Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 838 din 27 mai 2009  referitoare la sesizarea formulata de Presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, privind existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre autoritatea judecatoreasca, reprezentata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pe de o parte, si Parlamentul Romaniei si Guvernul Romaniei, pe de alta parte    Twitter Facebook
Cautare document

DECIZIE nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea formulata de Presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, privind existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre autoritatea judecatoreasca, reprezentata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pe de o parte, si Parlamentul Romaniei si Guvernul Romaniei, pe de alta parte

EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 461 din 3 iulie 2009

Prin Cererea cu nr. 1.377 din 4 mai 2009, Preşedintele României a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã, reprezentatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte.
Sesizarea se întemeiazã pe prevederile art. 80 alin. (2) şi art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale <>art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.312 din 4 mai 2009 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 1.905E/2009.
În motivarea sesizãrii se susţin, în esenţã, urmãtoarele:
În mod constant, în ultimii ani, instanţele judecãtoreşti au pronunţat hotãrâri judecãtoreşti prin care au dat câştig de cauzã magistraţilor, personalului de specialitate juridicã asimilat acestora, asistenţilor judiciari şi personalului auxiliar care au promovat acţiuni în pretenţii, fundamentate pe legislaţia salarizãrii din sistemul judiciar. Astfel de procese câştigate au avut ca obiect, cu titlu de exemplu: prima de concediu, sporul "anticorupţie", sporul pentru vechime în muncã, coeficienţii de multiplicare diferiţi, sporul de "specializare", sporul de "periculozitate", sporul de "confidenţialitate", sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihicã, tichetele de masã, sporul de "fidelitate", stimulente, suplimentul "postului", sporul de "permanenţã".
Prin pronunţarea unor hotãrâri judecãtoreşti, uneori în baza unor texte de lege abrogate, autoritatea judecãtoreascã, prin instanţele judecãtoreşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a acţionat ca o autoritate legiuitoare, fiind astfel afectat un principiu fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativã, executivã şi judecãtoreascã - în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentalã. Cu toate cã principiile care guverneazã regimul juridic al drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, inclusiv sporurile şi adaosurile, pot fi stabilite numai prin lege sau prin acte normative cu forţã juridicã similarã legii, respectiv ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţã, în mod repetat instanţele judecãtoreşti au pronunţat hotãrâri prin care au atribuit drepturi bãneşti personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti. Ca atare, reglementarea cuantumului indemnizaţiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, inclusiv al sporurilor şi al adaosurilor constituie un atribut exclusiv al legiuitorului. Prin aceste acte concrete, instanţele judecãtoreşti şi-au arogat competenţe care ţin de sfera puterii legiuitoare, rezultând un conflict juridic de naturã constituţionalã a cãrui gravitate împiedicã îndeplinirea normalã a atribuţiilor constituţionale ale autoritãţilor publice.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmã aceastã stare de fapt.
Astfel, prin Decizia nr. XXXVI/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, statuând cã "Dispoziţiile <>art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 , în raport cu prevederile <>art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 , <>art. 50 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 177/2002 şi <>art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 160/2000 se interpreteazã, în sensul cã:
Judecãtorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecãtor financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncã, în cuantumul prevãzut de lege." Drept motiv s-a reţinut "înlãturarea oricãrui tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalitãţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituţia României, republicatã, cât şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminãrii cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale", având în vedere cã "A considera cã puteau beneficia de dispoziţiile <>art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariaţii din categoria personalului auxiliar, iar nu şi magistraţii, ar însemna sã se încalce principiul egalitãţii în drepturi, ceea ce ar face incidente dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare."
Or, trebuie constatat cã, în cazul magistraţilor, sporurile au fost incluse în indemnizaţia stabilitã prin act normativ distinct. În prezent, pe aceastã cale, acest corp profesional ajunge sã beneficieze de douã ori de spor, o datã încorporat în indemnizaţie şi a doua oarã ca spor distinct. Argumentul legat de discriminare nu îşi gãseşte justificarea obiectivã, întrucât cele douã categorii profesionale se aflã în situaţii diferite.
Totodatã, autorul sesizãrii subliniazã faptul cã în anul 2000, odatã cu reforma în domeniul salarizãrii anumitor categorii profesionale (printre care şi cea a magistraţilor, prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 ), s-a avut în vedere introducerea tuturor sporurilor în salariu pentru a se asigura transparenţa, practica actualã a instanţelor judecãtoreşti contravenind acestui sistem de salarizare.
De asemenea, prin Decizia nr. XXI/2008 pronunţatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti, republicatã, s-a constatat cã "judecãtorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihicã, calculat la indemnizaţia brutã lunarã, respectiv salariul de bazã brut lunar, şi dupã intrarea în vigoare a <>Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 , aprobatã prin <>Legea nr. 334/2001 ". Or, <>art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 abrogã expres prevederile <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 , care reglementau acest drept.
În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cã "prin emiterea <>Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 au fost depãşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încãlcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României." Totodatã, se stipuleazã cã "(...) verificarea constituţionalitãţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecãtoreşti. (...) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatã cã instanţele judecãtoreşti pot sã se pronunţe asupra regularitãţii actului de abrogare şi a aplicabilitãţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cãrui soluţionare a fost corect învestitã."
Autorul sesizãrii susţine cã, în mod evident, aceastã instanţã şi-a depãşit atribuţia constituţionalã prevãzutã de art. 124 alin. (1) din Constituţie, de a înfãptui justiţia "în numele legii". Trebuie observat cã, deşi Guvernul nu era abilitat expres sã abroge un act normativ, totuşi <>Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 a fost aprobatã de Parlamentul României prin <>Legea nr. 334/2001 , eventualele lipsuri fiind complinite astfel.
Pe de altã parte, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţionalã a stabilit cã instanţele judecãtoreşti nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeaşi naturã, solicitate de magistraţi, având ca temei juridic principiul nediscriminãrii, reglementat pe larg în <>Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicatã, Curtea a statuat cã dispoziţiile acesteia sunt neconstituţionale în mãsura în care din ele se desprinde înţelesul cã în atribuţiile instanţelor judecãtoreşti intrã crearea unor norme juridice, care sã prevadã alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciarã, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative.
Situaţia prezentatã nu este specificã personalului din domeniul judiciar. Instituirea unor drepturi de naturã salarialã de cãtre instanţele judecãtoreşti tinde sã devinã o practicã generalã aplicabilã categoriilor profesionale din toate sectoarele sistemului bugetar.
