi urmãtoarele prevederi din acte internaţionale:
Declaraţia Universala a Drepturilor Omului:
- Art. 9: "Nimeni nu trebuie sa fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.";
- Art. 10: "Orice persoana are dreptul în deplina egalitate de a fi audiatã în mod echitabil şi public de cãtre un tribunal independent şi impartial care va hotãrî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzari în materie penalã îndreptatã impotriva sa.";
- Art. 11: "1. Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa nevinovatã pana când vinovãţia sa va fi stabilitã în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apãrãrii sale.
2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internaţional sau naţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabilã în momentul când a fost sãvârşit actul cu caracter penal."
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice:
- Art. 2 paragraful 3: "Statele pãrţi la prezentul pact se angajeazã:
a) sa garanteze ca orice persoana ale carei drepturi sau libertãţi recunoscute în prezentul pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivã, chiar atunci când încãlcarea a fost comisã de persoane actionand în exerciţiul funcţiilor lor oficiale;
b) sa garanteze ca autoritatea competenta, judiciarã, administrativã ori legislativã, sau orice alta autoritate competenta potrivit legislaţiei statului, va hotãrî asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea de recurs, şi sa dezvolte posibilitãţile de recurs jurisdicţional;
c) sa garanteze ca autoritãţile competente vor da urmare oricãrui recurs care a fost recunoscut ca justificat."
Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale:
- Art. 6: "1. Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. Hotãrârea trebuie sa fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanta atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducã atingere intereselor justiţiei."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea constata ca aceasta este intemeiata, pentru urmãtoarele considerente:
Graţierea este o mãsura de clementa care consta în iertarea unui condamnat de executarea în tot sau în parte a pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoarã. Din punct de vedere al persoanelor cãrora li se aplica, graţierea este individualã, caz în care se acorda de Preşedintele României, conform art. 94 lit. d) din Constituţie, şi colectivã, caz în care se acorda prin lege organicã, de cãtre Parlament, conform prevederilor constituţionale ale art. 72 alin. (3) lit. g).
Pe lângã deosebirea de emitent, o alta diferenţa esenţialã între cele doua forme ale graţierii este ratiunea pentru care acestea sunt acordate. Dacã în cazul graţierii individuale Preşedintele României are în vedere, cel mai adesea, ratiuni umanitare, izvorâte din circumstanţe deosebite în care se gãseşte condamnatul sau în care a sãvârşit fapta, în cazul graţierii colective sunt preponderente ratiunile de realizare a unei politici penale şi sociale fata de o anumitã categorie de condamnaţi pentru infracţiuni ce nu prezintã un pericol social ridicat şi care au dat dovezi temeinice de îndreptare, oferindu-li-se acestora posibilitatea de a beneficia de clementa legiuitorului. Pe lângã aceste considerente sociale, graţierea colectivã are în vedere adesea şi reducerea numãrului de persoane condamnate care vor rãmâne în continuare în penitenciare, precum şi diminuarea suprglomerarii unitãţilor din sistemul penitenciar.
Asa fiind, graţierea colectivã creeazã, printr-un act normativ cu aplicabilitate generalã, premisa îndreptãrii comportamentului social al unei întregi categorii de condamnaţi. Legea de graţiere este impersonala, spre deosebire de decretul Preşedintelui României, care se aplica uneia sau mai multor persoane individualizate. Sfera de aplicare a legii de graţiere se face prin stabilirea unor criterii obiective, care se pot referi la natura infracţiunilor sãvârşite, durata pedepselor, existenta stãrii de recidiva sau la situaţia personalã a condamnaţilor, spre exemplu la conduita şi varsta acestora sau la starea lor de sãnãtate. Cu toate ca stabilirea acestor criterii este atributul exclusiv al legiuitorului, actul normativ de graţiere trebuie sa respecte prevederile constituţionale şi principiile de drept general valabile.
