Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 84 din 14 martie 2002 referitoare le exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 270 din 23 aprilie 2002
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de instanta, din oficiu, în Dosarul nr. 8.166/2001 al Judecãtoriei Bacau şi de Brindusa Dragulin în Dosarul nr. 5.826/2001 al Judecãtoriei Deva.
La apelul nominal se prezintã autoarea exceptiei, Brindusa Dragulin, lipsind celelalte pãrţi, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 6C/2002 la Dosarul nr. 444C/2001, având în vedere ca obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate este identic în cauzele menţionate.
Autoarea exceptiei, precum şi reprezentantul Ministerului Public apreciazã ca fiind întrunite condiţiile conexarii. În consecinta, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedura civilã şi al <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, dispune conexarea Dosarului nr. 6C/2002 la Dosarul nr. 444C/2001.
Cauza fiind în stare de judecata, autoarea exceptiei de neconstituţionalitate solicita admiterea exceptiei şi constatarea neconstitutionalitatii art. 279 alin. 2 lit. a) teza finala din Codul de procedura penalã. În motivarea susţinerilor sale sunt invocate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care statueazã principiul egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, precum şi ale art. 22 alin. (1) privind dreptul persoanei la viata şi la integritate fizica şi psihicã. Autoarea exceptiei considera inadmisibila discriminarea la care a fost supusã prin citarea în calitate de inculpat într-un proces penal, a carei acţiune penalã a fost declansata la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în condiţiile în care fãptuitorul infracţiunii nu este cunoscut.
Reprezentantul Ministerului Public apreciazã ca fiind neîntemeiatã excepţia ridicatã, invocand în acest sens jurisprudenta constanta a Curţii Constituţionale: Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, Decizia nr. 197 din 12 octombrie 2000 sau Decizia nr. 309 din 15 noiembrie 2001. Se considera ca soluţiile şi considerentele care au stat la baza adoptãrii respectivelor decizii sunt valabile şi în prezent, astfel încât se solicita respingerea exceptiei de neconstituţionalitate. În plus, se invedereaza ca persoanele care se considera prejudiciate în urma declansarii procesului penal în temeiul art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã au posibilitatea de reparare a prejudiciului suferit conform art. 259 din Codul penal privind denunţarea calomnioasã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 10 decembrie 2001, pronunţatã în Dosarul nr. 8.166/2001 de Judecãtoria Bacau, respectiv prin Încheierea din 29 noiembrie 2001, pronunţatã în Dosarul nr. 5.826/2001 de Judecãtoria Deva, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de prima instanta, din oficiu, respectiv de Brindusa Dragulin.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate pe care a ridicat-o din oficiu Judecãtoria Bacau arata ca, potrivit dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, pentru infracţiunile enumerate în acest text, între care şi furtul între rude, prevãzut la art. 210 din Codul penal, acţiunea penalã se pune în mişcare numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, adresatã direct judecãtoriei, procesul penal desfasurandu-se fãrã a parcurge faza urmãririi penale. Prin "suprimarea" fazei urmãririi penale sunt afectate, în opinia instanţei, garanţiile procesuale de care ar fi putut dispune persoana vãtãmatã, cum ar fi dreptul acesteia de a se adresa organelor de urmãrire penalã pentru ca acestea sa ia mãsuri pentru ridicarea şi conservarea urmelor infracţiunii sau dreptul de a beneficia de administrarea probelor de cãtre organele specializate ale statului. Instanta, sesizatã direct prin plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, nu poate efectua ea însãşi acele investigaţii pe care le pot efectua organele de urmãrire penalã şi nici nu poate dispune trimiterea cauzei acestor organe pentru efectuarea de activitãţi specifice. În aceste condiţii instanta apreciazã ca atât partii vãtãmate, cat şi inculpatului li se restrang urmãtoarele drepturi: dreptul la apãrare prevãzut la art. 24 din Constituţie, în care sunt incluse, în opinia sa, dreptul de a beneficia în mod util şi eficient de protecţia organelor specializate ale statului, dreptul de a ridica şi a conserva urmele infracţiunii, dreptul de a administra probe, dreptul de a beneficia de sprijinul organelor de specialitate ale statului în cercetarea faptei de furt, la care se referã art. 210 din Codul penal, şi tragerea la rãspundere penalã a fãptuitorului potrivit vinovatiei sale şi în raport cu împrejurãrile în care a fost sãvârşitã fapta, precum şi dreptul la un proces echitabil prevãzut la art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. De asemenea, partii vãtãmate i se restrânge dreptul la ocrotire egala, din partea legii, a proprietãţii private, drept prevãzut la art. 41 alin. (2) din Constituţie.