Instanţele judecãtoreşti nu au competenţa constituţionalã de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generalã, "misiunea lor constituţionalã fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentalã, adicã de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective", dupã cum a statuat şi Curtea Constituţionalã în deciziile mai sus menţionate. Orice interpretare care conduce la înfãptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autoritãţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în titlul III din Legea fundamentalã, dã naştere unui conflict juridic de naturã constituţionalã între respectivele autoritãţi.
Prin urmare, se solicitã Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã, reprezentatã în cauzã de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte, generat de modul în care instanţele judecãtoreşti înţeleg sã-şi exercite prerogativele constituţionale în soluţionarea anumitor litigii, având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã, prin crearea de norme juridice, prerogativã ce aparţine Parlamentului şi în anumite situaţii, strict delimitate de Constituţie, Guvernului.
Pe de altã parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionãrii recursului în interesul legii, a analizat aspecte ce ţin de modalitatea de adoptare a unui act normativ şi a concluzionat în sensul neconstituţionalitãţii acestuia. Procedând astfel, instanţa supremã şi-a depãşit sfera de competenţã, arogându-şi puteri ce nu i-au fost conferite de Constituţie, Curtea Constituţionalã fiind singura în mãsurã sã verifice conformitatea legii sau ordonanţei cu Legea fundamentalã, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Public, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de naturã constituţionalã şi a eventualelor cãi de soluţionare a acestuia.
Camera Deputaţilor a comunicat punctul sãu de vedere prin Adresa nr. 51/2.680 din 12 mai 2009, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.747 din 12 mai 2009, arãtând cã, faţã de conţinutul deciziilor nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a apãrut un conflict juridic pozitiv de naturã constituţionalã între aceastã Curte, care este autoritate publicã, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte.
Guvernul a comunicat cu Adresa nr. 5/3.357/E.B. din 8 mai 2009, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.690 din 11 mai 2009, punctul sãu de vedere. Apreciazã cã sesizarea de neconstituţionalitate prin care se cere constatarea unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã, reprezentatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi puterea legislativã şi executivã, pe de altã parte, care face obiectul Dosarului nr. 1.905E/2009, este întemeiatã.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat cu Adresa nr. 148 din 18 mai 2009, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.979 din 18 mai 2009, urmãtorul punct de vedere:
În primul rând, se pune în discuţie îndreptãţirea constituţionalã a Preşedintelui României de a sesiza Curtea cu cererea de constatare a conflictului juridic de naturã constituţionalã, în condiţiile în care conflictul se pretinde a exista între legislativ şi executiv, pe de o parte, şi judecãtoresc, pe de altã parte. Constituţia prevede între atribuţiile Curţii Constituţionale şi pe aceea de a soluţiona conflictele juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor douã Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Preşedintele României îşi legitimeazã cererea pe dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie, care prevãd cã "Preşedintele României vegheazã la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autoritãţilor publice". Textul constituţional îl îndreptãţeşte pe Preşedinte sã utilizeze mijloace constituţionale pentru a se asigura respectarea Constituţiei şi o bunã funcţionare a autoritãţilor publice. De aceea constituantul a înţeles sã circumstanţieze modalitatea de înfãptuire a rolului Preşedintelui, precizând cã "În acest scop, Preşedintele exercitã funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate". Aşa fiind, rãmâne de analizat dacã Preşedintele realizeazã medierea prin intermediul Curţii Constituţionale.
De asemenea, se susţine cã nici poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca parte în acest pretins conflict nu poate fi susţinutã pânã la capãt. Constituţia nu defineşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind reprezentant al puterii judecãtoreşti. Este adevãrat cã în <>Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicatã, prezenţa în Consiliu a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este motivatã în acest fel [art. 3 lit. c)], dar, evident, este vorba de participarea într-o structurã constituţionalã care garanteazã independenţa puterii judecãtoreşti şi organizeazã sistemul de garanţii ale carierei judecãtorilor. Pe de altã parte, este de reţinut faptul cã în activitatea sa jurisdicţionalã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a procedat la soluţionarea unor atari conflicte de naturã salarialã, ele cãzând în competenţa altor instanţe judecãtoreşti. Existenţa unei practici neunitare în modul de soluţionare a litigiilor cu acest conţinut a determinat implicarea Curţii în soluţionarea unor recursuri în interesul legii. Constituţia rezervã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asigurarea interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale [art. 126 alin. (3)]. Soluţia Curţii în recursul în interesul legii are autoritate de lucru interpretat pentru judecãtori, scopul acestui recurs fiind acela de a se asigura previzibilitatea dreptului şi uniformitate în aplicarea acestuia. În recursul în interesul legii nu se soluţioneazã un litigiu inter partes, soluţiile pronunţate de instanţe nu sunt reformate, pãrţile nu se citeazã, deciziile au efect pentru viitor şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Obligativitatea acestor interpretãri date de Curte este opţiunea legiuitorului, şi nu o creaţie a Curţii. Constituţionalitatea acestei soluţii a fost tranşatã de Curtea Constituţionalã prin mai multe decizii (spre exemplu <>Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 sau <>Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 ). Experienţa organizãrii judiciare la nivelul Uniunii Europene scoate în evidenţã existenţa unor jurisdicţii în care hotãrârile acestor curţi nu au caracter constrângãtor. În aceste cazuri s-a recunoscut cã hotãrârile curţilor pãstreazã totuşi o mare putere de persuasiune.
În cazul în care Curtea Constituţionalã va intra pe analiza în fond a cererii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitã sã se constate cã nu existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între pãrţile menţionate în cerere. Înainte de prezentarea argumentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înţelege sã reitereze poziţia sa în legãturã cu faptul cã aceastã tendinţã de a chema în faţa Curţii Constituţionale puterea judecãtoreascã în baza unor cereri care privesc soluţii irevocabile ale instanţelor judecãtoreşti pentru a se lipsi de efecte asemenea hotãrâri este periculoasã, antrenând Curtea Constituţionalã, autoritate constituţionalã care nu face parte din puterea judecãtoreascã, într-o disputã care excedeazã principiilor constituţionale şi legale. Atât dispoziţiile de drept intern, cât şi principiile afirmate în documentele internaţionale interzic lipsirea de efecte a deciziilor judecãtoreşti prin hotãrâri ale autoritãţilor aflate în afara structurii acestor organe. Pentru îndreptarea eventualelor erori, existã cãi de atac - ordinare şi extraordinare -, neutilizate în aceste procese.