Astfel, din textul <>Legii nr. 543/2002 rezulta ca beneficiul graţierii este acordat persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de pana la 5 ani inclusiv, acelora sancţionate cu amenda penalã, precum şi minorilor internati în centre de reeducare. Art. 4 din lege prevede infracţiunile pentru sãvârşirea cãrora condamnaţii nu pot beneficia de mãsura graţierii, datoritã pericolului ridicat pe care aceste infracţiuni îl prezintã pentru societate. De asemenea, nu vor fi iertati de pedeapsa condamnaţii pentru infracţiuni sãvârşite în stare de recidiva sau cei care sunt recidivisti prin condamnãri anterioare şi cei care s-au sustras de la executarea pedepsei.
În ceea ce priveşte criteriul de acordare a graţierii colective instituit în <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 , şi anume existenta unei "hotãrâri judecãtoreşti definitive pronunţate pana la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României, Partea I", Curtea retine ca acesta este determinat de o serie de elemente neprevãzute şi neimputabile persoanei condamnate. Astfel, indiferent de data comiterii unei fapte prevãzute de legea penalã, durata procesului penal şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea cãilor de atac prevãzute de lege şi alte împrejurãri care pot sa întârzie soluţionarea cauzei.
Curtea constata ca stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde acordarea clementei, este în contradictie cu principiul egalitãţii în fata legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform cãruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Fiind o lege, actul prin care se acorda graţierea trebuie sa se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeaşi situaţie, pot beneficia de iertarea pedepsei.
Curtea Constituţionalã a statuat în mod constant în jurisprudenta sa ca situaţiile în care se afla anumite categorii de persoane trebuie sa difere în esenta pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie sa se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Aceasta soluţie este în concordanta şi cu jurisprudenta constanta a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform cãreia orice diferenţa de tratament, facuta de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie sa îşi gãseascã o justificare obiectivã şi rezonabila (a se vedea Cauza Marckx contra Belgiei, 1979).
Or, sub aspectul incidentei actului de clementa colectivã, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrãrii în vigoare a legii, se afla într-o situaţie identicã, data condamnãrii lor definitive neavând nici o semnificatie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori strãini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul sa fie condamnat printr-o hotãrâre judecãtoreascã pana la data publicãrii <>Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sa beneficieze astfel de graţiere; celãlalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva, nu va putea beneficia de actul de clementa, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.
Curtea constata ca, sub aspectul examinat, criteriul obiectiv în baza cãruia se acorda beneficiul graţierii colective poate fi determinat numai de sãvârşirea faptei penale pana la data intrãrii în vigoare a actului normativ de graţiere ori pana la o alta data anterioarã, stabilitã de lege, cum ar fi, spre exemplu, data initierii proiectului de lege. Aceasta concluzie se impune şi din aplicarea principiului activitãţii legii penale, reglementat în art. 10 din Codul penal, atât incriminarea, cat şi aplicarea pedepsei fiind determinate de momentul comiterii infracţiunii. Or, <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 nu respecta aceste principii.
Curtea observa ca aplicarea actului de graţiere colectivã în funcţie de data sãvârşirii faptei a fost consacratã de legiuitor şi în <>Legea nr. 137/1997 privind graţierea unor pedepse, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, care, la art. 11, prevede ca "Dispoziţiile prezentei legi se aplica numai faptelor comise pana la data de 26 mai 1997". Aceasta lege, ca şi celelalte acte normative de graţiere anterioare, reflecta vointa constant exprimatã de legiuitor de-a lungul timpului, în sensul ca de graţiere trebuie sa beneficieze cei care au comis fapte penale anterior publicãrii legii, indiferent de momentul rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare.
De asemenea, în Proiectul de lege privind graţierea unor pedepse, înaintat de Guvern, care a fost adoptat de Parlament sub forma <>Legii nr. 543/2002 , se prevedea ca mãsura graţierii se va aplica pedepselor stabilite pentru infracţiuni sãvârşite pana la o anumitã data, nefacandu-se menţiune despre data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare.