Instanta apreciazã ca restrangerea acestor drepturi nu se încadreazã în temeiurile prevãzute limitativ la art. 49 din Constituţie. În cazul infracţiunilor de furt între rude, la care se referã art. 210 din Codul penal, faptul ca persoana vãtãmatã are o anumitã calitate în raport cu fãptuitorul constituie un dezavantaj pentru acesta, neasigurandu-se "protecţia egala" din partea legii. Se arata ca dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, cu referire la art. 210 din Codul penal, întrucât constituie o excepţie de la procedura penalã de drept comun şi nu se încadreazã în limitele restrictiilor prevãzute la art. 49 din Constituţie, ar trebui sa se înscrie ca o favoare în beneficiul pãrţilor. Or, din analiza facuta, aceasta excepţie este, susţine instanta, în defavoarea pãrţilor.
Prin urmare instanta desprinde concluzia ca dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, cu referire la art. 210 din Codul penal, sunt neconstituţionale, incalcand prevederile art. 49 din Constituţie. Aceste dispoziţii ar fi constituţionale "numai în mãsura în care s-ar interpreta în sensul ca posibilitatea persoanei vãtãmate de a se adresa cu plângere direct instanţei competente sa constituie o facultate pentru aceasta, iar nu o obligaţie".
Se mai arata în motivarea exceptiei ca, în cazul în care persoana invinuita pentru sãvârşirea infracţiunii de furt între rude îşi manifesta intenţia de a administra anumite probe care s-ar pierde prin întârziere, iar instanta ar fi în imposibilitatea legalã sau de fapt sa le administreze, instanta ar trebui sa aibã posibilitatea sa dispunã ca organele de urmãrire penalã sa facã acest lucru, fãcând aplicarea, prin extindere, a dispoziţiilor art. 333 din Codul de procedura penalã. În acelaşi sens, dacã instanta apreciazã ca anumite dovezi sunt absolut necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi nu le poate administra sau le administreazã cu întârziere, existând riscul pierderii acestora (de exemplu: martorii care pot deceda, urme ale infracţiunii care se pot şterge într-un timp scurt), ar trebui sa poatã dispune ca aceste activitãţi sa fie desfãşurate de organele specializate de urmãrire penalã. Aceasta posibilitate a instanţei ar trebui recunoscuta încã de la primirea plângerii prealabile, dacã persoana vãtãmatã îşi manifesta intenţia de a introduce plângere direct la instanta, iar necesitatea luãrii unor astfel de mãsuri sa poatã fi invocatã din oficiu.
Autoarea exceptiei, Brindusa Dragulin, interpretând dispoziţiile criticate în sensul ca persoana vãtãmatã se poate adresa organelor de urmãrire penalã, care ar urma sa sesizeze instanta prin rechizitoriu, afirma ca dispoziţiile ar fi contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în drepturi, socotind ca persoana vãtãmatã este privilegiatã în raport cu inculpatul. Se mai arata ca textul ar fi contrar şi prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, deoarece prin citarea persoanei în calitate de inculpat, la simpla plângere a persoanei vãtãmate, este de natura sa îi aducã atingere integritãţii psihice. Se susţine ca "în aceste condiţii se creeazã un privilegiu pentru partea vãtãmatã şi o discriminare pentru inculpat", fiind totodatã "afectat şi dreptul la integritate psihicã al persoanei reclamate, drept garantat de stat", întrucât acesta urmeazã sa fie tras la rãspundere penalã, deşi plângerea penalã nu are caracterul unui act de inculpare. În fine, se considera ca dispoziţiile criticate sunt contrare prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituţie, fãrã sa se arate în ce consta aceasta contrarietate.
