Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 81 din 8 martie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal
Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Ioan Muraru - judecãtor Nicolae Popa - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Romul Petru Vonica - judecãtor Iuliana Nedelcu - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicatã de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 6.431/2000 al Tribunalului Hunedoara. La apelul nominal se constata lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei ridicate, ca fiind inadmisibila, considerând ca în cauza exista autoritate de lucru judecat, întrucât Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat asupra exceptiei de neconstituţionalitate având ca obiect aceleaşi prevederi, excepţie ridicatã de acelaşi autor. CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin Încheierea din 15 ianuarie 2001, pronunţatã în Dosarul nr. 6.431/2000, Tribunalul Hunedoara a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicatã de Pompiliu Bota într-un dosar penal în care are calitatea de inculpat recurent, fiind trimis în judecata pentru sãvârşirea infracţiunii de ultraj. În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca prevederile art. 239 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracţiunea de ultraj, sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi, precum şi prevederilor art. 20 din Constituţie, raportate la art. 6 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului. În motivarea susţinerilor sale autorul exceptiei considera ca dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal creeazã un avantaj pentru funcţionarul public, subiect pasiv al infracţiunii de ultraj, în comparatie cu o persoana fizica oarecare. Astfel, arata autorul exceptiei, aceeaşi fapta de insulta, dacã este adresatã unui funcţionar public, constituie infracţiunea de ultraj, pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, iar lipsa funcţionarului public de la judecata nu duce la încetarea procesului penal, asa cum se intampla atunci când insulta este adresatã unei persoane obişnuite, când, potrivit dispoziţiilor art. 284^1 din Codul de procedura penalã, lipsa nejustificatã a partii vãtãmate la doua termene consecutive în fata primei instanţe este consideratã drept retragere a plângerii prealabile şi, în consecinta, atrage încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) şi a art. 10 lit. h) din Codul de procedura penalã. Or, arata autorul exceptiei, în speta funcţionarul public ultragiat nu s-a prezentat la proces şi totuşi instanta nu a dispus încetarea procesului penal. Tribunalul Hunedoara, exprimandu-şi opinia, considera ca excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este vadit nefondata. Dispoziţiile art. 284^1 din Codul de procedura penalã sunt aplicabile numai în cazul infracţiunilor enumerate în art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, iar nu şi în cazul infracţiunii de ultraj prevãzute în art. 239 alin.1 din Codul penal. Acest text de lege se referã într-adevãr şi la insulta, calomnie şi ameninţare, dar în speta inculpatului i se imputa infracţiunea de ultraj, al carei obiect juridic principal îl constituie autoritatea de stat, iar nu demnitatea sau libertatea persoanei. De aceea sesizarea instanţei pentru infracţiunea de ultraj se face, potrivit art. 264 din Codul de procedura penalã, prin rechizitoriul procurorului, iar nu prin plângerea prealabilã, ca în cazul infracţiunilor prevãzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã. În consecinta, apreciazã instanta, în speta nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 284^1 din Codul de procedura penalã, privitoare la lipsa partii vãtãmate, ci dispoziţiile art. 291 alin. 2 din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora neprezentarea pãrţilor legal citate nu impiedica judecarea cauzei. Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, arata ca dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt constituţionale şi propune respingerea exceptiei de neconstituţionalitate. Tratamentul diferit al infracţiunii de ultraj în raport cu insulta, calomnia sau ameninţarea nu constituie o încãlcare a principiului egalitãţii în drepturi prevãzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece este vorba de valori sociale diferite care se cer aparate în mod diferit. Ultrajul este o infracţiune contra autoritãţii, pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, şi de aceea nu pot fi aplicate dispoziţii cum ar fi cele prevãzute la art. 284^1 din Codul de procedura penalã, care sunt incidente numai în cazul infracţiunilor la care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Nu se poate susţine ca dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece aceste dispoziţii nu creeazã privilegii sau disciminari şi nici nu contravin criteriilor egalitãţii în drepturi, enumerate la art. 4 din Constituţie. Se mai arata ca dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal nu contravin "dreptului la recunoaşterea personalitãţii juridice, consacrat în art. 6 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului" şi deci nu se incalca art. 20 alin. (1) din Constituţie, avându-se în vedere ca scopul urmãrit de legiuitor prin incriminarea ultrajului este apãrarea autoritãţii de stat. Este menţionatã totodatã Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 23 februarie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, prin care Curtea s-a pronunţat asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicatã de acelaşi autor al exceptiei în fata Judecãtoriei Orastie în acelaşi proces de ultraj în care el era inculpat. Cu acel prilej Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, constatând netemeinicia sa sub toate aspectele invocate de autorul acesteia. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã cu care a fost sesizatã. Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal, care au urmãtorul conţinut: "Insulta, calomnia ori ameninţarea sãvârşitã nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implica exerciţiul autoritãţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 4 ani." Examinând excepţia, Curtea constata ca autorul acesteia, Pompiliu Bota, a fost trimis în judecata pentru sãvârşirea infracţiunii de ultraj, prevãzutã la art. 239 alin. 1 din Codul penal, sãvârşitã impotriva unui funcţionar public. Cauza a fãcut obiectul Dosarului nr. 538/1998 al Judecãtoriei Orastie, ca instanta de fond. În fata instanţei inculpatul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracţiunea de ultraj. Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra acestei excepţii prin Decizia nr. 26 din 23 februarie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999. Cu acel prilej Curtea, respingând excepţia, a constatat ca dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 din Constituţie, cu referire la art. 19 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, la art. 10 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi la art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, toate privitoare la libertatea de opinie şi de exprimare. S-a mai constatat ca prevederile criticate nu sunt contrare nici dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. Ulterior soluţionãrii în acest fel a exceptiei de neconstituţionalitate, procesul penal fiind reluat, partea care a ridicat excepţia a fost condamnata pentru sãvârşirea infracţiunii de ultraj prin Sentinta penalã nr. 135/2000 a Judecãtoriei Orastie. Impotriva sentinţei aceasta parte a declarat apel, iar în fata Tribunalului Hunedoara a ridicat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, invocand ca şi prima data contrarietatea acestui text cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 20 din Constituţie, cu referire de data aceasta la prevederile art. 6 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care stabilesc dreptul omului de a i se recunoaşte personalitatea sa juridicã oriunde s-ar afla. Ca argument suplimentar autorul exceptiei a invocat textul art. 284^1 din Codul de procedura penalã privind lipsa nejustificatã a partii vãtãmate, text care în mod vadit nu are legatura cu cauza. În aceste condiţii Curtea observa ca Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 23 februarie 1999, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, are autoritate de lucru judecat, obiectul, cauza şi pãrţile fiind aceleaşi atât în cadrul exceptiei anterioare, cat şi al exceptiei ce face obiectul prezentei decizii. Astfel, ţinând seama de prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi de cele ale <>art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, potrivit cãrora deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt obligatorii, partea care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât prima hotãrâre intra în puterea lucrului judecat şi în consecinta excepţia este inadmisibila. Autorul exceptiei cunoştea conţinutul deciziei Curţii Constituţionale, care este publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi, de altfel, este depusa la dosarul instanţei de judecata, dar cu rea-credinţa a ridicat din nou aceeaşi excepţie cu scopul evident de a obţine suspendarea judecãrii cauzei. Reaua-credinţa a celui care a ridicat excepţia rezulta şi din invocarea aleatorie a unor texte din Constituţie şi din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului sau a dispoziţiilor art. 284 1 din Codul de procedura penalã, care nu au nici o relevanta în cauza. Asa fiind, Curtea constata ca în cauza sunt incidente dispoziţiile <>art. 51 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, potrivit cãrora "Când Curtea Constituţionalã constata ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã şi ca a fost ridicatã cu rea-credinţa pentru a întârzia rezolvarea procesului, ea poate sanctiona partea care a invocat excepţia cu o amenda de 10.000 - 100.000 lei". În consecinta se va dispune amendarea autorului exceptiei. În sfârşit, Curtea constata, de asemenea, ca instanta de judecata trebuia sa respingã ea însãşi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, CURTEA În numele legii DECIDE:
1. Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicatã de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 6.431/2000 al Tribunalului Hunedoara. 2. Aplica autorului exceptiei de neconstituţionalitate o amenda de 100.000 lei în baza dispoziţiilor <>art. 51 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 8 martie 2001.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta
──────────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