De principiu, dacã o lege de graţiere intra în vigoare anterior rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti. Aceasta este, de altfel, şi soluţia consacratã de legiuitorul roman în legea-cadru privind graţierea şi procedura graţierii [a se vedea <>art. 13 alin. (2) din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordãrii graţierii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 16 octombrie 2002].
În ceea ce priveşte celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea retine ca dispoziţiile criticate nu incalca prevederile constituţionale privind liberul acces la justiţie şi dreptul la apãrare şi nici reglementãrile internaţionale invocate de autorii exceptiei.
Având în vedere toate considerentele expuse, Curtea constata ca referirea la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, prevãzutã în textul criticat, creeazã premisele unei discriminãri între persoane care, deşi se gãsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiazã de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentalã.
Fata de cele mai sus arãtate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA,
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlãturarea unor mãsuri şi sancţiuni şi constata ca acestea sunt neconstituţionale întrucât limiteazã aplicarea legii la pedepse, mãsuri şi sancţiuni stabilite prin hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitive pana la data intrãrii în vigoare a legii, excluzând pedepsele, mãsurile şi sancţiunile aplicate ulterior pentru fapte sãvârşite pana la aceasta data. Excepţia a fost ridicatã de Nicolae Laza în Dosarul nr. 609/2002 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã, de Vincze Ferenc în Dosarul nr. 10.964/2002 al Judecãtoriei Cluj, de Sorin Diaconescu şi Georgeta Belciug în Dosarul nr. 3.577/2002 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penalã, de Florin Visan în Dosarul nr. 3.352/2002 al Tribunalului Salaj - Secţia penalã, respectiv de Petru Radu şi Elena Ionete în Dosarul nr. 548/2002 al Judecãtoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 27 februarie 2003.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiva
OPINIE SEPARATĂ
1. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 , ridicatã în fata instanţelor judecãtoreşti înainte de pronunţarea unei hotãrâri definitive de condamnare, era inadmisibila, deoarece soluţionarea cauzei penale respective nu depindea de existenta unei legi de graţiere sau de vreo dispoziţie din aceasta. Fiind ridicatã cu încãlcarea prevederilor art. 23 alin. (1), instanta trebuia sa o respingã printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã [<>art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 , republicatã], iar atunci când, deşi nelegal, Curtea Constituţionalã a fost totuşi sesizatã cu o astfel de excepţie, trebuia sa o respingã ea însãşi ca inadmisibila.
Contrar dispoziţiilor legale menţionate, prin Deciziile nr. 86 şi 89 din 27 februarie 2003, adoptate cu majoritate de voturi, Curtea Constituţionalã nu numai ca s-a declarat legal sesizatã cu o astfel de excepţie, dar a admis-o statuand ca dispoziţiile <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 sunt neconstituţionale, întrucât limiteazã aplicarea legii la pedepse, mãsuri şi sancţiuni aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitive pana la data intrãrii în vigoare a legii, excluzând pedepsele, mãsurile şi sancţiunile aplicate ulterior pentru fapte sãvârşite pana la aceasta data. Altfel exprimat, potrivit deciziilor Curţii, textul art. 8 ar fi fost constituţional dacã ar fi prevãzut ca dispoziţiile <>Legii nr. 543/2002 privesc nu numai pedepsele, mãsurile şi sancţiunile aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti definitive pana la data publicãrii legii, dar şi pedepsele, mãsurile şi sancţiunile viitoare ce urmeazã sa fie aplicate pentru infracţiuni sãvârşite pana la data intrãrii în vigoare a legii, chiar dacã autorii acestor infracţiuni nu fuseserã încã descoperiţi şi prinsi ori procesul penal pornit impotriva lor se afla în faza urmãririi penale sau a judecaţii.