Judecãtoria Deva, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca excepţia ridicatã este nefondata şi propune respingerea ei, întrucât dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã nu contravin prevederilor constituţionale privind egalitatea cetãţenilor în fata legii, dreptul la integritate psihicã sau libertatea de exprimare.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arata ca prin activitatea efectuatã de instanta judecãtoreascã sunt acordate suficiente garanţii procesuale pãrţilor implicate în cauza, acestea beneficiind de mijloacele de apãrare puse la dispoziţie de lege, inclusiv de concursul organelor specializate pentru cercetarea penalã. În aceste situaţii organul de cercetare penalã nu efectueazã urmãrirea în cauza, ci realizeazã doar investigaţii pentru identificarea fãptuitorului, rezultatul acestor investigaţii fiind comunicat partii vãtãmate, urmând ca aceasta, în deplina cunostinta privind identitatea celui considerat vinovat, sa aprecieze dacã se va adresa sau nu cu plângere prealabilã instanţei. Sub acest aspect plângerea prealabilã apare ca o excepţie de la principiul oficialitatii procesului penal consacrat în art. 2 alin. 2 din Codul de procedura penalã şi constituie o expresie a principiului disponibilitatii, care permite persoanei vãtãmate sa decidã dacã sesizeazã organele competente în scopul tragerii la rãspundere a fãptuitorului. Se mai arata ca nu subzistã aprecierile conform cãrora prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã s-ar restrânge în mod nejustificat unele drepturi şi libertãţi constituţionale. În concluzie, se apreciazã ca dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã sunt constituţionale şi se propune respingerea exceptiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã este neîntemeiatã. Se arata ca obligaţia ca plângerea prealabilã sa fie adresatã instanţei de judecata nu poate fi consideratã ca fiind de natura sa aducã atingere dreptului la apãrare al inculpatului sau sa conducã la restrangerea nejustificatã a exerciţiului unor drepturi. Având în vedere garanţiile asigurate pe parcursul procesului penal, textul de lege criticat nu incalca nici art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Se mai arata ca, ţinând seama de obiectul de reglementare al art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, şi anume instituirea unei proceduri de adresare a plângerii prealabile, nu se poate retine încãlcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, privitoare la ocrotirea în mod egal de lege a proprietãţii private. În ceea ce priveşte contrarietatea textului de lege criticat cu art. 16 alin. (1) din Constituţie, se invoca Decizia nr. 1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat ca "[...] Principiul egalitãţii în fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmãrit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotriva, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite."
Preşedintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, care prevede ca "Plângerea prealabilã se adreseazã:
a) instanţei de judecata, în cazul infracţiunilor prevãzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, dacã fãptuitorul este cunoscut. Când fãptuitorul este necunoscut, persoana vãtãmatã se poate adresa organului de cercetare penalã pentru identificarea lui.
Aceste prevederi se aplica şi în cazul infracţiunilor prevãzute în art. 193, 205 şi 206 din Codul penal, sãvârşite prin presa sau alte mijloace de comunicare în masa;".
Prevederile constituţionale invocate de autorii exceptiei ca fiind incalcate sunt: art. 16 alin. (1), art. 22 alin. (1), art. 24, art. 30 alin. (6), art. 41 alin. (2) şi art. 49, dispoziţii care au urmãtorul conţinut:
- Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.";
- Art. 22 alin. (1): "Dreptul la viata, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihicã ale persoanei sunt garantate.";
- Art. 24: "(1) Dreptul la apãrare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";
- Art. 30 alin. (6): "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.";
- Art. 41 alin. (2): "Proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetãţenii strãini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.";
- Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertãţii."
Dispoziţiile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate în motivarea exceptiei, au urmãtorul cuprins:
- Art. 6: "1. Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. Hotãrârea trebuie sa fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanta atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducã atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã. [...]"