În raport cu aspectele din cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie considerã cã nu existã niciun conflict de competenţã din perspectiva dispoziţiilor constituţionale şi niciun blocaj instituţional, întrucât:
- pe de o parte, instanţele judecãtoreşti şi-au exercitat competenţa ce le revine potrivit art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi dispoziţiilor procedurale, soluţionând litigiile cu care au fost învestite având ca obiect drepturi salariale în limitele acţiunilor introductive de instanţã şi în raport cu dispoziţiile legale incidente;
- pe de altã parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituitã în Secţii Unite a soluţionat, prin Decizia nr. XXXVI/2007 şi Decizia nr. XXI/2008, recursurile în interesul legii cu care a fost învestitã în exercitarea atribuţiei constituţionale exclusive de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, cu respectarea dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedurã civilã, cu referire la art. 126 alin. (3) din Constituţie, republicatã.
Apreciazã cã nu existã un blocaj instituţional, întrucât drepturile recunoscute prin hotãrâri judecãtoreşti au fost în mare parte deja acordate, iar în unele cazuri chiar prevãzute de acte normative cu forţã juridicã de lege.
Parlamentul şi Guvernul, ca autoritãţi ale cãror competenţe constituţionale se susţine cã ar fi fost încãlcate, au recunoscut şi au pus în executare hotãrârile invocate şi, ca atare, nu se poate reţine cã ar fi un blocaj instituţional în sensul definiţiei noţiunii de conflict juridic de naturã constituţionalã.
În continuare, se aratã cã nu poate fi reţinutã drept izvor al unui conflict juridic de naturã constituţionalã simpla şi laconica invocare a unei multitudini de hotãrâri judecãtoreşti, care, pe lângã faptul cã nu sunt identificate, se aflã în diverse stadii procesuale, fie sunt definitive şi irevocabile, fie sunt în curs de soluţionare, fie sunt supuse cãilor de atac.
Cât priveşte deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, se apreciazã cã asemenea hotãrâri nu pot constitui izvor al unui conflict juridic de naturã constituţionalã atâta timp cât ele sunt pronunţate în exercitarea atribuţiei constituţionale exclusive ce revine Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie. Astfel, prin prisma dispozitivului şi considerentelor, nu se poate susţine sub nicio formã cã prin aceste hotãrâri au fost edictate noi norme juridice, prin arogarea competenţei de legiferare ce aparţine puterii legiuitoare a statului.
Mai mult, dacã s-ar accepta teza conform cãreia aceastã unicã şi constituţionalã competenţã ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, poate fi supusã cenzurii unei alte autoritãţi a statului de drept, ar rezulta un veritabil conflict juridic de naturã constituţionalã. Aceasta, întrucât a supune cenzurii instanţei de contencios constituţional deciziile Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii echivaleazã cu un control de legalitate al soluţiei şi al argumentelor unei asemenea hotãrâri judecãtoreşti, care, în esenţã, reprezintã tocmai forma concretã de realizare a rolului constituţional şi de exercitare a competenţei legale ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe de altã parte, în virtutea principiului liberului acces la justiţie, nu este exclusã posibilitatea ca anumiţi petenţi sã fi solicitat ori sã solicite în viitor diverse sporuri ori drepturi salariale, însã existenţa pe rolul instanţelor judecãtoreşti şi chiar pronunţarea de cãtre unele instanţe de fond a anumitor soluţii nu este de naturã a crea în mod automat un blocaj instituţional ori un conflict juridic de naturã constituţionalã.
Totodatã, este nedemonstratã afirmaţia cã prin hotãrârile judecãtoreşti invocate drept izvor al conflictului juridic de naturã constituţionalã se aduce atingere principiului previzibilitãţii bugetare, în condiţiile în care cheltuielile de personal pentru întregul sistem al justiţiei reprezintã doar 1,05% din totalul cheltuielilor bugetare ale anului 2009, 5,25% din deficitul bugetar şi 1,32% din totalul veniturilor bugetului de stat pe anul 2009.
Realizând o altã comparaţie, se constatã cã produsul intern brut estimat pentru anul 2008 a fost de 503.958,7 milioane lei. Or, raportat la aceastã valoare comunicatã de Institutul Naţional de Statisticã, totalul cheltuielilor de personal din sistemul justiţiei reprezintã 0,19% din PIB.
În legãturã cu invocarea printre argumentele în sprijinul existenţei conflictului juridic de naturã constituţionalã a unor decizii ale Curţii Constituţionale (prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în mãsura în care din acestea se desprinde înţelesul cã instanţele judecãtoreşti au competenţa sã anuleze ori sã refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând cã sunt discriminatorii, şi sã le înlocuiascã cu norme create pe cale judiciarã sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative), se apreciazã cã "din modalitatea intervenţiei Curţii Constituţionale - decizii interpretative - rezultã cã doar în situaţiile circumstanţiate de Curte dispoziţiile sunt neconstituţionale, pe cale de consecinţã, în principiu, instanţele judecãtoreşti au competenţa de a primi şi soluţiona cereri pentru acordarea de despãgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminãrii sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
În fine, se mai menţioneazã şi faptul cã, potrivit dreptului comunitar, instanţele de judecatã, în soluţionarea cazurilor concrete şi exercitarea controlului de legalitate, pot înlãtura de la aplicare un text de lege care încalcã o normã sau principiu de drept european (a se vedea, spre exemplu, hotãrârea din 13 martie 2008, cauzele C - 383/2006 şi C - 385/06 ale Curţii de Justiţie a Comunitãţilor Europene, precum şi poziţia Comisiei în cauza C - 55/07, 31 martie 2009, a aceleaşi instanţe).
Consiliul Superior al Magistraturii a trimis punctul sãu de vedere cu Adresa nr. 15.546/1.154/2009, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.726 din 11 mai 2009, prin care solicitã respingerea ca inadmisibilã a sesizãrii de neconstituţionalitate, întrucât prin aceasta se tinde la crearea unei noi cãi de atac extraordinare, nereglementatã de lege, prin care sã se repunã în discuţie hotãrâri judecãtoreşti irevocabile. Or, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege", iar, potrivit art. 129 din Legea fundamentalã, "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii".
La dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere cu privire la conflictul juridic de naturã constituţionalã care face obiectul cauzei din partea unor judecãtori din cadrul Judecãtoriei Constanţa şi din partea Asociaţiei Magistraţilor din România, precum şi cereri de introducere în cauzã din partea urmãtoarelor instanţe: Curţile de Apel Ploieşti, Bucureşti, Suceava, Alba Iulia, Galaţi şi Iaşi, precum şi tribunalele Bihor, Neamţ şi Vaslui.
Cererea privind soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre autoritatea judecãtoreascã, pe de o parte, şi autoritatea legislativã, pe de altã parte, a fost dezbãtutã în şedinţa din data de 27 mai 2009, dupã ce la termenul din 13 mai 2009 a fost amânatã în vederea formulãrii punctului de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi introducerii în cauzã a Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Public, ca instituţii componente şi reprezentative ale autoritãţii judecãtoreşti.
La şedinţã au participat reprezentantul Preşedintelui României, domnul Ştefan Deaconu, consilier prezidenţial pe probleme juridice din cadrul Departamentului Constituţional Legislativ al Administraţiei Prezidenţiale, reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecãtor Cristina Tarcea, reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii, doamna consilier juridic Otilia Luiz, reprezentantul Camerei Deputaţilor, domnul Gheorghe Iancu, şeful Departamentului Legislativ al Camerei Deputaţilor, precum şi reprezentantul Guvernului, doamna Daniela Nicoleta Andreescu, secretar general al Guvernului.
Având cuvântul, reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune în discuţie o chestiune prealabilã, respectiv solicitã autorului sesizãrii sã precizeze obiectul cererii formulate sub aspectul hotãrârilor judecãtoreşti care constituie sursa presupusului conflict juridic de naturã constituţionalã, şi anume dacã acesta îl reprezintã cele douã decizii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - deciziile nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008, sau toate hotãrârile judecãtoreşti pronunţate de instanţe - tribunale şi curţi de apel, cu privire la drepturile salariale ale magistraţilor. În motivarea cererii se aratã cã, întrucât secţiunea 1 a cap. VI din titlul III - Autoritatea judecãtoreascã se intituleazã Instanţele judecãtoreşti, iar dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie prevãd cã "Justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege", nu se poate susţine cã instanţa supremã este unica reprezentantã a autoritãţii judecãtoreşti, astfel cã se impune introducerea în cauzã a tuturor instanţelor judecãtoreşti, care, de altfel, au depus cereri de intervenţie la Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.905E/2009. Un argument suplimentar îl constituie împrejurarea cã, în activitatea sa jurisdicţionalã, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a procedat la soluţionarea litigiilor având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, ele cãzând în competenţa altor instanţe judecãtoreşti. Existenţa unei practici neunitare în modul de soluţionare a litigiilor cu acest conţinut a determinat implicarea Curţii în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care au avut autoritate de lucru interpretat pentru judecãtori. Însã prin recursul în interesul legii nu se soluţioneazã un litigiu inter partes, deciziile au efect pentru viitor, iar obligativitatea interpretãrilor date este opţiunea legiuitorului, iar nu o creaţie a instanţei supreme, constituţionalitatea acestei soluţii fiind tranşatã de Curtea Constituţionalã în repetate rânduri.
Prin urmare, se solicitã Curţii Constituţionale amânarea judecãrii cauzei în vederea precizãrii obiectului cererii de cãtre autorul sesizãrii şi introducerea în cauzã, alãturi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a celorlalte instanţe judecãtoreşti.
Reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii considerã întemeiatã cererea formulatã de reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi solicitã, de asemenea, precizarea cererii privind soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre autoritatea judecãtoreascã şi autoritatea legislativã.
Reprezentantul Preşedintelui României aratã cã nu se impune amânarea cauzei şi, deşi considerã cã sesizarea a fost clarã, precizeazã cã obiect al contestãrii îl reprezintã exclusiv cele douã decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care au stat la baza adoptãrii celorlalte hotãrâri ale instanţelor judecãtoreşti. Aşa fiind, întrucât sursa conflictului juridic de naturã constituţionalã o reprezintã doar deciziile instanţei supreme, solicitã respingerea cererilor de introducere în cauzã a celorlalte instanţe de judecatã.
Reprezentantul Camerei Deputaţilor considerã cauza în stare de judecatã, arãtând cã, prin pronunţarea deciziilor privind soluţionarea unor recursuri în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a asumat rolul de îndrumare, optând pentru o anumitã interpretare a legii pe care a impus-o, pentru viitor, celorlalte instanţe judecãtoreşti. Acest rol asumat justificã prezenţa sa în calitate de parte a conflictului juridic de naturã constituţionalã.
Reprezentantul Guvernului susţine tardivitatea cererii privind introducerea în cauzã, alãturi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a celorlalte instanţe judecãtoreşti şi, prin urmare, respingerea ei, întrucât, la termenul din 13 mai 2009, motivul pentru care Curtea Constituţionalã a amânat soluţionarea cauzei l-a constituit tocmai completarea cadrului procesual sub aspectul pãrţilor implicate în conflict, cu acel prilej fiind dispusã introducerea în cauzã, în calitate de reprezentanţi ai autoritãţii judecãtoreşti, a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Ministerului Public.
Deliberând asupra cererii formulate, Curtea Constituţionalã apreciazã cã nu sunt întrunite condiţiile legale pentru amânarea judecãţii cauzei. Astfel, faţã de împrejurarea cã reprezentantul autorului sesizãrii şi-a precizat cererea sub aspectul obiectului, Curtea respinge cererile privind introducerea în cauzã a celorlalte instanţe judecãtoreşti şi stabileşte calitatea de parte în conflictul juridic de naturã constituţionalã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie.
Cauza se aflã în stare de judecatã.
Reprezentantul Preşedintelui României solicitã constatarea existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã şi autoritatea legiuitoare, generat de pronunţarea de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a douã decizii prin care s-au soluţionat recursuri în interesul legii, decizii care acordã judecãtorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi personalului auxiliar de specialitate sporuri salariale, care, odatã cu reforma în domeniul salarizãrii realizatã prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 , fuseserã introduse în salariul de bazã şi abrogate ca atare. Aceste decizii au produs efecte negative asupra bugetului statului din care a fost suportatã plata drepturilor salariale acordate de instanţele judecãtoreşti.