2. Dupã pãrerea noastrã, aceste decizii ale Curţii Constituţionale nu au suport în dispoziţiile constituţionale şi legale în vigoare, fiind în contradictie cu acestea. De asemenea, soluţia propusã este în dezacord cu tezele şi conceptele general acceptate cu privire la graţiere ca instituţie de drept constituţional privind politica penalã. Astfel, deşi dispoziţiile <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 exprima fãrã echivoc vointa Parlamentului, bazatã pe prevederile art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie, de a gratia numai pedepsele şi alte sancţiuni aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitive pana la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin deciziile Curţii Constituţionale aceasta vointa a legiuitorului este consideratã neconstitutionala şi se propune un alt criteriu de determinare a obiectului graţierii decât acela impus de lege. Prin aceasta însã Curtea Constituţionalã se substituie voinţei Parlamentului, modificând şi completand dispoziţia legalã supusã controlului de constitutionalitate, ceea ce contravine dispoziţiilor <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, potrivit cãrora, în exercitarea controlului, Curtea Constituţionalã se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fãrã a putea modifica sau completa prevederea legalã supusã controlului.
În susţinerea acestei soluţii contrare legii, se invoca, de cãtre majoritate, încãlcarea principiului constituţional al egalitãţii în fata legii şi autoritãţilor [art. 16 alin. (1)]. Acest argument este însã specios şi nu are legatura cu instituţia graţierii. Este de subliniat, în primul rând, ca nu exista un drept constituţional la graţiere. Constituţia nu prevede vreun drept la graţiere, ci prevede, în cazul graţierii colective, dreptul Parlamentului de a acorda, prin lege organicã, amnistia sau graţierea colectivã, ca mãsuri excepţionale determinate de ratiuni de politica penalã şi avându-se în vedere interesele generale ale societãţii, iar nu interesele indivizilor care beneficiazã de aceste mãsuri. Neexistand un drept la graţiere, nu se poate vorbi de inegalitate în acordarea graţierii. În al doilea rând, despre încãlcarea principiului egalitãţii nu se poate vorbi decât în legatura cu prevederile art. 4 alin. (2) din Constituţie, referitoare la criteriile în raport cu care poate exista discriminare. Or, prevederile <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 statueazã ca dispoziţiile acestei legi de graţiere privesc pedepsele, mãsurile şi sancţiunile aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti definitive, pronunţate pana la data publicãrii ei, fãrã vreo discriminare în raport cu criteriile prevãzute în art. 4 alin. (2) din Constituţie: rasa, naţionalitate, origine etnicã, limba, religie, sex, opinie, apartenenţa politica sau origine socialã. Singura condiţie pe care legea o cere este aceea ca pedepsele sau alte sancţiuni sa fi fost aplicate prin hotãrâri rãmase definitive pana la data publicãrii legii, condiţie ce tine, pe de o parte, de însuşi conceptul de graţiere, ca mãsura ce poate interveni numai dupã ce justiţia s-a pronunţat definitiv, iar pe de alta parte, de dreptul constituţional al Parlamentului, în cazul graţierii colective, sau al Preşedintelui României, în cazul graţierii individuale, de a decide asupra graţierii şi implicit asupra criteriilor de determinare a categoriilor de condamnaţi care beneficiazã de graţiere, fãrã a putea fi cenzurat de alta autoritate şi cu atât mai puţin de Curtea Constituţionalã.
3. Deciziile Curţii Constituţionale, la care ne referim, sunt însã contrare nu numai dispoziţiilor legale menţionate, dar vin în contradictie cu însãşi natura juridicã a graţierii ca instituţie de drept constituţional. Este unanim admis ca graţierea, ca mãsura de clementa, constând în iertarea de executare, în totul sau în parte, a pedepsei sau în înlocuirea acesteia cu alta mai uşoarã, aparţine şefului statului. Constituţia României din 1991 a prevãzut printre atribuţiile Preşedintelui României acordarea graţierii individuale [art. 94 lit. d)], iar printre atribuţiile Parlamentului, acordarea graţierii colective [art. 72 alin. (3) lit. g)]. Fie individualã, fie colectivã, graţierea nu poate privi decât pedepse sau alte sancţiuni aplicate prin hotãrâri judecãtoreşti executorii sau în curs de executare la data publicãrii decretului sau, respectiv, a legii de graţiere. În condiţiile separaţiei puterilor şi ale statului de drept, graţierea nu poate privi decât pedepse definitiv aplicate executorii sau în curs de executare, iar nu pedepse ce urmeazã sa fie aplicate. Altfel, ar avea loc o intervenţie a autoritãţilor care acorda graţierea în activitatea autoritãţii judecãtoreşti.