Infracţiunile enumerate la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã sunt aceleaşi cu cele pentru care, înainte de modificarea Codului de procedura penalã din 1992, era obligatorie procedura de împãcare în fata comisiilor de judecata, persoana vãtãmatã putându-se adresa instanţei de judecata numai dacã împãcarea pãrţilor nu era posibila. Prin <>Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedura penalã şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea <>Legii nr. 59/1968 şi a <>Decretului nr. 218/1977 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 1 octombrie 1992, comisiile de judecata au fost desfiinţate şi o data cu acestea şi procedura de împãcare, iar cu privire la infracţiunile supuse pana atunci acestei proceduri a fost adoptatã redactarea din art. 279 alin. 2 lit. a), redactare consideratã ca fiind neconstitutionala de cãtre autorii exceptiei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata urmãtoarele:
I. Susţinerile instanţei de judecata, autoare a exceptiei, conform cãrora dispoziţiile legale criticate ar incalca prevederile constituţionale ale art. 24, privitoare la dreptul de apãrare, nu sunt întemeiate, întrucât dispoziţiile ce reglementeazã procedura plângerii prealabile oferã suficiente garanţii procesuale pãrţilor în proces. Curtea retine ca legiuitorul are competenta exclusiva de a stabili regulile de desfãşurare a procesului în fata instanţelor judecãtoreşti, soluţie ce rezulta din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cãrora "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege", şi din cele ale art. 128 din Constituţie, conform cãrora "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Sub acest aspect, în considerarea unor situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedura, precum şi modalitãţi de exercitare a drepturilor procesuale, cum este cazul procedurii plângerii prealabile.
Ratiunea reglementãrii art. 279 alin. 2 lit. a) consta în faptul ca, pentru infracţiunile prevãzute în acest articol, mai mult decât pentru celelalte infracţiuni urmãrite numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, datoritã pericolului social redus sau relaţiilor speciale dintre pãrţi, persoana vãtãmatã este inclinata sa nu depunã plângere, iar dacã a adresat instanţei plângerea, este inclinata sa ierte pe fãptuitor şi sa se împace. Or, acest mod de stingere a conflictului de drept penal este categoric preferabil sub raportul politicii penale.
În acest sens Curtea constata ca pe tot parcursul procesului penal declansat la plângerea prealabilã a partii vãtãmate pãrţile beneficiazã de dreptul de a formula apãrãri (prin ridicarea de excepţii procesuale, prezentarea de probe, exercitarea cãilor de atac etc.), în deplin acord cu prevederile art. 24 din Constituţie.
Pe de alta parte, Curtea nu poate retine nici argumentul potrivit cãruia textul de lege criticat contravine art. 41 alin. (2) din Constituţie privind dreptul partii vãtãmate la ocrotire egala, din partea legii, a proprietãţii private. În cazul infracţiunii prevãzute la art. 210 din Codul penal faptul ca persoana vãtãmatã, titulara a dreptului de proprietate, are o anumitã calitate în raport cu fãptuitorul - soţ, ruda apropiatã, tutore sau gazduitor - nu constituie un dezavantaj care sa conducã la o discriminare în ceea ce priveşte protecţia proprietãţii private, asa cum pretinde instanta judecãtoreascã, ci în aceasta situaţie legiuitorul a stabilit o norma specialã în considerarea unei situaţii aparte cum este aceea a furtului între persoane apropiate. Însãşi calitatea fãptuitorului este cea care a determinat reglementarea în mod distinct a acestei raspunderi, luând în considerare raporturile existente între inculpat şi partea vãtãmatã, în vederea protecţiei unor valori sociale importante, precum unitatea familiei sau relaţiile de apropiere dintre persoanele care locuiesc împreunã.
În ceea ce priveşte susţinerea ca ar fi fost incalcate prevederile art. 49 din Constituţie, referitoare la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, Curtea nu poate retine din dispoziţia legalã criticata existenta unei restrangeri neproportionale a dreptului de apãrare sau a protecţiei proprietãţii private.
Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încãlcarea prin dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea observa ca prin stabilirea unor proceduri speciale de judecata nu se poate susţine ca este eludat dreptul persoanei la judecarea în mod echitabil, în mod public, într-un termen rezonabil, de o instanta independenta şi impartiala.