Gravitatea consecinţelor unor asemenea hotãrâri este amplificatã de tendinţa de generalizare cu privire la stabilirea, pe cale judecãtoreascã, a drepturilor de naturã salarialã şi pentru alte categorii profesionale bugetare.
Pe de altã parte, în ceea ce priveşte argumentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea Deciziei nr. XXI/2008 cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti, republicatã, s-a reţinut cã acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihicã se întemeiazã pe controlul de constituţionalitate a <>Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 , apreciatã ca fiind adoptatã cu depãşirea limitelor legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României. Or, procedând în aceastã manierã, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a încãlcat atribuţia constituţionalã prevãzutã de art. 124 alin. (1) din Constituţie, de a înfãptui justiţia în numele legii.
Referitor la cãile de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã, reprezentantul Preşedintelui României apreciazã cã decizia pe care o va pronunţa Curtea Constituţionalã nu poate afecta hotãrârile judecãtoreşti pronunţate anterior de instanţele de judecatã, ci va avea efecte numai pentru viitor, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trebui sã se abţinã de la a pronunţa hotãrâri prin care sã creeze norme juridice, cu încãlcarea competenţelor expres prevãzute de Constituţie şi de lege.
În continuare, preşedintele Curţii Constituţionale dã cuvântul reprezentantului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acesta aratã cã, în condiţiile în care a luat act de faptul cã sesizarea se referã exclusiv la deciziile nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât obiectul contestãrii nu îl reprezintã competenţa instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, apare ca evident cã obiectul criticii îl constituie motivarea celor douã decizii. Prin urmare, sesizarea Preşedintelui României de a supune cenzurii instanţei de contencios constituţional deciziile Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii echivaleazã cu solicitarea efectuãrii unui control de legalitate a soluţiei şi a argumentelor unei asemenea hotãrâri judecãtoreşti, care, în esenţã, reprezintã tocmai forma concretã de realizare a rolului constituţional şi de exercitare a competenţei legale ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie. Or, o atare sesizare este inadmisibilã, întrucât contravine principiilor statului de drept, autoritãţii de lucru judecat, principiului stabilitãţii raporturilor juridice, precum şi principiilor internaţionale cuprinse în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Pe de altã parte, reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune în discuţie admisibilitatea sesizãrii şi sub aspectul lipsei temeiului constituţional cu privire la dreptul Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţionalã, în aceastã cauzã, cu cererea de constatare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre autoritatea judecãtoreascã şi cea legislativã, în condiţiile în care Preşedintele nu are calitatea de parte implicatã în conflict.
Se susţine cã, întrucât autorul sesizãrii îşi legitimeazã cererea pe dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Preşedintele României vegheazã la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autoritãţilor publice", se impune a evidenţia cã legiuitorul constituant a înţeles sã circumstanţieze modalitatea de înfãptuire a rolului Preşedintelui, prevãzând cã, "În acest scop, Preşedintele exercitã funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate". Or, în cauza de faţã, Preşedintele nu a efectuat nicio mediere prealabilã între pãrţile pretinse a se afla în conflict, astfel cã transferul atribuţiei sale cãtre Curtea Constituţionalã nu poate fi reţinut ca temei legal de sesizare a acesteia din urmã cu soluţionarea unui eventual conflict între autoritãţi.
În situaţia în care Curtea Constituţionalã nu va reţine motivele de inadmisibilitate ale sesizãrii formulate de Preşedintele României, reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune concluzii de respingere a acesteia, susţinând inexistenţa unui conflict juridic între autoritatea judecãtoreascã şi cea legiuitoare.
Astfel, prin <>Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecãtorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, lege publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 9 martie 2007, Parlamentul a reintrodus sporul pentru vechime în muncã calculat la indemnizaţia de încadrare brutã lunarã, corespunzãtor timpului efectiv lucrat în program normal de lucru, pentru judecãtori, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi.
Mai mult, prin adoptarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 75/2008 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 20 iunie 2008, aprobatã prin <>Legea nr. 76/2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 8 aprilie 2009, autoritatea legiuitoare a stabilit o serie de mãsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, şi anume eşalonarea plãţii sumelor prevãzute în titlurile executorii emise pânã la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţã, având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei.
Aşa fiind, problemele existente cu privire la unele drepturi de naturã salarialã ale judecãtorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei au fost tranşate prin intervenţia legiuitorului, astfel cã în prezent nu se poate susţine existenţa unui conflict între cele douã autoritãţi.
În fine, referitor la argumentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea deciziilor pronunţate, se aratã cã, în temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, potrivit dreptului comunitar, instanţele de judecatã, în soluţionarea cauzelor concrete şi în exercitarea controlului de legalitate, pot înlãtura de la aplicare un text de lege din dreptul intern care încalcã o normã sau un principiu de drept european.
De asemenea, verificarea constituţionalitãţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecãtoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în soluţionarea cauzelor în care au fost corect învestite. O altã interpretare a textelor legale şi constituţionale, coroboratã cu lipsa de competenţã a Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate a normelor juridice care nu mai sunt în vigoare, consacratã printr-o jurisprudenţã constantã a acestei jurisdicţii, ar echivala cu negarea realizãrii unui atare control şi lipsirea de conţinut a principiului supremaţiei Constituţiei.
În continuare, a luat cuvântul reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii, care apreciazã cã sesizarea formulatã de Preşedintele României este inadmisibilã.
În primul rând, art. 146 lit. e) din Constituţie reglementeazã cadrul procesual al soluţionãrii conflictelor juridice de naturã constituţionalã, stabilind subiectele de drept îndrituite sã sesizeze Curtea Constituţionalã în cazul în care s-ar afla într-un conflict pozitiv sau negativ de competenţe. Or, în condiţiile în care sesizarea Preşedintelui nu se referã la una dintre atribuţiile sale, presupus a fi nesocotite de cãtre o altã autoritate, ci vizeazã un conflict de competenţe al unor terţe autoritãţi publice, cererea adresatã Curţii s-a realizat cu depãşirea competenţelor sale. Pe de altã parte, Preşedintele nu şi-a respectat obligaţia constituţionalã de a media presupusul conflict dintre autoritãţi, aşa cum prevãd dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie.
În al doilea rând, prin sesizare se tinde la crearea unei noi cãi de atac extraordinare, nereglementatã de lege, prin care sã se repunã în discuţie hotãrâri judecãtoreşti definitive şi irevocabile. Or, cenzurarea acestor hotãrâri care au putere de lege, în virtutea principiului "res iudicata pro veritatae habetur", de cãtre Curtea Constituţionalã, în temeiul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie, este inadmisibilã.