Prevederile <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 respecta întru totul aceste principii, precum şi, asa cum s-a arãtat, toate dispoziţiile şi principiile Constituţiei, care nu conţin nici o condiţie cu privire la modul de acordare a graţierii sau la criteriile de stabilire a pedepselor ce urmeazã sa fie gratiate. Dimpotriva, deciziile Curţii Constituţionale impunând Parlamentului un alt criteriu de determinare a pedepselor supuse graţierii sunt contrare şi prevederilor constituţionale privitoare la graţiere. Ele constituie o depasire a atribuţiilor Curţii Constituţionale ca instanta de control al constituţionalitãţii legilor, ceea ce pune sub semnul indoielii autoritatea acestora.
Se invoca în motivarea deciziilor şi o asa-numita tradiţie în acordarea graţierii colective, care privea pe toţi infractorii care savarsisera infracţiuni pana la data publicãrii actului de graţiere. Se ignora însã faptul ca aceasta "tradiţie" s-a format în timpul regimului totalitar comunist, care nu recunostea principiul separaţiei puterilor în stat. Sub imperiul Constituţiei de la 1923 şi al Codului penal de la 1936, acest mod de acordare a graţierii era necunoscut. Graţierea nu putea fi acordatã decât celor condamnaţi definitiv la data actului de graţiere, iar Curtea de Casaţie a statuat în mod constant ca nu pot beneficia de graţiere decât condamnaţii definitiv la data publicãrii decretului de graţiere, oricare ar fi fost împrejurãrile care au fãcut ca hotãrârea de condamnare sa nu rãmânã definitiva pana la acea data. Astfel, s-a statuat ca, "În conformitate cu dispoziţiunile <>art. 1 din Decretul de graţiere nr. 535 din 6 iunie 1935 , beneficiazã de clementa regala acei condamnaţi prin hotãrâri definitive la data publicãrii acestui decret în Monitorul Oficial, adicã la 7 iunie 1935. Când se constata însã ca decizia Curţii de fond pusã în executare nu ramasese definitiva la aceasta data, cãci ea fusese atacatã cu recurs - fãcut fãrã îndeplinirea dispoziţiunilor art. 422 proc. pen. - care suspendase executarea şi care a fost soluţionat deabia la 18 iunie 1935 (când a fost respins ca neregulat introdus, din cauza neîndeplinirii dispoziţiunilor art. 422 proc. pen.), deci posterior decretului de graţiere, urmeazã a decide ca dispoziţiunile menţionatului decret de graţiere nu-şi pot gãsi aplicaţiunea, şi ca deci faptul nu intra în graţiere" (Cas. II 1.169/1936). De asemenea, s-a statuat ca, "Un decret de graţiere constituind un suveran act de guvernamant, care intra în atributul exclusiv al Şefului Statului, nu poate fi cenzurat de instanţele judecãtoreşti, decât în ce priveşte modul de aplicatiune a dispoziţiilor pe care le cuprinde, iar nu şi dacã cele cuprinse în el sunt sau nu în totul conform cu legile existente" (Cas. II Nr. 3.347/1934). În fine, s-a decis ca "Dispoziţiile decretului de graţiere din 10 Mai 1932 privesc numai pe cei condamnaţi la pedepse pronunţate prin hotãrâri definitive şi irevocabile pana la data publicãrii lui. Opoziţie anulatã dupã data decretului, - inculpatul nu poate beneficia de dispoziţiile lui, deoarece opoziţia are de efect de a suspenda efectul hotãrârii condamnãrii şi o face deci sa nu rãmânã definitiva" (Cas. II Nr. 2.451/1934). (Codul penal "Regele Carol II" adnotat, vol. I, Editura Librariei SOCEC, Bucureşti, 1937, p. 439).