II. Pe de alta parte Curtea considera ca fiind neîntemeiat argumentul pe baza cãruia se susţine neconstituţionalitatea tezei finale a art. 279 alin. 2 lit. a), conform cãreia, "Când fãptuitorul este necunoscut, persoana vãtãmatã se poate adresa organului de cercetare penalã pentru identificarea lui". În motivarea exceptiei autorul pretinde încãlcarea Legii fundamentale, întrucât persoana vãtãmatã se poate adresa organelor de urmãrire penalã, care dupã efectuarea unor cercetãri ar urma sa sesizeze instanta prin rechizitoriu, fapt ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în drepturi a persoanelor, prin crearea unui privilegiu persoanei vãtãmate în raport cu inculpatul. Mai mult, persoana impotriva cãreia se formuleazã o astfel de plângere devine automat inculpat, fãrã existenta vreunei probe care sa ateste vinovãţia sa.
Curtea constata ca în anumite cazuri prevãzute de lege punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionatã de existenta plângerii prealabile a persoanei vãtãmate. Aceasta reprezintã o excepţie de la regula generalã a oficialitatii procesului penal, înscrisã la art. 2 alin. 2 din Codul de procedura penalã. Cazurile în care este necesarã plângerea prealabilã se împart în doua categorii: în cazul anumitor infracţiuni, prevãzute expres şi limitativ de lege, plângerea prealabilã se depune direct la instanta de judecata, iar în cazul altor infracţiuni determinate, de asemenea, prin lege plângerea trebuie adresatã organului de urmãrire penalã competent, sesizarea instanţei urmând sa se facã prin rechizitoriul procurorului. Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege". Astfel fiind, legiuitorul poate opta în legatura cu stabilirea infracţiunilor în cazul cãrora este necesarã plângerea prealabilã, a celor în care trebuie efectuatã urmãrirea penalã, precum şi a celor în cazul cãrora sesizarea instanţei de judecata se face prin plângerea prealabilã directa a persoanei vãtãmate.
În situaţia în care autorul infracţiunii nu este cunoscut, iar declanşarea acţiunii penale este condiţionatã de depunerea plângerii prealabile la instanta judecãtoreascã, persoana vãtãmatã are posibilitatea sesizãrii organelor de cercetare penalã în vederea identificarii fãptuitorului. Fiind sesizat, organul de cercetare nu efectueazã urmãrirea în cauza, ci realizeazã doar investigaţii pentru identificarea autorului faptei, rezultatul acestor investigaţii fiind comunicat partii vãtãmate, urmând ca aceasta, cunoscând identitatea celui considerat vinovat, sa aprecieze dacã va adresa sau nu plângerea prealabilã direct instanţei. Prin urmare, actul de sesizare a instanţei rãmâne plângerea persoanei vãtãmate, adresatã direct acesteia, iar nu actul organului de cercetare penalã prin care se comunica identitatea fãptuitorului. Acest document nu conţine date cu privire la fapta comisã şi nu consemneazã acte de urmãrire penalã, astfel încât nu poate constitui rechizitoriu. În concluzie, Curtea nu poate retine încãlcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în drepturi a persoanelor.
Curtea constata, de asemenea, ca art. 279 alin. 2 lit. a) teza finala din Codul de procedura penalã nu contravine nici prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului la viata, precum şi a dreptului la integritate fizica şi psihicã ale persoanei, deoarece în mod evident nu conţine dispoziţii de natura sa aducã atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementãrii sale constituindu-l doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede ca este necesarã o astfel de plângere.
Curtea mai constata ca textul procedural criticat nu incalca prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, deoarece prevederile constituţionale au în vedere limitele exercitãrii libertãţii de exprimare, aceasta neputând sa prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de instanta, din oficiu, în Dosarul nr. 8.166/2001 a Judecãtoriei Bacau şi de Brindusa Dragulin în Dosarul nr. 5.826/2001 al Judecãtoriei Deva.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 14 martie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