În continuare, preşedintele Curţii Constituţionale dã cuvântul reprezentantului Camerei Deputaţilor, care solicitã Curţii Constituţionale sã constate existenţa conflictului juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã şi cea legiuitoare, motivat de împrejurarea cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea unor decizii în materia drepturilor salariale ale judecãtorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, a creat norme de drept material care au produs efecte grave asupra bugetului de stat. Reglementând norme juridice cu putere de lege, instanţa supremã şi-a depãşit atribuţiile prevãzute de Constituţie, intrând într-un conflict pozitiv de competenţe cu autoritatea legiuitoare.
Cu privire la soluţionarea conflictului juridic provocat de deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Camerei Deputaţilor considerã cã se impune reanalizarea rolului judecãtorului instanţelor de drept comun, precum şi al autoritãţii de lucru judecat a celor statuate printr-o hotãrâre judecãtoreascã, prin prisma competenţei Curţii Constituţionale consacrate de art. 146 lit. e) din Constituţie. Astfel, date fiind efectele grave ale deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia Curţii Constituţionale prin care se constatã existenţa conflictului juridic poate constitui un posibil temei pentru iniţierea procedurii revizuirii hotãrârilor judecãtoreşti definitive şi irevocabile pronunţate anterior acestei decizii.
Pe de altã parte, în vederea evitãrii pe viitor a unor asemenea conflicte, autoritatea legiuitoare trebuie sã adopte acte normative care sã respecte cerinţele de acurateţe şi previzibilitate specifice normelor de drept.
Reprezentantul Guvernului solicitã admiterea sesizãrii Preşedintelui României. În motivare se aratã cã, la nivelul Guvernului, s-au desfãşurat o serie de întâlniri între reprezentanţii autoritãţilor aflate în conflict, astfel cã nu se poate susţine cã medierea prealabilã declanşãrii procedurii în faţa Curţii Constituţionale nu s-a realizat.
În ceea ce priveşte calitatea de parte implicatã în conflict, aceasta se întemeiazã pe dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora Guvernul asigurã realizarea politicii interne a ţãrii, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament.
În susţinerea existenţei conflictului juridic de naturã constituţionalã, reprezentantul Guvernului apreciazã cã, prin deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea unor recursuri în interesul legii, s-a creat un nou sistem de salarizare, cu încãlcarea prevederilor în vigoare care reglementau ca formã unicã de remunerare o indemnizaţie în care erau înglobate sporurile salariale existente în prealabil, dar abrogate prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 . Astfel, pronunţând deciziile nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008 prin care s-au creat drepturi colective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat în competenţa legiuitorului şi a modificat politica de salarizare a unor categorii profesionale, împrejurare ce a generat grave prejudicii asupra bugetului de stat, inechitãţi între salariaţii bugetari şi, implicit, tensiuni sociale.
În consecinţã, Guvernul apreciazã cã remedierea aspectelor expuse s-ar realiza prin desfiinţarea hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate cu depãşirea competenţelor constituţionale.
În replicã la cele afirmate de reprezentanţii Camerei Deputaţilor şi Guvernului, reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aratã cã, potrivit legislaţiei europene şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, intervenţia legiuitorului în materia politicii salariale a magistraţilor, şi anume micşorarea indemnizaţiei acestora, pe de o parte, sau în materia cãilor de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti definitive şi irevocabile, pe de altã parte, nu poate opera fãrã a se aduce atingere principiilor statului de drept, respectiv dreptului la un proces echitabil.

CURTEA,

examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre autoritatea judecãtoreascã, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte, punctele de vedere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, susţinerile reprezentanţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorulraportor, prevederile Constituţiei şi ale <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizãrii:
În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţionalã "soluţioneazã conflictele juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice". În acest sens, autoritãţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de naturã constituţionalã sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcãtuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publicã unipersonalã, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autoritãţii judecãtoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevãzute de Constituţie, Curtea este sesizatã la cererea "Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor douã Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Subiectele de drept pe care Legea fundamentalã le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevãzute, dispoziţia constituţionalã nedistingând dupã cum autoritãţile pe care le reprezintã sunt sau nu pãrţi în conflictul cu care sesizeazã Curtea.
Prin urmare, Curtea constatã cã Preşedintele României este în drept sã formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre autoritatea judecãtoreascã, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte, deşi nu este parte în acest conflict.
Curtea constatã cã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale <>art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992 , sã se pronunţe asupra conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice.
Prin cererea formulatã se solicitã Curţii Constituţionale sã constate existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã generat de modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înţelege sã-şi exercite prerogativele constituţionale în soluţionarea recursurilor în interesul legii având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã, prin crearea de norme juridice, prerogativã ce aparţine Parlamentului şi, în anumite situaţii strict delimitate de Constituţie, Guvernului.
Astfel, prima este Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor <>art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti, republicatã, cu modificãrile ulterioare, în raport cu prevederile <>art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti, <>art. 50 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi ale <>art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, în materia sporului pentru vechime în muncã în cazul judecãtorilor, procurorilor şi celorlalţi magistraţi, precum şi al persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecãtor financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României, decizie prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituitã în Secţii Unite, a decis cã "Judecãtorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecãtor financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncã, în cuantumul prevãzut de lege".
A doua decizie este Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 pentru examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti, republicatã, în raport cu prevederile <>art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 50/1996 , aprobatã prin <>Legea nr. 334/2001 , referitor la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihicã, în cuantum de 50% din salariul de bazã brut lunar, pentru judecãtori, procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, decizie prin care instanţa supremã a hotãrât cã, "În interpretarea şi aplicarea unitarã a dispoziţiilor <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autoritãţii judecãtoreşti, republicatã, constatã cã judecãtorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihicã, calculat la indemnizaţia brutã lunarã, respectiv salariul de bazã brut lunar, şi dupã intrarea în vigoare a <>Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 , aprobatã prin <>Legea nr. 334/2001 ".
Potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedurã civilã, "dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe", astfel cã, aplicând cele douã decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele judecãtoreşti au pronunţat hotãrâri prin care au fost acordate persoanelor îndreptãţite sporul pentru vechimea în muncã şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihicã.