Aceasta era "traditia" statului de drept. Dimpotriva, în condiţiile statului totalitar, decretele de graţiere ale fostului preşedinte sau ale fostului consiliu de stat se refereau nu la pedepsele definitiv aplicate de justiţie, ci la pedepsele ce urmau sa fie aplicate persoanelor care savarsisera infracţiuni pana la data publicãrii actului de clementa. Acest amestec în domeniul justiţiei nu era surprinzator în acele condiţii, dupã cum a parut ca surprinzator faptul ca printr-un astfel de decret al fostului consiliu de stat prezidat de fostul preşedinte (<>Decretul nr. 11/1988 ) s-a dispus amnistierea tuturor infracţiunilor pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare pana la 10 ani inclusiv, şi aceasta numai pentru a se putea reduce numãrul persoanelor aflate în evidenta cazierului judiciar.
Este evident ca nu aceasta "tradiţie" este compatibila cu statul de drept, ci aceea interbelica, pe care <>Legea nr. 543/2002 o reia pentru prima oara dupã revoluţie, folosind instituţia graţierii în perfect acord cu natura juridicã a acesteia. De aceea, este cu atât mai regretabil ca o asazisa tradiţie formatã în condiţiile statului totalitar este invocatã în motivarea unor decizii ale Curţii Constituţionale care vin în contradictie, asa cum s-a arãtat, nu numai cu legea, dar cu însãşi Constituţia.
JUDECĂTOR,
prof. univ. dr. Costica Bulai
OPINIE CONCURENTA
Împreunã cu ceilalţi membri ai Curţii, care constata ca textul de lege ce formeazã obiectul exceptiei este neconstitutional, consideram ca limitarea în timp a efectelor legii de graţiere în funcţie de hotãrârile judecãtoreşti rãmase definitive pana la data intrãrii sale în vigoare este de natura sa determine un tratament juridic diferit fata de persoane aflate în aceeaşi situaţie, incalcandu-se astfel prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Chiar dacã legea de graţiere colectivã are, prin natura ei, caracterul unui act de clementa, la latitudinea autoritãţii legiuitoare, vointa legiuitorului nu este cu totul nelimitatã, cãci în statul de drept, în care Constituţia consacra principiul egalitãţii în fata legii, orice diferenţa de tratament juridic între persoane aflate în situaţii egale nu se poate justifica decât pe baza unor criterii obiective şi rationale.
Or, adoptarea criteriului prevãzut în <>art. 8 din Legea nr. 543/2002 nu tine seama de faptul ca în numeroase cazuri durata proceselor şi data rãmânerii definitive a hotãrârilor nu depind numai de atitudinea persoanei trimise în judecata sau de situaţii de natura obiectivã, ci se datoreazã unor alte împrejurãri, care ţin de organizarea justiţiei, de gradul de încãrcare a rolurilor instanţelor judecãtoreşti ori de exercitarea cãilor de atac în conformitate cu art. 128 din Constituţie şi art. 14 alin. 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Consideram însã ca nu Curtea Constituţionalã, ci legiuitorul pozitiv - Parlamentul României - trebuie sa stabileascã acele criterii obiective şi rationale de care sa depindã aplicarea legii în cauza.
În consecinta, nu putem achiesa la stabilirea prin Decizia Curţii Constituţionale a criteriului de aplicare a legii de graţiere în funcţie de data comiterii faptei, deoarece stabilirea condiţiilor de aplicare a legii este de competenta exclusiva a legiuitorului, iar nu de cea a instanţei de contencios constituţional.
Judecãtor,
Nicolae Cochinescu
Judecãtor,
Constantin Doldur
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