În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de naturã constituţionalã dintre autoritãţi publice, Curtea Constituţionalã constatã cã prin <>Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, a statuat cã acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor".
Aşadar, conflictul juridic de naturã constituţionalã se poate declanşa între douã sau mai multe autoritãţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnã cã acestea sunt conflicte de competenţã, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.
Pentru soluţionarea cererii ce formeazã obiectul dosarului de faţã, Curtea Constituţionalã trebuie sã se raporteze la textele din Legea fundamentalã incidente pentru a determina competenţa celor douã autoritãţi implicate: autoritatea judecãtoreascã, reprezentatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte.
În ceea ce priveşte puterea legislativã, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii." Pe lângã monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacrã delegarea legislativã, în virtutea cãreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţã. Astfel, transferul unor atribuţii legislative cãtre autoritatea executivã se realizeazã printr-un act de voinţã al Parlamentului ori, pe cale constituţionalã, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar.
Potrivit art. 124 din Constituţie: "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unicã, imparţialã şi egalã pentru toţi.
(3) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii."
Sensul art. 124 alin. (1) este acela cã organele care înfãptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecãtoreşti trebuie sã respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determinã comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publicã. Dispoziţia consacrã principiul legalitãţii actului de justiţie şi trebuie corelatã cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede cã "Nimeni nu este mai presus de lege" şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte douã principii constituţionale: independenţa judecãtorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii guverneazã activitatea instanţelor judecãtoreşti şi fixeazã poziţia lor faţã de lege. Este unanim acceptat cã atribuţiile judecãtorului implicã identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului sãu şi o necesarã adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasã judecãtorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativã. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecãtorul trebuie sã realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmãrit de legiuitor, fãrã a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autoritãţii competente în acest domeniu.
În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale". Prevederea legalã care stabileşte competenţa în aceastã materie o constituie art. 329 din Codul de procedurã civilã, potrivit cãruia "Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul României, sã cearã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti.
Deciziile prin care se soluţioneazã sesizãrile se pronunţã de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Soluţiile se pronunţã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe".
Cu privire la aceastã competenţã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat, de exemplu, prin <>Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Curtea a reţinut cã scopul reglementãrii îl constituie "promovarea unei corecte interpretãri a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme", astfel cã "nu se poate considera cã deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizeazã domeniul legiferãrii. [...] Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecãtoreşti, precum şi rolul sãu prevãzut în art. 329 din Codul de procedurã civilã, a instituit obligativitatea interpretãrii date de aceasta, în scopul aplicãrii unitare de cãtre instanţele judecãtoreşti a unui text de lege, fãrã ca astfel instanţa supremã sã se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat".
Curtea a mai reţinut, pe de altã parte, cã "interpretarea legilor este o operaţiune raţionalã, utilizatã de orice subiect de drept, în vederea aplicãrii şi respectãrii legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului sãu de aplicare. Instanţele judecãtoreşti interpreteazã legea, în mod necesar, în procesul soluţionãrii cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilã procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se aratã într-o hotãrâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic existã, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciarã [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicãri diferite ale legii în practica instanţelor de judecatã. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridicã a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitarã a legii în practica tuturor instanţelor de judecatã, a fost creatã de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţatã în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem".
De asemenea, Curtea a mai constatat cã "instituţia recursului în interesul legii conferã judecãtorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumitã interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite pãrţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrinã ca «precedente judiciare» (...). De altfel (...), potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionãrii recursurilor în interesul legii, se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I."
În urma analizei conţinutului şi succesiunii în timp a dispoziţiilor legale referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale judecãtorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate, precum şi a celor referitoare la salarizarea persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecãtor financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României, precum şi a stabilirii competenţelor constituţionale ale celor douã autoritãţi - legiuitoare şi judecãtoreascã, Curtea Constituţionalã constatã cã:
Prin Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituitã în Secţii Unite, statuând cã "Judecãtorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecãtor financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncã, în cuantumul prevãzut de lege", a acordat beneficiul sporului de vechime în muncã pentru o perioadã în care legea nu a prevãzut acest spor.
Prin Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 a hotãrât cã "judecãtorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihicã, calculat la indemnizaţia brutã lunarã, respectiv salariul de bazã brut lunar, şi dupã intrarea în vigoare a <>Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 , aprobatã prin <>Legea nr. 334/2001 ".
Aşa fiind, pronunţându-se asupra recursurilor în interesul legii întemeiate pe practica neunitarã a instanţelor judecãtoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale ale judecãtorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, judecãtorilor financiari, procurorilor financiari, controlorilor financiari sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanţa supremã, invocând vicii de tehnicã legislativã - nerespectarea prevederilor <>Legii nr. 24/2000 - sau vicii de neconstituţionalitate - încãlcarea normelor privind delegarea legislativã -, a repus în vigoare norme care îşi încetaserã aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autoritãţii legiuitoare. Însã, o atare operaţie juridicã nu poate fi realizatã decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, dupã caz), unica abilitatã sã dispunã cu privire la soluţiile ce se impun în aceastã materie.
Curtea Constituţionalã a constatat şi cu alte ocazii neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depãşirea competenţelor instanţelor judecãtoreşti în detrimentul autoritãţii legiuitoare. Este cazul <>Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituţionale, printre altele, dispoziţiile <>art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, în mãsura în care din acestea se desprinde înţelesul cã instanţele judecãtoreşti au competenţa sã anuleze ori sã refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând cã sunt discriminatorii, şi sã le înlocuiascã cu norme create pe cale judiciarã sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. "Luând în considerare şi dispoziţiile art. 27 alin. (1) din ordonanţã, prin care se instituie dreptul persoanei care se considerã discriminatã de a cere instanţei de judecatã, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecatã poate sã înţeleagã - ceea ce s-a şi petrecut în una dintre cauzele analizate - cã are competenţa sã anuleze o dispoziţie legalã pe care o considerã discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, sã instituie ea însãşi o normã juridicã nediscriminatorie sau sã aplice dispoziţii prevãzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se considerã discriminatã. Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferã instanţelor judecãtoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcã principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţãrii.
În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativã, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generalã. Instanţele judecãtoreşti nu au o asemenea competenţã, misiunea lor constituţionalã fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentalã -, adicã de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective."
Prin urmare, Curtea Constituţionalã constatã existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte.
Odatã constatat acest conflict, Curtea Constituţionalã, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora ea "este garantul supremaţiei Constituţiei", are obligaţia sã soluţioneze conflictul, arãtând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autoritãţile publice trebuie sã se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintã valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate". De aceea, apreciazã cã una dintre condiţiile realizãrii obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autoritãţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fãrã blocaje instituţionale.
Dispoziţiile <>art. 146 din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc competenţa materialã a Curţii Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuţiile jurisdicţiei constituţionale.
În cauza de faţã, sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice, la analiza conduitei pãrţilor de cãtre Curte, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitãrii unei cãi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotãrâri judecãtoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevãzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de cãtre Curtea Constituţionalã a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotãrârilor judecãtoreşti, transformând Curtea într-o instanţã de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încãlcare flagrantã a competenţei Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, apare ca evident cã decizia pronunţatã de Curtea Constituţionalã în soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedurã civilã.
De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii cã, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevãzute de <>art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992 , aceasta asigurã, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentã sã cenzureze legalitatea unor hotãrâri judecãtoreşti sau sã constate cã acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publicã în Monitorul Oficial al României. De la data publicãrii, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivitãţii, garanţie fundamentalã a drepturilor constituţionale de naturã a asigura securitatea juridicã şi încrederea cetãţenilor în sistemul de drept, o premisã a respectãrii separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecinţã, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmeazã a se înfãptui în viitor de cãtre autoritãţile publice implicate în conflictul juridic de naturã constituţionalã.
În ceea ce priveşte autoritatea judecãtoreascã, reprezentatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conduita conformã Constituţiei transpare din cele statuate mai sus, şi anume exercitarea competenţelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat şi, deci, abţinerea de la orice acţiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuţiile altei autoritãţi publice. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate sã instituie, sã modifice sau sã abroge norme juridice cu putere de lege ori sã efectueze controlul de constituţionalitate a acestora.
Referitor la autoritatea legiuitoare, Parlament sau Guvern, dupã caz, în acord cu jurisprudenţa constantã a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta are obligaţia de a edicta norme care sã respecte anumite trãsãturi: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.
Curtea observã cã atât dispoziţiile legale care au constituit temeiul pronunţãrii deciziilor de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi întreg cadrul legislativ referitor la drepturile salariale ale judecãtorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, personalului auxiliar de specialitate, precum şi ale persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecãtor financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României, prin modul deficitar de reglementare şi redactare, cauzat în mare mãsurã de modificãrile succesive, la intervale prea scurte de timp, nu au corespuns întotdeauna exigenţelor de tehnicã legislativã specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând cã "o normã este «previzibilã» numai atunci când este redactatã cu suficientã precizie, în aşa fel încât sã permitã oricãrei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţã de specialitate - sã îşi corecteze conduita" (Cauza Rotaru împotriva României, 2000), iar "[...] cetãţeanul trebuie sã dispunã de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi sã fie capabil sã prevadã, într-o mãsurã rezonabilã, consecinţele care pot apãrea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sã fie, în acelaşi timp, accesibilã şi previzibilã" (Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
Aşa fiind, Curtea constatã cã respectarea normelor de tehnicã legislativã, precum şi a prevederilor constituţionale referitoare la delegarea legislativã sunt obligaţii opozabile în primul rând legiuitorului, primar sau delegat, care este ţinut în exercitarea competenţelor sale de adoptarea unor norme care sã corespundã exigenţelor Legii fundamentale şi Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Pe de altã parte, Curtea observã cã soluţia pronunţatã prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXI din 10 martie 2008 s-a întemeiat pe constatarea neconstituţionalitãţii dispoziţiilor <>art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 prin care se abrogaserã prevederile <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 , referitoare la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihicã. Motivaţia instanţei supreme a fost urmãtoarea: "Guvernul României nu a fost abilitat prin <>Legea nr. 125/2000 sã modifice sau sã completeze <>Legea nr. 56/1996 , modificatã şi completatã prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1997, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 126/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 18 iulie 2000, totuşi, prin <>art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 s-au abrogat dispoziţiile <>art. 231 din Legea nr. 56/1996 .
În acest fel, prin emiterea <>Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 au fost depãşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încãlcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României.[...]
Abrogarea <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilatã modificãrii unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speţã <>art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 , lege ordinarã, prin care a fost abrogat <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi <>art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 prin care a fost abrogat <>art. 23^1 din Legea nr. 56/1996 , modificatã şi completatã, contravine <>art. 81 din Legea nr. 92/1992 , modificatã şi completatã, lege organicã."
Pentru a-şi stabili competenţa cu privire la constatarea neconstituţionalitãţii dispoziţiilor vizate, Înalta Curte a statuat cã "neconstituţionalitatea abrogãrii dispoziţiilor <>art. 47 din Legea nr. 50/1996 , republicatã, şi ale <>art. 23^1 din Legea nr. 56/1996 , modificatã şi completatã, prin art. 1 pct. 42, respectiv prin <>art. IX alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 - norme abrogate în prezent -, poate fi invocatã numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti.
Curtea Constituţionalã are însã în competenţã numai controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalitãţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecãtoreşti.[...]
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatã cã instanţele judecãtoreşti pot sã se pronunţe asupra regularitãţii actului de abrogare şi a aplicabilitãţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cãrui soluţionare a fost corect învestitã."
Întrucât, aşa cum s-a arãtat mai sus, deciziile pronunţate de instanţa supremã în judecarea recursurilor în interesul legii au putere obligatorie pentru instanţe, Curtea Constituţionalã constatã cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generalã, potrivit cãreia instanţele judecãtoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a cãror soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalitãţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecãtoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit <>art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalitãţii "unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare", dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţã în aceastã materie.
Referitor la soluţia pronunţatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţionalã constatã cã, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitatã sã exercite controlul constituţionalitãţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţionalã. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecãtoreşti sau alte autoritãţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacã acestea sunt sau nu în vigoare.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 61 alin. (1), art. 80 alin. (2), art. 115, art. 126 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), art. 34 şi ale <>art. 35 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

1. Constatã existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte.
2. În exercitarea atribuţiei prevãzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre toate instanţele judecãtoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţionalã sã instituie, sã modifice sau sã abroge norme juridice cu putere de lege ori sã efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.
Definitivã.
Decizia se comunicã Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului-ministru al Guvernului, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 27 mai 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecãtori.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
------------
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice