Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constitutiei Romaniei
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011  asupra proiectului de lege privind revizuirea Constitutiei Romaniei    Twitter Facebook
Cautare document

DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constitutiei Romaniei

EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 440 din 23 iunie 2011

    În temeiul art. 146 lit. a) teza finalã din Constituţie, Curtea Constituţionalã se pronunţã, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
    Prin Adresa nr. 1.172 din 9 iunie 2011, Preşedintele României a înaintat Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat la propunerea Guvernului.

    Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României are urmãtoarea redactare:

    "Art. I. - Constituţia României, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modificã şi se completeazã astfel:
    1. Articolul 6 se completeazã cu un nou alineat, (3), astfel:
    - Dupã alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu urmãtorul cuprins:
    "(3) Autoritãţile publice vor consulta organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale în legãturã cu deciziile privind pãstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identitãţii lor etnice, culturale şi religioase."
    2. Alineatul (3) al articolului 23 se modificã astfel:
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Reţinerea nu poate depãşi 48 de ore."
    3. Alineatul (2) al articolului 37 se modificã astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Candidaţii trebuie sã fi împlinit, pânã în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Parlamentul României sau în organele administraţiei publice locale şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României."
    4. Alineatul (3) al articolului 40 se modificã astfel:
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Nu pot face parte din partide politice judecãtorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia, magistraţii, cadrele militare în activitate, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organicã."
    5. Alineatul (8) al articolului 44 se modificã astfel:
    - Alineatul (8) va avea urmãtorul cuprins:
    "(8) Averea dobânditã licit nu poate fi confiscatã."
    6. Alineatul (3) al articolului 52 se modificã astfel:
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Statul rãspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Rãspunderea statului este stabilitã în condiţiile legii şi nu înlãturã rãspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare sãvârşite."
    7. Alineatul (1) al articolului 58 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Avocatul Poporului este numit de cãtre Parlament, pe o duratã de 5 ani, pentru apãrarea drepturilor şi libertãţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate, conform legii de organizare şi funcţionare a instituţiei."
    8. Articolul 60 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 60
    Avocatul Poporului prezintã Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestuia. Rapoartele pot conţine recomandãri privind legislaţia sau mãsuri de altã naturã, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor."
    9. Alineatul (2) al articolului 61 se modificã astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Parlamentul este alcãtuit dintr-o singurã Camerã."
    10. Articolul 62 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Alegerea Parlamentului ".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 62
    (1) Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.
    (2) Organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numãrul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de parlamentar, în condiţiile legii electorale. Cetãţenii unei minoritãţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singurã organizaţie.
    (3) Numãrul parlamentarilor se stabileşte prin legea electoralã, în raport cu populaţia ţãrii, şi nu poate depãşi 300 de persoane."
    11. Alineatele (1), (2) şi (4) ale articolului 63 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de rãzboi, de asediu sau de urgenţã, pânã la încetarea acestora."
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Alegerile pentru Parlament se desfãşoarã în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea acestuia."
    - Alineatul (4) va avea urmãtorul cuprins:
    "(4) Mandatul Parlamentului se prelungeşte pânã la întrunirea legalã a noului Parlament. În aceastã perioadã nu poate fi revizuitã Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice."
    12. Articolul 64 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 64
    (1) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat cu votul majoritãţii membrilor sãi. Resursele financiare ale Parlamentului sunt prevãzute în bugetul propriu, aprobat de acesta şi care face parte integrantã din bugetul de stat.
    (2) Parlamentul îşi alege un birou permanent. Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului. Ceilalţi membri ai biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecãrei sesiuni. Preşedintele Parlamentului şi ceilalţi membri ai biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului, în condiţiile prevãzute de regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
    (3) Parlamentarii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
    (4) Parlamentul îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetã sau alte comisii speciale.
    (5) Biroul permanent şi comisiile parlamentare se alcãtuiesc potrivit configuraţiei politice a Parlamentului."
    13. Articolul 65 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Şedinţele Parlamentului ".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 65
    (1) Parlamentul lucreazã în şedinţe. Şedinţele Parlamentului sunt publice.
    (2) Parlamentul poate hotãrî ca anumite şedinţe sã fie secrete."
    14. Articolul 66 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 66
    (1) Parlamentul se întruneşte în douã sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depãşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depãşi sfârşitul lunii decembrie.
    (2) Parlamentul se întruneşte şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al Parlamentului ori a cel puţin o treime din numãrul parlamentarilor.
    (3) Convocarea Parlamentului se face de preşedintele acestuia."
    15. Articolul 67 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 67
    Parlamentul adoptã legi, hotãrâri şi moţiuni, în prezenţa majoritãţii membrilor."
    16. Articolul 68 se abrogã.
    17. La titlul III capitolul I, titlul secţiunii a 2-a se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "SECŢIUNEA a 2-a
    Statutul parlamentarilor"
    18. Alineatul (1) al articolului 69 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) În exercitarea mandatului, parlamentarii sunt în serviciul poporului."
    19. Articolul 70 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Mandatul parlamentarilor".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 70
    (1) Parlamentarii intrã în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Parlamentului, sub condiţia validãrii alegerii şi a depunerii jurãmântului. Jurãmântul se stabileşte prin lege organicã.
    (2) Calitatea de parlamentar înceteazã la data întrunirii legale a Parlamentului nou-ales sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces."
    20. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 71 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului European."
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Calitatea de parlamentar este incompatibilã cu exercitarea oricãrei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului."
    21. Articolul 72 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 72
    (1) Parlamentarii nu pot fi traşi la rãspundere juridicã pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
    (2) Urmãrirea şi trimiterea în judecatã penalã a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legãturã cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
    22. Alineatul (3) al articolului 73 se modificã şi se completeazã astfel:
    - Litera c) va avea urmãtorul cuprins:
    "c) statutul parlamentarilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;".
    - Dupã litera s) se introduce o nouã litera, s^1), cu urmãtorul cuprins:
    "s^1) rãspunderea judecãtorilor şi procurorilor;".
    23. Alineatele (1), (3), (4) şi (5) ale articolului 74 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Iniţiativa legislativã aparţine, dupã caz, Guvernului, parlamentarilor sau unui numãr de cel puţin 100.000 de cetãţeni cu drept de vot. Cetãţenii care îşi manifestã dreptul la iniţiativã legislativã trebuie sã provinã din cel puţin un sfert din judeţele ţãrii, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie sã fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnãturi în sprijinul acestei iniţiative."
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Guvernul îşi exercitã iniţiativa legislativã prin transmiterea proiectului de lege cãtre Parlament."
    - Alineatul (4) va avea urmãtorul cuprins:
    "(4) Parlamentarii şi cetãţenii care exercitã dreptul la iniţiativã legislativã pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerutã pentru proiectele de legi."
    - Alineatul (5) se abrogã.
    24. Articolul 75 se abrogã.
    25. Articolul 76 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 76
    (1) Propunerile legislative şi proiectele de legi vor fi dezbãtute şi votate în plen în douã lecturi succesive, la cel puţin 30 de zile distanţã. În cadrul primei lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe articole. În cadrul celei de-a doua lecturi, dezbaterile şi votul se vor face pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege. În mod excepţional, Parlamentul poate aproba, cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi, reducerea termenului de 30 de zile şi adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în procedurã de urgenţã.
    (2) Legile organice şi hotãrârea privind regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului se adoptã cu votul majoritãţii membrilor sãi.
    (3) Legile ordinare şi hotãrârile se adoptã cu votul majoritãţii membrilor prezenţi la şedinţa Parlamentului.
    (4) La cererea Guvernului sau din propria iniţiativã, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedura de urgenţã prevãzutã la alineatul (1). Aceastã procedurã se reglementeazã prin regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului."
    26. Alineatul (2) al articolului 77 se modificã astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singurã datã, reexaminarea legii. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplicã în mod corespunzãtor."
    27. Alineatul (2) al articolului 82 se modificã astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Candidatul a cãrui alegere a fost validatã depune în faţa Parlamentului urmãtorul jurãmânt: <<Jur sã-mi dãruiesc toatã puterea şi priceperea pentru propãşirea spiritualã şi materialã a poporului român, sã respect Constituţia şi legile ţãrii, sã apãr democraţia, drepturile şi libertãţile fundamentale ale cetãţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorialã a României. Aşa sã-mi ajute Dumnezeu!>>."
    28. Articolul 85 se completeazã cu un nou alineat, (2^1), astfel:
    - Dupã alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2^1), cu urmãtorul cuprins:
    "(2^1) Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai dupã consultarea prealabilã a Preşedintelui."
    29. Alineatul (1) al articolului 87 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externã, securitatea naţionalã şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii."
    30. Alineatul (1) al articolului 89 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Dupã consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, dacã acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai dupã respingerea a cel puţin douã solicitãri de învestiturã."
    31. Articolul 90 se completeazã cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4), astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfãşurãrii acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret."
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de cãtre Preşedintele României se exprimã, printr-o hotãrâre adoptatã de Parlament, cu votul majoritãţii membrilor prezenţi, în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui."
    - Alineatul (4) va avea urmãtorul cuprins:
    "(4) Dacã hotãrârea Parlamentului nu este adoptatã în termenul prevãzut la alineatul (3), procedura de consultare a Parlamentului se considerã îndeplinitã, iar Preşedintele României poate emite decretul privind organizarea referendumului."
    32. Articolul 92 se completeazã cu douã noi alineate, (3^1) şi (5), astfel:
    - Dupã alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3^1), cu urmãtorul cuprins:
    "(3^1) Declararea stãrii de rãzboi, precum şi suspendarea sau încetarea ostilitãţilor militare se fac de cãtre Parlament, cu votul majoritãţii membrilor acestuia."
    - Dupã alineatul (4) se introduce un nou alineat, (5), cu urmãtorul cuprins:
    "(5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar Parlamentul exercitã controlul asupra activitãţii acestor servicii."
    33. Litera a) a articolului 94 se modificã astfel:
    - Litera a) va avea urmãtorul cuprins:
    "a) conferã şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;".
    34. Articolul 95 se modificã şi se completeazã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) În cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de cãtre Parlament, cu votul majoritãţii membrilor sãi, dupã obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încãlcarea Constituţiei."
    - Dupã alineatul (1) se introduc douã noi alineate, (1^1) şi (1^2), astfel:
    - alineatul (1^1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1^1) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionatã de avizul favorabil al Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se imputã.";
    - alineatul (1^2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1^2) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va înceta."
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiatã de cel puţin o treime din numãrul parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
    35. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 96 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Parlamentul, cu votul a cel puţin douã treimi din numãrul membrilor sãi, poate hotãrî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltã trãdare."
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiatã de majoritatea parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se imputã."
    36. Alineatul (2) al articolului 97 se modificã astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
    37. Articolul 98 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 98
    (1) Dacã funcţia de Preşedinte devine vacantã ori dacã Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacã se aflã în imposibilitate temporarã de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigurã de cãtre preşedintele Parlamentului.
    (2) Atribuţiile prevãzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale, cu excepţia suspendãrii de drept a Preşedintelui României, prevãzutã la articolul 96 alineatul (3)."
    38. Alineatele (2) şi (3) ale articolului 103 se modificã astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formãrii noului Guvern în termen de 10 zile de la data solicitãrii votului de încredere. În caz contrar, dupã trecerea celor 10 zile, candidatul propus, împreunã cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi considerat respins de cãtre Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru funcţia de prim-ministru."
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului se dezbat de cãtre Parlament, care acordã încredere Guvernului cu votul majoritãţii parlamentarilor."
    39. Alineatul (1) al articolului 105 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilã cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de parlamentar. De asemenea, ea este incompatibilã cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesionalã salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial."
    40. Alineatele (1) şi (4) ale articolului 107 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordoneazã activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintã Parlamentului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate."
    - Alineatul (4) va avea urmãtorul cuprins:
    "(4) Dacã unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se aflã în una dintre situaţiile prevãzute la articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, pânã la numirea unui nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilitãţii exercitãrii atribuţiilor, înceteazã dacã ministrul îşi reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
    41. Articolul 109 se modificã şi se completeazã astfel:
    - Alineatul (2) se abrogã.
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Reglementarea rãspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organicã. Urmãrirea şi trimiterea în judecatã penalã a membrilor Guvernului se realizeazã numai de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".
    - Dupã alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu urmãtorul cuprins:
    "(4) Dacã s-a început urmãrirea penalã a unui membru al Guvernului, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestuia din funcţie. Trimiterea în judecatã a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie."
    42. Alineatul (1) al articolului 111 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activitãţii lor, sunt obligate sã prezinte informaţiile şi documentele cerute de Parlament sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativã legislativã implicã modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurãrilor sociale de stat, solicitarea informãrii este obligatorie."
    43. Articolul 112 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 112
    (1) Guvernul şi fiecare dintre membrii sãi au obligaţia sã rãspundã la întrebãrile sau la interpelãrile formulate de parlamentari, în condiţiile prevãzute de regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
    (2) Parlamentul poate adopta o moţiune simplã prin care sã-şi exprime poziţia cu privire la o problemã de politicã internã sau externã ori, dupã caz, cu privire la o problemã ce a fãcut obiectul unei interpelãri."
    44. Articolul 113 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 113
    (1) Parlamentul poate retrage încrederea acordatã Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzurã, cu votul majoritãţii membrilor sãi.
    (2) Moţiunea de cenzurã poate fi iniţiatã de cel puţin o pãtrime din numãrul total al parlamentarilor şi se comunicã Guvernului la data depunerii.
    (3) Moţiunea de cenzurã se dezbate dupã 3 zile de la data când a fost prezentatã în Parlament.
    (4) Dacã moţiunea de cenzurã a fost respinsã, parlamentarii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouã moţiune de cenzurã, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajeazã rãspunderea potrivit articolului 114."
    45. Articolul 114 se modificã şi se completeazã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Guvernul îşi poate angaja rãspunderea în faţa Parlamentului, o singurã datã într-o sesiune, asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege."
    - Dupã alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu urmãtorul cuprins:
    "(1^1) Limitarea angajãrii rãspunderii prevãzutã la alineatul (1) nu se aplicã în cazul proiectului bugetului de stat şi celui al asigurãrilor sociale de stat".
    - Alineatul (4) va avea urmãtorul cuprins:
    "(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterile şi votul se vor face de cãtre Parlament, într-o singurã lecturã, pe articolele sesizate, urmate de votul final pe întreaga lege."
    46. Alineatul (5) al articolului 115 se modificã astfel:
    - Alineatul (5) va avea urmãtorul cuprins:
    "(5) Ordonanţa de urgenţã intrã în vigoare numai dupã depunerea sa spre dezbatere la Parlament şi dupã publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Parlamentul, dacã nu se aflã în sesiune, se convoacã în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere. Ordonanţa de urgenţã cuprinzând norme de natura legii organice se aprobã cu majoritatea prevãzutã la articolul 76 alineatul (1)."
    47. Articolul 119 se completeazã cu douã noi alineate, (2) şi (3), astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii transmite Parlamentului, în vederea aprobãrii, strategia de securitate naţionalã."
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii transmite Parlamentului rapoartele asupra activitãţii desfãşurate, în vederea examinãrii acestora."
    48. Articolul 124 se modificã şi se completeazã astfel:
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii Constituţionale."
    - Dupã alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu urmãtorul cuprins:
    "(4) Rãspunderea judecãtorilor şi procurorilor se reglementeazã prin lege organicã."
    49. Alineatul (6) al articolului 126 se modificã astfel:
    - Alineatul (6) va avea urmãtorul cuprins:
    "(6) Controlul judecãtoresc al actelor administrative ale autoritãţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ sunt competente sã soluţioneze cererile persoanelor vãtãmate prin ordonanţe sau, dupã caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
    50. Alineatele (2), (3), (4), (5) şi (6) ale articolului 133 se modificã astfel:
    - Litera a) a alineatului (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "a) 10 sunt aleşi în adunãrile generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte din douã secţii, una pentru judecãtori şi una pentru procurori; prima secţie este compusã din 5 judecãtori, iar cea de-a doua din 5 procurori;".
    - Litera b) a alineatului (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "b) 6 reprezentanţi ai societãţii civile, care se bucurã de înaltã reputaţie profesionalã şi moralã: 3 numiţi de Parlament şi 3 de cãtre Preşedintele României;".
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevãzuţi la alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singurã datã. Mandatul acestuia nu poate fi prelungit."
    - Alineatul (4) va avea urmãtorul cuprins:
    "(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi prelungit sau înnoit."
    - Alineatul (5) va avea urmãtorul cuprins:
    "(5) Hotãrârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motiveazã."
    Alineatul (6) se abrogã.
    51. Articolul 138 se modificã şi se completeazã astfel:
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Guvernul elaboreazã anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurãrilor sociale de stat, pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, dupã informarea prealabilã a Parlamentului asupra conţinutului acestora."
    - Dupã alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2^1), cu urmãtorul cuprins:
    "(2^1) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurãrilor sociale de stat."
    52. Dupã articolul 138 se introduce un nou articol, 138^1, cu urmãtorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Politica financiarã".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 138^1
    (1) Statul trebuie sã evite deficitul bugetar excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3% din produsul intern brut, iar datoria publicã nu poate depãşi 60% din produsul intern brut.
    (2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
    (3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevãzute la alineatul (1) pot fi depãşite, cu acordul majoritãţii membrilor Parlamentului, numai dacã depãşirea poate fi compensatã în maximum 3 ani.
    (4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majoritãţii membrilor Parlamentului, pot fi contractate şi alte împrumuturi externe."
    53. Alineatul (3) al articolului 140 se modificã astfel:
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi controleazã modul de gestionare a resurselor publice şi raporteazã despre cele constatate."
    54. Alineatul (3) al articolului 142 se modificã astfel:
    - Alineatul (3) va avea urmãtorul cuprins:
    "(3) Şase judecãtori sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
    55. Literele a), b), c), e) şi h) ale articolului 146 se modificã astfel:
    - Litera a) va avea urmãtorul cuprins:
    "a) se pronunţã asupra constituţionalitãţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui numãr de cel puţin 40 de parlamentari; precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;".
    - Litera b) va avea urmãtorul cuprins:
    "b) se pronunţã asupra constituţionalitãţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea preşedintelui Parlamentului sau a unui numãr de cel puţin 40 de parlamentari;".
    - Litera c) va avea urmãtorul cuprins:
    "c) se pronunţã asupra constituţionalitãţii regulamentului Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui numãr de cel puţin 40 de parlamentari;".
    - Litera e) va avea urmãtorul cuprins:
    "e) soluţioneazã conflictele juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice, la cererea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;".
    - Litera h) va avea urmãtorul cuprins:
    "h) dã aviz obligatoriu pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;".
    56. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 147 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din Regulamentul Parlamentului, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacã, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupã caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sã reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Prevederile articolului 76 alineatul (4) se aplicã în mod corespunzãtor."
    57. Articolul 148 se modificã şi se completeazã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercitã în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii."
    - Dupã alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu urmãtorul cuprins:
    "(1^1) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptatã de Parlament, cu o majoritate de douã treimi din numãrul membrilor sãi."
    - Alineatul (2) va avea urmãtorul cuprins:
    "(2) Ca urmare a aderãrii României la Uniunea Europeanã, prevederile tratatelor constitutive sau de revizuire, precum şi celelalte acte juridice ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu au prioritate faţã de dispoziţiile contrare din legile interne."
    - Dupã alineatul (2) se introduce un nou alineat, (2^1), cu urmãtorul cuprins;
    "(2^1) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeanã se face prin lege adoptatã de Parlament, cu o majoritate de douã treimi din numãrul membrilor sãi."
    - Alineatul (3) se abrogã.
    - Alineatul (5) se abrogã.
    58. Articolul 149 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    - Denumirea articolului va fi: "Participarea la Tratatul Atlanticului de Nord".
    - Cuprinsul articolului va fi:
    "ARTICOLUL 149
    România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din aceastã calitate a României vor fi aduse la îndeplinire de cãtre Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
    59. Alineatul (1) al articolului 150 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiatã de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pãtrime din numãrul parlamentarilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetãţeni cu drept de vot."
    60. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 151 se modificã astfel:
    - Alineatul (1) va avea urmãtorul cuprins:
    "(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptatã de Parlament, cu o majoritate de cel puţin douã treimi din numãrul membrilor sãi."
    - Alineatul (2) se abrogã.
    61. Articolului 155 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
    "ARTICOLUL 155
    (1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intrã în vigoare dupã aprobarea ei prin referendum.
    (2) Instituţiile prevãzute de Constituţie, existente la data intrãrii în vigoare a legii de revizuire, rãmân în funcţiune pânã la constituirea celor noi.
    (3) Pânã la întrunirea legalã a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptã potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrãrii în vigoare a legii de revizuire.
    (4) Dupã întrunirea legalã a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate sau respinse de cãtre prima Camerã sesizatã, potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrãrii în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptã de cãtre Parlament, într-o singurã lecturã, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
   Art. II. - Revizuirea adoptatã prin prezenta lege se supune aprobãrii prin referendum, organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României."
    La dosarul cauzei, Consiliul Superior al Magistraturii a depus un document prin care îşi exprimã opinia cu privire la propunerile de revizuire referitoare la textele constituţionale care vizeazã autoritatea judecãtoreascã.
    De asemenea, Asociaţia Magistraţilor din România a transmis Curţii Constituţionale un punct de vedere vizând "neconformitatea proiectului de revizuire a Constituţiei cu limitele de revizuire a Legii fundamentale, stabilite prin art. 152 din Constituţie".
    Luând în dezbatere acest proiect de lege, la termenele din 16 iunie 2011 şi, respectiv, 17 iunie 2011,

                                    CURTEA,
examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, raportul întocmit de judecãtorii-raportori, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
    Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauzã este prevãzutã de dispoziţiile art. 146 lit. a) teza finalã din Constituţie, potrivit cãrora Curtea Constituţionalã "se pronunţã [...], din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".
    În exercitarea acestei competenţe, Curtea Constituţionalã urmeazã sã se pronunţe asupra îndeplinirii condiţiilor constituţionale de formã şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevãzute de titlul VII - art. 150-152 ale Legii fundamentale - "Revizuirea Constituţiei", condiţii care se referã la iniţiativa revizuirii şi limitele revizuirii. Totodatã, Curtea urmeazã sã se pronunţe cu privire la respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte, iar, în exercitarea rolului sãu de garant al supremaţiei Constituţiei, sã examineze modificãrile propuse din perspectiva principiilor care fundamenteazã şi definesc statul român, prevãzute de art. 1 din Constituţie.
    A. Îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de iniţiativã în materia revizuirii Constituţiei
    Curtea reţine cã dreptul Preşedintelui României de a iniţia revizuirea Legii fundamentale este prevãzut de art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia "Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiatã de Preşedintele României la propunerea Guvernului [...]".
    În cauzã, Guvernul a adoptat, sub forma unui proiect de lege, propunerea de revizuire a Constituţiei în şedinţa din 21 aprilie 2010 şi a transmis-o Preşedintelui României, cu Adresa nr. 5/EB/38 din 21 aprilie 2010.
    În exercitarea dreptului sãu constituţional, prevãzut de art. 150 alin. (1) din Legea fundamentalã, Preşedintele României a decis iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei şi, înainte de sesizarea Parlamentului, a transmis Curţii Constituţionale proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, însoţit de urmãtoarele documente: expunere de motive, avizul Consiliului Legislativ transmis Preşedintelui României cu Adresa nr. 256 din 9 iunie 2011, Adresa Guvernului României nr. 5/EB/38 din 21 aprilie 2010 de înaintare a propunerii de revizuire a Constituţiei cãtre Preşedintele României, Adresa ministrului justiţiei nr. 41.947 din 21 aprilie 2010 prin care a transmis primului-ministru proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, împreunã cu expunerea de motive.
    Examinând aceste documente, Curtea constatã cã proiectul legii de revizuire înaintat de Preşedintele României Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, conţine o serie de modificãri şi completãri ale proiectului legii de revizuire înaintat Preşedintelui României de cãtre Guvern. Astfel fiind, Curtea urmeazã sã decidã dacã intervenţia Preşedintelui, în sensul modificãrii şi completãrii proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de Guvern, constituie o încãlcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţiativei revizuirii, norme care circumscriu limitele acesteia.
    Curtea reţine cã dispoziţiile art. 150 din Constituţie, care reglementeazã titularii dreptului de iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, respectiv cetãţeni), instituie şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile menţionate condiţioneazã exercitarea dreptului în cauzã doar de formularea unei propuneri în acest sens din partea Guvernului. Stabilind cã revizuirea "poate fi iniţiatã de Preşedintele României", textul constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de iniţiativã a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide sã iniţieze revizuirea Constituţiei sau sã nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, sã îşi însuşeascã întocmai, numai în parte sau sã completeze propunerea Guvernului. O altã interpretare a textului constituţional, în sensul atribuirii unui rol pur formal Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de Guvern, ar fi de naturã sã goleascã de conţinut dreptul sãu de iniţiativã. Or, acest drept i-a fost conferit de legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o ocupã în cadrul sistemului politic al societãţii, care îi permite sã cunoascã evoluţia acesteia şi perspectivele sale de dezvoltare şi sã valorifice aceste constatãri, inclusiv pe calea iniţierii unui proces de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens, se realizeazã un acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui astfel de proces.
    Faţã de cele reţinute, Curtea constatã cã exercitarea dreptului de iniţiativã legislativã a revizuirii Constituţiei s-a fãcut cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţia României.
    De asemenea, au fost respectate dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, proiectul legii de revizuire depus la Curtea Constituţionalã fiind însoţit de avizul Consiliului Legislativ.
    B. Îndeplinirea condiţiilor privind limitele revizuirii Constituţiei
    Curtea constatã cã, în ceea ce priveşte limitele revizuirii, art. 152 din Constituţie stabileşte: "(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicanã de guvernãmânt, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficialã nu pot forma obiectul revizuirii.
    (2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi fãcutã dacã are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor sau a garanţiilor acestora.
    (3) Constituţia nu poate fi revizuitã pe durata stãrii de asediu sau a stãrii de urgenţã şi nici în timp de rãzboi."
    Textul citat prevede condiţii de fond ale iniţiativei de revizuire [alineatele (1) şi (2) ale art. 152] şi condiţii de formã a acesteia [alin. (3) al art. 152].
    Sub aspectul condiţiilor de formã, privitoare la normalitatea împrejurãrilor revizuirii Constituţiei, textul art. 152 alin. (3) din Legea fundamentalã, care interzice revizuirea Constituţiei pe durata stãrii de asediu sau a stãrii de rãzboi, se coroboreazã cu cel al art. 63 alin. (4) teza a doua din Constituţie, potrivit cãruia revizuirea Constituţiei nu se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se prelungeşte pânã la întrunirea legalã a noului Parlament.
    Curtea constatã cã în cauzã nu subzistã niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de formã ale iniţiativei de revizuire.
    Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea de fond a iniţiativei de revizuire impune examinarea modificãrilor propuse prin raportare la dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacã fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicanã de guvernãmânt, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficialã, precum şi dacã modificãrile propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor sau a garanţiilor acestora. În acest cadru, Curtea urmeazã sã analizeze şi modul de respectare a prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte, precum şi a principiilor care definesc şi fundamenteazã statul român.
    Curtea, examinând din acest punct de vedere proiectul legii de revizuire a Constituţiei, observã mai întâi cã prin noua reglementare propusã se urmãreşte atingerea urmãtoarelor finalitãţi, exprimate în cuprinsul expunerii de motive care însoţeşte acest proiect:
    - trecerea la un Parlament unicameral, propunere justificatã prin opţiunea exprimatã în acest sens de majoritatea cetãţenilor care au participat la referendumul naţional organizat de Preşedintele României la data de 22 noiembrie 2009;
    - necesitatea unor adaptãri şi ajustãri ale Constituţiei la realitãţile societãţii actuale, cei 20 de ani de aplicare dovedind nu numai viabilitatea, ci şi o serie de deficienţe în aplicarea unor dispoziţii constituţionale la realitãţile vieţii sociale, economice şi politice româneşti;
    - clarificarea instituţionalã şi reglementarea unor soluţii de naturã sã determine cooperarea autoritãţilor publice şi eliminarea blocajelor ce ar putea sã aparã în raporturile dintre ele, ţinând seama, îndeosebi, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale exprimatã în ultimii ani ca urmare a conflictelor juridice de naturã constituţionalã pe care le-a soluţionat.
    În realizarea acestor deziderate, proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei cuprinde urmãtoarele propuneri:
    I. În cadrul titlului I - Principii generale se propune o singurã modificare, prin adãugarea unui al treilea alineat la art. 6, articol care reglementeazã dreptul la identitate al minoritãţilor naţionale.
    Textul introdus, care prevede obligaţia autoritãţilor publice de a consulta organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale în legãturã cu deciziile privind pãstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identitãţii lor etnice, culturale şi religioase, dã expresie obligaţiei statului de recunoaştere şi garantare pentru aceastã categorie de persoane a dreptului la pãstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identitãţii lor, prevãzutã de alin. (1) al aceluiaşi articol, constituind una dintre modalitãţile de garantare a dreptului la care textul constituţional face referire.
    Aceastã modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevãzute de art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea reţine, însã, cã reglementarea modalitãţilor în care statul garanteazã dreptul la identitate al minoritãţilor naţionale nu este de domeniul Constituţiei, ci al legii, ridicarea la rang de principiu constituţional a uneia dintre aceste garanţii negãsindu-şi justificarea. În situaţia în care se va menţine aceastã reglementare, pentru ca deciziile organizaţiilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale privitoare la pãstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identitãţii lor etnice, culturale şi religioase sã nu contravinã principiilor de egalitate şi nediscriminare faţã de ceilalţi cetãţeni români, ar trebui sã se prevadã şi obligaţia acestor organizaţii de a consulta în scris autoritãţile publice în legãturã cu deciziile pe care urmeazã sã le adopte.
    II. În cadrul titlului II - Drepturile, libertãţile şi îndatoririle fundamentale sunt propuse modificãri determinate de corelarea necesarã cu propunerea de modificare a structurii Parlamentului, în sensul înlocuirii referirilor la cele douã Camere ale acestuia [este vorba despre alin. (2) al art. 37 şi de art. 60], corelãri care se justificã în condiţiile trecerii la un Parlament unicameral.
    De asemenea, sunt propuse modificãri de conţinut în privinţa art. 23 - Libertatea individualã, art. 40 - Dreptul de asociere, art. 44 - Dreptul de proprietate privatã, art. 52 - Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã şi art. 58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului].
    1. Art. 23 - Libertatea individualã
    Este propusã modificarea alin. (3) al art. 23 - Libertatea individualã, în sensul mãririi duratei maxime a reţinerii de la cel mult 24 ore la cel mult 48 de ore.
    Curtea constatã cã reţinerea unei persoane constituie o ingerinţã majorã în ceea ce priveşte libertatea persoanei, astfel încât reglementarea duratei maxime pe care aceasta o poate avea, printr-o normã de rang constituţional, constituie o realã garanţie a libertãţii individuale.
    Cât priveşte durata reţinerii, aceasta constituie o chestiune de politicã penalã a statului, care trebuie sã asigure un just echilibru între imperativul realizãrii intereselor generale ale societãţii şi al apãrãrii ordinii de drept, constând în identificarea şi aducerea în faţa autoritãţilor judiciare competente a persoanelor cu privire la care existã motive temeinice de a bãnui cã au sãvârşit o infracţiune ori de a crede în necesitatea de a le împiedica sã sãvârşeascã o infracţiune sau sã se sustragã dupã sãvârşirea acesteia, pe de o parte, şi interesul comun al apãrãrii drepturilor individului, pe de altã parte, fãrã a atinge substanţa dreptului la libertate a unei persoane.
    Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale stabileşte sub acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit cãreia orice privare de libertate trebuie sã se facã "potrivit cãilor legale", adicã sã fie reglementatã în dreptul intern. Acest principiu se regãseşte şi în art. 9 pct. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În art. 5 alin. (3) din Convenţie, precum şi în art. 9 pct. (3) din acelaşi Pact, este instituitã regula potrivit cãreia orice persoanã arestatã sau deţinutã trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecatã într-un termen rezonabil sau eliberatã în cursul procedurii. Aceasta se coreleazã cu cea din art. 6 paragraful 1 din aceeaşi Convenţie [preluatã şi în art. 21 alin. (3) din Constituţia României], potrivit cãreia orice persoanã are dreptul ca un proces în care a fost formulatã o acuzaţie împotriva sa sã se desfãşoare într-un termen rezonabil. Totodatã, într-o jurisprudenţã constantã, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã pentru ca o mãsurã sã poatã fi consideratã ca prevãzutã de lege, în sensul Convenţiei, legea trebuie sã fie accesibilã şi previzibilã. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a subliniat cã "nu poate fi consideratã "lege" decât o normã enunţatã cu suficientã precizie, pentru a permite individului sã-şi regleze conduita".
    Noua redactare a textului constituţional, reglementând durata maximã a reţinerii, printr-o normã clarã, nesusceptibilã de interpretare, iar termenul prevãzut în acest sens fiind unul de naturã sã permitã o ingerinţã minimã în ceea ce priveşte libertatea persoanei, respectã exigenţele menţionate şi nu poate fi interpretat ca având ca efect suprimarea garanţiilor unui drept fundamental, în sensul art. 152 alin. (2) din Constituţie. Modificarea propusã rãspunde obligaţiei statului de a asigura un just echilibru între interesul apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului şi interesul apãrãrii ordinii de drept, ţinând seama de problemele pe care le-a ridicat în practicã durata actualã a termenului de reţinere, cât priveşte activitatea organelor de urmãrire penalã, cu consecinţe directe asupra modului în care este asiguratã realizarea intereselor generale ale societãţii şi apãrarea ordinii de drept. Reţinerea cu o duratã maximã de 48 de ore se justificã pentru efectivitatea mãsurii şi eficienţa acesteia.
    2. Art. 40 - Dreptul de asociere
    Modificarea textului, care vizeazã consacrarea interdicţiei de a face parte din partide politice şi pentru adjuncţii Avocatului Poporului, înlocuirea sintagmei "avocaţii poporului" cu "Avocatul Poporului" şi a sintagmei "membrii activi ai armatei" cu aceea de "cadre militare în activitate" nu pune în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
    Extinderea interdicţiei prevãzute de text şi la adjuncţii Avocatului Poporului este justificatã de statutul şi activitatea pe care aceştia o desfãşoarã, potrivit legii. Raţiunile pentru care subzistã aceastã interdicţie pentru persoanele care ocupã funcţia de Avocat al Poporului sunt comune şi pentru cele care ocupã funcţia de adjuncţi ai acestuia, cu atât mai mult cu cât persoanele având aceastã calitate pot fi şi înlocuitori ai Avocatului Poporului.
    Cât priveşte reformularea unor sintagme, aceasta aduce un plus de precizie şi unitate terminologicã Legii fundamentale. Astfel, actuala formulare în ceea ce priveşte sintagma "avocaţi ai poporului" este inadecvatã, întrucât nu pot exista mai multe persoane care sã ocupe în acelaşi timp funcţia de Avocat al Poporului. În ceea ce priveşte înlocuirea sintagmei de "membrii activi ai armatei" cu aceea de "cadre militare în activitate", se constatã cã realizeazã o corelare terminologicã a dispoziţiilor art. 40 din Constituţie - Dreptul de asociere, cu cele ale art. 118 - Forţele armatei, care se referã la statutul "cadrelor militare".
    3. Art. 44 - Dreptul de proprietate privatã
    Este propusã modificarea alin. (8) al art. 44, text care în prezent are urmãtoarea redactare: "Averea dobânditã licit nu poate fi confiscatã. Caracterul licit al dobândirii se prezumã".
    Propunerea de modificare vizeazã eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8), potrivit cãreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumã."
    Curtea constatã cã s-a mai pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a aceluiaşi text constituţional, iniţiative care au vizat, în esenţã, aceeaşi finalitate: eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii.
    Astfel, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative de revizuire a Constituţiei prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa aceastã prezumţie cu urmãtorul text: "Averea a cãrei dobândire licitã nu poate fi doveditã se confiscã". Cu acel prilej Curtea a reţinut cã prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, în concordanţã cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituţie [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cãrora dreptul de proprietate este garantat. Aceastã prezumţie se întemeiazã şi pe principiul general potrivit cãruia orice act sau fapt juridic este licit pânã la dovada contrarie, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicitã a acesteia sã fie doveditã. Reţinând cã prin propunerea de revizuire se urmãreşte rãsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul cã averea unei persoane este prezumatã ca fiind dobânditã ilicit, pânã la dovada contrarie fãcutã de titularul ei, precum şi faptul cã securitatea juridicã a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcãtuiesc averea unei persoane este indisolubil legatã de prezumţia dobândirii licite a averii, iar înlãturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimãrii unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestei propuneri.
    De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra constituţionalitãţii propunerii legislative de modificare a aceluiaşi text, modificare ce viza circumstanţierea prezumţiei dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea cã prezumţia nu se aplicã "pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificãrii veniturilor realizate din infracţiuni". Curtea a reţinut cã acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii, arãtând cã din modul de redactare a alin. (7^1), propus a fi introdus, rezultã cã se urmãreşte rãsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevãzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni. Ca urmare, referindu-se şi la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit cã şi în acest caz se vizeazã suprimarea unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 148 alin (2) din Constituţie [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu acelaşi prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reţinut cã "dacã textul urmãreşte sã permitã confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clãdit pe o sumã de bani provenitã din infracţiuni, redactarea sa este necorespunzãtoare".
    Prin prezentul proiect de lege se propune eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii. Ca şi în precedentele enunţate, Curtea reţine cã aceastã prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinãtorul unui bun ar fi supus unei insecuritãţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicitã a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinãtorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrãrilor Adunãrii Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultã din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.
    Fãcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora nicio revizuire nu poate fi fãcutã dacã are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetãţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constatã cã eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit cãreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumã" este neconstituţionalã, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încãlcându-se astfel limitele revizuirii prevãzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    Curtea subliniazã în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menţionatã, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul cã reglementarea acestei prezumţii nu împiedicã cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însã celui care invocã acest caracter. În mãsura în care partea interesatã dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei pãrţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
    Curtea subliniazã totodatã cã reglementarea acestei prezumţii nu împiedicã legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie - Integrarea în Uniunea Europeanã, sã adopte reglementãri care sã permitã deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalitãţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legãturã cu infracţiunea, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligã la luarea mãsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoanã condamnatã pentru o infracţiune care are legãturã cu criminalitatea organizatã.
    4. Art. 52 - Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã
    Este propusã modificarea alin. (3) al art. 52 - Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã, text care, în actuala redactare, stabileşte cã "Statul rãspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Rãspunderea statului este stabilitã în condiţiile legii şi nu înlãturã rãspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţã sau gravã neglijenţã." În forma propusã, teza a doua a alin. (3) al art. 52 are urmãtoarea redactare: "Rãspunderea statului este stabilitã în condiţiile legii şi nu înlãturã rãspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare sãvârşite." În economia proiectului de revizuire a Constituţiei, acest text se coreleazã cu modificãrile propuse în ceea ce priveşte art. 73 - Categorii de legi şi art. 124 - Înfãptuirea justiţiei. Astfel, la alin. (3) al art. 73 se propune introducere literei s^1, potrivit cãreia "Prin lege organicã se reglementeazã [...] s1) rãspunderea judecãtorilor şi procurorilor", iar la art. 124 se propune introducerea alin. (4), potrivit cãruia "Rãspunderea judecãtorilor şi procurorilor se reglementeazã prin lege organicã."
    Se constatã cã modificarea propusã, eliminând sintagmele "rea-credinţã" şi, respectiv "gravã neglijenţã", care circumstanţiazã rãspunderea magistraţilor, pune în acord cele douã teze ale aceluiaşi alineat al art. 52, referitoare la rãspunderea statului şi, respectiv, rãspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare sãvârşite, urmând ca, în ambele cazuri, condiţiile rãspunderii sã fie stabilite prin lege. Modificarea realizeazã, practic, o distincţie între un principiu de rang constituţional - rãspunderea patrimonialã a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare, şi norme de rang infraconstituţional - condiţiile angajãrii acestei rãspunderi. Nu sunt puse în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei, întrucât principiul constituţional al independenţei justiţiei nu poate fi interpretat ca exonerând pe cei care o înfãptuiesc de rãspundere pentru erorile judiciare pe care le sãvârşesc, având în vedere consecinţele acestor erori atât pentru justiţiabili, cât şi pentru statul român. În plus, rãspunderea magistraţilor urmeazã a se stabili, potrivit modificãrilor corelative propuse, prin lege organicã, adicã prin norme considerate drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale ca poziţie şi forţã în ierarhia actelor juridice, ceea ce constituie, în sine, o garanţie a respectãrii principiilor constituţionale care guverneazã înfãptuirea justiţiei.
    Aceastã garanţie ar trebui însã reglementatã chiar de textul care instituie rãspunderea magistraţilor. Ca urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie care, în redactarea propusã, face referire, numai cât priveşte rãspunderea statului, la "condiţiile legii", ar trebui reformulat, dupã cum urmeazã: "În condiţiile legii organice, rãspunderea statului nu înlãturã rãspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare sãvârşite."
    5. Art. 58 - Numirea şi rolul [Avocatului Poporului]
    Completãrile aduse textului actual prin precizarea expresã a autoritãţii care realizeazã numirea Avocatului Poporului, respectiv prin trimiterea la legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, nu pun în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
    III. Titlul III - Autoritãţile publice
    a) Cap. I - Parlamentul
    1. Art. 61 - Rolul şi structura [Parlamentului]
    Examinând conţinutul proiectul legii de revizuire, precum şi expunerea de motive care îl însoţeşte, se observã cã cea mai amplã modificare propusã priveşte trecerea la un Parlament unicameral şi stabilirea unui numãr de maximum 300 de parlamentari, cu recorelarea în mod corespunzãtor a textelor constituţionale care fac referire la Parlament, deputaţi, senatori şi procedurã legislativã.
    Curtea constatã mai întâi cã modificarea propusã în acest sens este în concordanţã cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea Constituţionalã prin Hotãrârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 30 decembrie 2009, prin care Curtea a reţinut cã, "dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost pentru rãspunsul "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?", iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru rãspunsul <<DA>> la întrebarea <<Sunteţi de acord cu reducerea numãrului de parlamentari la maximum 300 de persoane?>> Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebãri rãspunsul afirmativ."
    Aceastã modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevãzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintã exclusiv o opţiune politicã asupra cãreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.
    Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferã o structurã bicameralã a Parlamentului în raport cu cea unicameralã.
    Curtea reţine în acest sens cã, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structurã bicameralã. Aceastã structurã a forului legiuitor, consacratã în anul 1864, prin "Statutul dezvoltãtor al Convenţiei de la Paris" al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat sã existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptã doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţionalã era unicameralã - Marea Adunare Naţionalã. Dupã revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza cãruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusã formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificãri, aceastã structurã a Parlamentului, menţinutã cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizatã cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.
    Avantajele pe care structura bicameralã a forului legiuitor le prezintã sunt evidente. Astfel, se evitã concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc sã devinã suport al unui regim autoritar. Totodatã, se asigurã dezbateri şi un cadru de analizã succesivã a legilor de cãtre douã corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferã o mai mare garanţie a calitãţii actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face dupã mai multe "lecturi" succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate însã de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificialã, sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţã. Bicameralismul determinã ca a doua lecturã a legii sã se facã, întotdeauna, de o altã adunare, ceea ce este de naturã sã determine o percepţie criticã accentuatã. Se oferã astfel oportunitatea unei mai bune cooperãri critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formãrii voinţei statului parlamentar. În plus, bicameralismul minimizeazã riscul dominaţiei majoritãţii, favorizând dialogul între majoritãţile din cele douã Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativã sunt extinse în acest mod, demonstrându-se astfel cã sistemul bicameral este o formã importantã a separaţiei puterilor, care nu funcţioneazã doar între puterile legislativã, executivã şi judecãtoreascã, ci şi în interiorul celei legislative.
    Atât tradiţia care, fiind legatã de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintã, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele douã formule: unicameralism sau bicameralism.
    2. Examinând celelalte dispoziţii ale proiectului legii de revizuire, Curtea constatã cã recorelarea, din perspectiva acestei propuneri, a textelor constituţionale, a determinat modificarea urmãtoarelor articole din Constituţie: art. 37 alin. (2) - Dreptul de a fi ales, art. 60 - Raportul în faţa Parlamentului, art. 61 alin. (2) - Rolul şi structura Parlamentului; art. 62 - Alegerea Camerelor, devenit Alegerea Parlamentului, art. 63 alin. (1), (2) şi (4) - Durata mandatului, art. 64 - Organizarea internã, art. 65 - Şedinţele Camerelor, devenit Şedinţele Parlamentului, art. 66 - Sesiuni, art. 67 - Actele juridice şi cvorumul legal, art. 68 - Caracterul public al şedinţelor (abrogat), Titlul III, Capitolul I, titlul Secţiunii a doua - Statutul deputaţilor şi senatorilor, devenit Statutul parlamentarilor, art. 69 alin. (1) - Mandatul reprezentativ, art. 70 - Mandatul deputaţilor şi senatorilor, devenit Mandatul parlamentarilor, art. 71 alin. (1) şi (2) - Incompatibilitãţi, art. 72 - Imunitatea parlamentarã, art. 73 alin. (3) lit. c) - Categorii de legi, art. 74 alin. (1), (3), (4) şi (5) - Iniţiativa legislativã, art. 75 - Sesizarea Camerelor - abrogat; art. 76 - Adoptarea legilor şi hotãrârilor, art. 77 alin. (2) - Promulgarea legii, art. 82 alin. (2) - Validarea mandatului şi depunerea jurãmântului, art. 89 alin. (1) - Dizolvarea Parlamentului, art. 95 - Suspendarea din funcţie, art. 96 alin. (1) şi (2) - Punerea sub acuzare, art. 98 - Interimatul funcţiei, art. 103 alin. (2) şi (3) - Învestitura, art. 105 alin. (1) - Incompatibilitãţi, art. 107 alin. (1) - Primul-ministru, art. 111 alin. (1) - Informarea Parlamentului, art. 112 - Întrebãri, interpelãri şi moţiuni simple, art. 113 - Moţiunea de cenzurã, art. 114 - Angajarea rãspunderii Guvernului, art. 115 alin. (5) - Delegarea legislativã, art. 133 alin. (2) - Rolul şi structura [Consiliului Superior al Magistraturii], art. 140 alin. (3) - Curtea de Conturi, art. 142 alin. (3) - Structura [Curţii Constituţionale], art. 146 lit. a), b), c) şi e) - Atribuţii [ale Curţii Constituţionale], art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeanã, art. 150 alin. (1) - Iniţiativa revizuirii, art. 151 alin. (1) şi (2) - Procedura de revizuire.
    Distinct de modificãrile constând în înlocuirea denumirilor de deputaţi şi senatori, respectiv a referirilor la cele douã Camere ale forului legislativ, consecinţã directã, de ordin formal, a reglementãrii structurii unicamerale a Parlamentului, în cadrul capitolului I - Parlamentul, cuprins în titlul III - Autoritãţile publice, se mai constatã existenţa unor propuneri de modificare de ordin substanţial, respectiv a unor reformulãri a normelor constituţionale, examinate în cele ce urmeazã.
    3. Art. 64 - Organizarea internã
    Propunerile de modificare vizeazã, în esenţã, adaptarea organizãrii interne a Parlamentului la structura unicameralã şi nu pun în discuţie limite ale revizuirii Constituţiei.
    Pentru a conferi însã mai multã claritate alin. (1) al art. 64, care, referindu-se la regulamentul Parlamentului, utilizeazã sintagma "adoptat cu votul majoritãţii membrilor sãi", şi în corelare cu art. 76 alin. (1) din Constituţie, se recomandã înlocuirea acesteia cu sintagma "adoptat prin hotãrâre cu votul majoritãţii membrilor sãi".
    De asemenea, pentru a se da deplinã expresie principiului autonomiei parlamentare, în sensul de a se stabili dreptul parlamentarilor de a decide, prin regulament propriu, asupra înţelesului noţiunii de "configuraţie politicã", alineatul (5) al art. 64, care, în redactarea propusã, prevede cã "Biroul permanent şi comisiile parlamentare se alcãtuiesc potrivit configuraţiei politice a Parlamentului", ar trebui completat cu sintagma "stabilitã conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Parlamentului".
    4. Art. 65 - Şedinţele Parlamentului
    În redactarea propusã, textul constituţional este adaptat specificului structurii unicamerale a Parlamentului. Referirea, în cuprinsul acestuia, la caracterul şedinţelor, determinã, în mod corespunzãtor, propunerea de abrogare a actualului art. 68 - Caracterul public al şedinţelor.
    5. Art. 71 - Incompatibilitãţi
    Potrivit proiectului legii de revizuire, alin. (1) al art. 71 din Constituţie reglementeazã un nou caz de incompatibilitate, acela dintre calitatea de membru al Parlamentului şi membru al Parlamentului European, propunere justificatã şi care nu pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei.
    Pentru a da expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a asigura deplina efectivitate a textului constituţional în sensul asigurãrii independenţei membrilor Parlamentului şi a protejãrii legislativului împotriva influenţelor executivului, alin. (2) al art. 72 ar trebui modificat, în sensul eliminãrii excepţiei pe care o instituie în prezent şi care permite cumulul calitãţii de parlamentar şi de membru al Guvernului. Menţinerea acestei dispoziţii ar determina lipsa de eficienţã a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 109 alin. (1), potrivit cãrora "Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate".
    6. Art. 72 - Imunitatea parlamentarã
    Iniţial, Adunarea Constituantã a dat urmãtoarea redactare imunitãţii parlamentare:
    "(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecatã, penalã ori contravenţionalã, fãrã încuviinţarea Camerei din care face parte, dupã ascultarea sa. Competenţa de judecatã aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
    (2) În caz de infracţiune flagrantã, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizatã constatã cã nu existã temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei mãsuri."
    În redactarea actualã, art. 72 din Constituţie, care reglementeazã instituţia imunitãţii parlamentare, are urmãtorul cuprins "(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la rãspundere juridicã pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
    (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmãriţi şi trimişi în judecatã penalã pentru fapte care nu au legãturã cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fãrã încuviinţarea Camerei din care fac parte, dupã ascultarea lor. Urmãrirea şi trimiterea în judecatã penalã se pot face numai de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    (3) În caz de infracţiune flagrantã, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizatã constatã cã nu existã temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei mãsuri."
    În redactarea proiectului legii de revizuire a Constituţiei, alineatul (1) al art. 72 se pãstreazã, singura diferenţã fiind înlocuirea denumirilor de "deputaţi" şi "senatori" cu aceea de "parlamentari", alineatul (3) al aceluiaşi articol este eliminat, iar alineatul 2 are urmãtoarea redactare: "Urmãrirea şi trimiterea în judecatã penalã a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legãturã cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
    Din analiza comparativã a textelor menţionate rezultã cã modificarea propusã vizeazã eliminarea inviolabilitãţii parlamentare, ca formã a imunitãţii parlamentare.
    Examinând aceastã propunere, în raport cu dispoziţiile art. 152 din Constituţie, Curtea constatã, mai întâi, cã actuala reglementare a imunitãţii parlamentare, sub cele douã forme ale sale, respectiv lipsa rãspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin. (1) al art. 72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72], continuã tradiţia statului român ale cãrei baze au fost puse încã din anul 1864. Statutul dezvoltãtor al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, cã membrii Adunãrii Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunãrii Elective, se bucurã de "neviolabilitate", ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai dupã ce Adunarea a autorizat urmãrirea. Instituţia imunitãţii parlamentare a fost preluatã şi întãritã de constituţiile urmãtoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste.
    Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunitãţii parlamentare, abolitã practic în perioada 1948-1989, aceasta cãpãtând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementeazã distinct lipsa rãspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunitãţii parlamentare este reglementatã atât sub forma imunitãţii pentru opinii, fiind general admis faptul cã niciun parlamentar nu poate sã fie urmãrit, civil sau penal, pentru declaraţiile fãcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunitãţii materiale, denumitã şi imunitate relativã, neprofesionalã sau inviolabilitate, fiind admis, de regulã, cã un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmãrit în materie penalã, fãrã autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art. 26), Greciei (art. 60-62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 157), Spaniei (art. 71) ]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacã parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacã infracţiunea este pasibilã cu o pedeapsã cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83) ].
    Reglementarea constituţionalã a imunitãţii parlamentare este justificatã de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfãptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodatã, o condiţie a funcţionãrii statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie sã se bucure de o realã libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât sã-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunitãţii parlamentare, sub cele douã forme ale sale, protejeazã parlamentarul faţã de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asiguratã independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.
    Astfel fiind, eliminarea oricãreia dintre aceste forme ale imunitãţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecãrui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de cãtre Parlament a rolului sãu constituţional. În ceea ce priveşte persoana care ocupã demnitatea publicã de parlamentar, eliminarea oricãreia dintre aceste forme ale imunitãţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertãţi fundamentale, respectiv libertatea individualã şi libertatea de exprimare.
    Pentru aceste considerente, şi vãzând cã prin proiectul legii de revizuire a Constituţiei este eliminatã inviolabilitatea parlamentarului, adicã acea imunitate de procedurã care protejeazã parlamentarul împotriva urmãririlor penale abuzive sau vexatorii, instituţia imunitãţii parlamentare fiind astfel golitã de conţinut, Curtea constatã cã modificarea propusã sub acest aspect este neconstituţionalã, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a unui drept fundamental al persoanei care ocupã o demnitate publicã, încãlcându-se astfel limitele revizuirii prevãzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    7. Art. 73 - Categorii de legi
    Alineatul (3) al art. 73 stabileşte domeniile care, în considerarea importanţei acestora, se reglementeazã prin lege organicã. Prin proiectul legii de revizuire se propune adãugarea unui nou domeniu de reglementare prin lege organicã, şi anume cel al rãspunderii judecãtorilor şi a procurorilor, alineatul (3) al art. 73 fiind completat în acest sens cu litera s^1). Curtea constatã cã reglementarea propusã instituie o garanţie a respectãrii principiilor constituţionale care guverneazã înfãptuirea justiţiei, aspect reţinut, de altfel, cu prilejul examinãrii constituţionalitãţii propunerii de modificare a art. 52 alin. (3) din Constituţie. Având în vedere însã natura domeniului în cauzã, Curtea recomandã ca acesta sã fie introdus, în structura alineatului (3) al art. 73, imediat dupã litera l), care se referã la "organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecãtoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi", constituindu-se astfel litera l^1).
    8. Art. 76 - Adoptarea legilor şi a hotãrârilor
    Adaptarea procedurii de adoptare a legilor şi hotãrârilor la specificul Parlamentului unicameral a determinat propunerea de modificare, în consecinţã, a modului de reglementare a acestei proceduri. Curtea constatã în aceastã privinţã cã, în redactarea art. 76 alin. (1) teza întâi, text care se referã la dezbaterea şi votarea în plen a propunerilor legislative şi a propunerilor de legi în douã lecturi succesive, se propune, referitor la a cea de-a doua lecturã, ca realizarea acesteia sã se facã "la cel puţin 30 de zile distanţã". Utilizarea în acest context a noţiunii de "distanţã" este improprie, recomandându-se înlocuirea sintagmei propuse cu sintagma "dupã cel puţin 30 de zile".
    b) Cap. II - Preşedintele României
    Din prevederile constituţionale cuprinse în Titlul III, Capitolul II din Constituţie rezultã cã şeful statului are atribuţii importante în procesul de constituire a Guvernului şi a altor autoritãţi publice, în procesul legislativ, în domeniul politicii externe, în domeniul apãrãrii naţionale, în garantarea independenţei justiţiei.
    Totodatã, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii teritoriale a ţãrii, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, are rolul de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autoritãţilor publice şi exercitã funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
    În considerarea acestor atribuţii şi obligaţii constituţionale, urmeazã a fi analizate modificãrile propuse cu privire la instituţia prezidenţialã:
    1. Referitor la completarea art. 85 cu un nou alineat (2^1), potrivit cãruia "Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai dupã consultarea prealabilã a Preşedintelui", Curtea reţine cã:
    Articolul 85 din Constituţia României prevede 3 cazuri în care Preşedintele României numeşte Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) şi (3)]. În cazul prevãzut la alin. (1) numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea fundamentalã, iar în cazul prevãzut la alin. (3), pe baza aprobãrii Parlamentului, acordatã la propunerea primului-ministru. Actul juridic în baza cãruia Preşedintele României face numirile este hotãrârea Parlamentului, adoptatã în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzãtoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului.
    Reglementarea consacratã în art. 85 alin. (2) al aceluiaşi articol prevede cã "Preşedintele revocã şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului". Interpretarea literalã a textului impune concluzia cã, în acest caz, Preşedintele nu executã o hotãrâre a Parlamentului, ci se aflã în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului-ministru. Actul de decizie în aceastã fazã fiind prin definiţie un act de voinţã, este evident cã Preşedintele are libertatea de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere sã facã o altã propunere.
    Prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulatã de primul-ministru Cãlin Popescu-Tãriceanu, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Curtea Constituţionalã a constatat cã "soluţia prevãzutã la art. 85 alin. (2) din Constituţie reprezintã o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentalã, principiu aplicat, în egalã mãsurã, în modul de atribuire şi de exercitare a competenţelor tuturor autoritãţilor publice, inclusiv a celor care fac parte din aceeaşi putere, dintre cele 3 prevãzute de textul menţionat. Pe baza acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autoritãţile publice au obligaţia sã colaboreze." De asemenea, Curtea Constituţionalã a constatat cã "raporturile dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea îndeplinirii condiţiilor de numire în cazurile prevãzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie intrã în competenţa Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima datã, de cãtre primul-ministru, a dreptului de a propune. Limitarea la o singurã respingere a propunerii se justificã prin faptul cã, în continuare, rãspunderea pentru o altã nominalizare revine, în exclusivitate, primului-ministru".
    În consecinţã, Curtea Constituţionalã, apreciind cã una dintre condiţiile realizãrii obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autoritãţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fãrã blocaje instituţionale, a constatat cã, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, "Preşedintele României, neavând drept de veto, poate sã cearã primului-ministru o singurã datã, motivat, sã facã o nouã propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţã decizionalã. Ca şi în cazul exercitãrii celorlalte atribuţii prevãzute în Constituţie, Preşedintele rãmâne rãspunzãtor politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, dupã cum primul-ministru şi Guvernul rãmân rãspunzãtori politic în faţa Parlamentului."
    Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţionalã cu prilejul pronunţãrii deciziei mai sus menţionate, completarea textului constituţional în sensul consultãrii Preşedintelui de cãtre primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţionalã a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţionalã.
    2. Referitor la modificarea art. 87 alin. (1):
    "(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externã, securitatea naţionalã şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii."
    Propunerea de revizuire vizeazã înlocuirea sintagmelor "apãrarea ţãrii" şi "asigurarea ordinii publice" cu sintagma "securitatea naţionalã". Pentru o transpunere mai fidelã a atribuţiilor Preşedintelui care justificã prezenţa sa la şedinţele Guvernului, respectiv cele care asigurã rolul sãu de garant al independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii teritoriale a ţãrii (art. 80 alin. 1), precum şi calitatea sa de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Superior de Apãrare a Ţãrii (art. 92 alin. 1), Curtea recomandã pãstrarea sintagmelor din redactarea actualã a Constituţiei şi adãugarea sintagmei "securitate naţionalã".
    3. Referitor la completarea art. 90 cu trei noi alineate, (2), (3) şi (4):
    "(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfãşurãrii acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret.
    (3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra iniţierii referendumului de cãtre Preşedintele României se exprimã, printr-o hotãrâre adoptatã de Parlament, cu votul majoritãţii membrilor prezenţi, în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui.
    (4) Dacã hotãrârea Parlamentului nu este adoptatã în termenul prevãzut la alineatul (3), procedura de consultare a Parlamentului se considerã îndeplinitã, iar Preşedintele României poate emite decretul privind organizarea referendumului."
    Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfãşurarea referendumului, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000: "(1) Preşedintele României, dupã consultarea Parlamentului, poate cere poporului sã îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional.
    (2) Problemele care se supun referendumului şi data desfãşurãrii acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret.
    (3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmeazã sã fie exprimat, printr-o hotãrâre adoptatã în şedinţa comunã a celor douã Camere, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui.
    (4) Dacã Parlamentul nu îşi transmite punctul de vedere în termenul stabilit la alin. (3), Preşedintele României emite decretul privind organizarea referendumului dupã expirarea acestui termen, procedura constituţionalã de consultare a Parlamentului considerându-se îndeplinitã."
    Prin urmare, modificarea propusã constituţionalizeazã norma cuprinsã în legea organicã, reglementând la rang de Constituţie procedura de iniţiere de cãtre Preşedinte a referendumului cu privire la probleme de interes naţional. Cu privire la aceastã completare, Curtea formuleazã rezerve sub aspectul oportunitãţii unui asemenea demers.
    Distinct de modificarea propusã, Curtea apreciazã necesarã completarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) în sensul exceptãrii de la referendumul cerut de Preşedinte a problemelor de interes naţional care, aprobate prin exprimarea voinţei poporului, ar impune revizuirea Constituţiei. Prin eliminarea acestei posibilitãţi s-ar evita o dublã consultare a poporului pentru una şi aceeaşi problemã: organizarea unui prim referendum prin care acesta şi-ar exprima punctul de vedere cu privire la o anumitã problemã de interes naţional a cãrei rezolvare necesitã revizuirea Legii fundamentale, declanşarea procedurii de revizuire în sensul celor statuate în urma consultãrii populare şi, în fine, organizarea unui nou referendum pentru aprobarea legii de revizuire.
    4. Referitor la completarea art. 92 cu douã noi alineate, (3^1) şi (5):
    "(3^1) Declararea stãrii de rãzboi, precum şi suspendarea sau încetarea ostilitãţilor militare se fac de cãtre Parlament, cu votul majoritãţii membrilor acestuia.
    (5) Preşedintele României propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor de informaţii, iar Parlamentul exercitã controlul asupra activitãţii acestor servicii."
    Cele douã alineate nu prezintã niciun element de noutate, ele reiau soluţiile constituţionale cuprinse în actualul art. 65, propus spre abrogare, care consacrã Şedinţele Camerelor, şi care prevede la alin. (2): "Camerele îşi desfãşoarã lucrãrile şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
    d) declararea stãrii de rãzboi;
    e) suspendarea sau încetarea ostilitãţilor militare;[...]
    h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activitãţii acestor servicii."
    Cu privire la dispoziţiile art. 92 alin. (3^1), pentru acurateţea redactãrii, în sensul precizãrii actului prin care Parlamentul îşi exercitã atribuţiile stabilite prin Constituţie, Curtea propune completarea textului în sensul "Declararea stãrii de rãzboi, precum şi suspendarea sau încetarea ostilitãţilor militare se fac de cãtre Parlament, prin hotãrâre adoptatã cu votul majoritãţii membrilor acestuia".
    5. Referitor la completarea art. 94 lit. a):
    "a) conferã şi retrage decoraţii şi titluri de onoare;".
    Textul constituţional în noua redactare consacrã dreptul Preşedintelui de a retrage decoraţiile şi titlurile de onoare conferite în prealabil anumitor persoane. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin Decizia nr. 88 din 20 ianuarie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 3 martie 2009, şi a reţinut urmãtoarele:
    "În ceea ce priveşte critica potrivit cãreia Preşedintele României nu are competenţa de a retrage decoraţii
    Articolul 94 din Legea fundamentalã, sub titlul marginal <<Alte atribuţii>>, prevede la lit. a) cã Preşedintele României <<conferã decoraţii şi titluri de onoare>>. Atribuţia de conferire de decoraţii şi titluri de onoare este exercitatã de Preşedintele României în considerarea calitãţii de reprezentant al statului român, conform art. 80 alin. (1) din Constituţie. Aceastã atribuţie de ordin constituţional şi-a gãsit dezvoltarea şi concretizarea în reglementãrile cuprinse în Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României şi în Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 11/1998 privind reinstituirea Ordinului naţional Steaua României. Chiar dacã Constituţia nu a prevãzut, în mod expres, alãturi de atribuţia Preşedintelui României de conferire a unei decoraţii, şi pe aceea de retragere, Curtea Constituţionalã constatã cã prima o implicã şi pe cea de-a doua, cã retragerea unei decoraţii decurge din atribuţia constituţionalã de a conferi. Altfel, a nega posibilitatea Preşedintelui României de a retrage o decoraţie înseamnã a restrânge una dintre atribuţiile ce îi revin în calitatea sa de reprezentant al statului român."
    Prin urmare, textul propus prin legea de revizuire nu face decât sã consacre expres ceea ce Curtea Constituţionalã a statuat prin decizia prin care a interpretat dispoziţiile art. 94 din Constituţie.
    6. Referitor la modificarea şi completarea art. 95:
    "(1) În cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de cãtre Parlament, cu votul majoritãţii membrilor sãi, dupã obţinerea avizului obligatoriu al Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încãlcarea Constituţiei.
    (1^1) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionatã de avizul favorabil al Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se imputã.
    (1^2) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare va înceta.
    (2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiatã de cel puţin o treime din numãrul parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui."
    Coroborat, se modificã şi dispoziţiile art. 146 lit. h), Curtea Constituţionalã "dã aviz obligatoriu pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României".
    Potrivit actualei reglementãri - art. 95 alin. (1) teza întâi din Constituţie, "În cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, dupã consultarea Curţii Constituţionale". De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. h), Curtea Constituţionalã dã aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
    Din analiza comparatã a celor douã texte rezultã cã modificarea are ca obiect caracterul avizului solicitat Curţii Constituţionale în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui.
    Astfel, actuala reglementare consacrã caracterul consultativ al actului Curţii, Parlamentul fiind unica autoritate competentã sã decidã, pe baza datelor şi a informaţiilor care îi sunt prezentate cu ocazia dezbaterilor, asupra existenţei şi gravitãţii faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în concordanţã cu dispoziţiile art. 95 din Constituţie.
    Propunerea cuprinsã în proiectul de revizuire a Constituţiei conferã caracter obligatoriu avizului Curţii şi prevede efectele juridice ale unui asemenea act. Astfel, continuarea procedurii de suspendare este condiţionatã de avizul favorabil al Curţii Constituţionale, în cazul unui aviz negativ, procedura de suspendare încetând. Analizând modificãrile propuse, reglementate în douã alineate distincte (11) şi (12), Curtea constatã cã dispoziţiile sunt redundante, consacrând în ambele alineate acelaşi efect: continuarea procedurii de suspendare numai în cazul avizului favorabil, respectiv încetarea acesteia în cazul avizului negativ. Consacrarea expresã a celor douã tipuri de avize se poate întemeia pe împrejurarea cã numai avizul negativ are un efect imediat, fiind de naturã sã împiedice continuarea procedurii de suspendare a Preşedintelui în faţa Parlamentului. În situaţia în care avizul Curţii Constituţionale este unul favorabil, este de neconceput maniera în care acest act ar obliga în vreun fel Parlamentul în luarea unei decizii prin votul majoritãţii membrilor sãi. Mai mult, într-o atare situaţie, avizul Curţii Constituţionale ar conduce direct la organizarea referendumului, rolul Parlamentului limitându-se doar la iniţierea procedurii de suspendare.
    Date fiind aceste consideraţii, propunem eliminarea sintagmei "obligatoriu" din cuprinsul prevederilor constituţionale, reglementarea expresã a efectului extinctiv al avizului negativ al Curţii Constituţionale cu privire la procedura de suspendare a Preşedintelui fiind suficientã.
    În altã ordine de idei, modificarea operatã atribuie efecte determinante avizului Curţii Constituţionale, sporind rolul acestei instituţii în cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui. În exercitarea competenţei atribuite de Constituţie, respectiv analizarea sãvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcã prevederile Constituţiei şi pronunţarea unei soluţii cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituţionalã îşi asumã rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. În virtutea acestei calitãţi, Curtea este unica autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de încãlcare a ordinii juridice constituţionale la care se referã art. 95 alin. (1) din Legea fundamentalã, precum actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autoritãţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertãţile cetãţenilor, ar tulbura ordinea constituţionalã ori ar urmãri schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi naturã care ar avea sau ar putea avea efecte similare.
    7. Referitor la modificarea art. 97 alin. (2):
    "(2) În termen de 60 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte."
    Modificarea propusã opereazã asupra termenului în care Guvernul va organiza alegeri pentru funcţia de Preşedinte în caz de vacanţã a funcţiei, termen care se reduce de la 3 luni la 60 de zile. Noul text este menit sã asigure stabilitatea sistemului politic şi a instituţiilor democratice, precum şi existenţa unor autoritãţi statale funcţionale într-un termen cât mai scurt.
    8. Referitor la modificarea art. 98 alin. (2):
    "(2) Atribuţiile prevãzute la articolul 85 alineatul (1), articolele 88-90 şi articolul 103 din Constituţie nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale."
    Completarea propusã opereazã o restrângere a atribuţiilor Preşedintelui interimar în ceea ce priveşte desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru şi implicit pentru formarea Guvernului. Aceastã restrângere creeazã premisele unui blocaj instituţional în cazul în care primul-ministru s-ar afla în una dintre situaţiile prevãzute de art. 106 din Constituţie, situaţii în care Guvernul este demis, sau în cazul demiterii Guvernului, dacã o moţiune de cenzurã a fost votatã în condiţiile art. 113 din Constituţie, motiv pentru care Curtea nu recomandã adoptarea modificãrii propuse.
    c) Cap. III - Guvernul
    1. Referitor la completarea art. 103 alin. (2):
    "(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi a listei propunerilor pentru membrii Guvernului. Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra formãrii noului Guvern în termen de 10 zile de la data solicitãrii votului de încredere. În caz contrar, dupã trecerea celor 10 zile, candidatul propus, împreunã cu programul de guvernare şi lista propunerilor pentru membrii Guvernului, va fi considerat respins de cãtre Parlament, iar Preşedintele României va desemna un alt candidat pentru funcţia de prim-ministru."
    Dispoziţiile art. 103 alin. (2) trebuie coroborate cu cele ale art. 89 alin. (1) care au suferit şi ele o modificare sub aspectul termenului reglementat care a fost scurtat de la 60 de zile la 45 de zile: "Dupã consultarea preşedintelui Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, dacã acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai dupã respingerea a cel puţin douã solicitãri de învestiturã."
    Propunerea de modificare este în spiritul dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, ce consacrã separaţia puterilor în stat şi obligaţia autoritãţilor publice de a-şi îndeplini loial şi cu bunã-credinţã competenţele constituţionale. De altfel, Curtea Constituţionalã a subliniat în repetate rânduri importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborãrii dintre puterile statului, care ar trebui sã se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţionalã, comportamentul loial fiind o prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (de exemplu, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, sau prin Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011).
    2. Referitor la modificarea art. 105 alin. (1), Curtea constatã cã argumentele care au fundamentat recomandarea de eliminare a excepţiei pe care o instituie în prezent art. 71 alin. (2) teza finalã din Constituţie, text care permite cumulul calitãţii de parlamentar cu cea de membru al Guvernului, sunt aplicabile mutatis mutandis şi cu privire la propunerea de modificare a art. 105.
    3. Referitor la modificarea art. 107 alin. (4):
    "(4) Dacã unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se aflã în una dintre situaţiile prevãzute la articolul 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, va desemna un alt membru al Guvernului ca ministru interimar, pânã la numirea unui nou ministru. Interimatul, pe perioada imposibilitãţii exercitãrii atribuţiilor, înceteazã dacã ministrul îşi reia activitatea în Guvern. Interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile."
    Propunerea de modificare preia soluţia actualã prevãzutã de art. 107 alin. (4), prevãzând expres procedura de desemnare a unui ministru interimar similarã desemnãrii primului-ministru interimar. Cu toate acestea, în redactarea propusã, norma este susceptibilã a fi interpretatã în sensul cã inclusiv primul-ministru poate fi desemnat ca ministru interimar atunci când unul dintre ceilalţi membri ai Guvernului se aflã în una dintre situaţiile prevãzute la art. 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. O asemenea interpretare intrã în conflict cu dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "primul-ministru conduce Guvernul şi coordoneazã activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin".
    Curtea recomandã o circumscriere mai precisã a noţiunii "un alt membru al Guvernului" pe care primul-ministru sã-l propunã spre desemnare Preşedintelui României. Curtea apreciazã cã aceastã noţiune nu trebuie sã îl includã pe primul-ministru, al cãrui rol este acela de a asigura conducerea şi coordonarea activitãţii Guvernului, iar nu şi de a îndeplini atribuţiile unui ministru, fie şi interimar, pentru o perioadã determinatã de 45 de zile.
    4. Referitor la modificarea art. 109:
    "(3) Reglementarea rãspunderii penale a membrilor Guvernului, pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se stabileşte prin lege organicã. Urmãrirea şi trimiterea în judecatã penalã a membrilor Guvernului se realizeazã numai de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
    Actuala reglementare prevede "(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacã s-a cerut urmãrirea penalã, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecatã a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    (3) Cazurile de rãspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerialã."
    Cu privire la rãspunderea penalã a membrilor Guvernului, Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 15 decembrie 2007, a constatat cã dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie "instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
    În consecinţã, atât cele douã Camere ale Parlamentului, cât şi Preşedintele României au libertatea de a stabili, fãrã altã reglementare exterioarã, aplicând direct Constituţia, modul de exercitare a acestui drept.
    Autoritãţilor prevãzute la art. 109 alin. (2) nu li se poate impune, fãrã sã se încalce principiul separaţiei puterilor în stat, prevãzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, obligaţia de a efectua cercetãri proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetãţeni. Asemenea cercetãri au caracterul de acte de urmãrire penalã sau de acte premergãtoare urmãririi penale şi sunt cu totul strãine statutului juridic constituţional, rolului şi funcţiilor autoritãţilor publice menţionate.
    Cerând urmãrirea penalã a unor membri ai Guvernului sau refuzând sã dea curs unei sesizãri în acest sens, Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României îşi asumã rãspunderea politicã pentru temeinicia deciziei lor."
    Pe de altã parte, consacrarea constituţionalã a dreptului Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor constituie, din perspectiva membrilor Guvernului, o garanţie constituţionalã de ordin procedural, menitã sã ocroteascã interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art. 109 alin. (2) din Constituţie instituie o mãsurã de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale a libertãţii individuale a persoanei care ocupã funcţia de demnitate publicã şi a dreptului sãu la apãrare. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţionalã este suprimatã, împrejurare ce este de naturã a încãlca prevederile art. 152 alin. (1) din Constituţie.
    d) Cap. IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul
    Referitor la modificarea art. 114:
    "(1) Guvernul îşi poate angaja rãspunderea în faţa Parlamentului, o singurã datã pe sesiune, asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege."
    (1^1) Limitarea angajãrii rãspunderii prevãzutã la alineatul (1) nu se aplicã în cazul proiectului bugetului de stat şi celui al asigurãrilor sociale de stat.
    (4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterile şi votul se vor face de cãtre Parlament, într-o singurã lecturã, pe articolele sesizate, urmate de votul final pe întreaga lege."
    În privinţa angajãrii rãspunderii Guvernului, Constituţia României din 1991 s-a inspirat dupã modelul Constituţiei franceze de la 1958, care prevedea la art. 49 paragraful 3 cã primul-ministru putea sã angajeze rãspunderea Guvernului în faţa Adunãrii Naţionale pentru adoptarea unui text; acesta era considerat adoptat dacã nu a fost votatã o moţiune de cenzurã. Dispoziţia constituţionalã a permis ca Guvernul sã îşi angajeze rãspunderea în faţa Adunãrii Naţionale de foarte multe ori; în acest sens, este grãitor faptul cã în cea de IX-a legislaturã (o legislaturã vizeazã o perioadã de 4 ani), aceastã procedurã a fost folositã de 39 de ori.
    Legiuitorul constituant francez a modificat procedura angajãrii rãspunderii Guvernului prevãzutã de art. 49 din Constituţia francezã de la 1958 prin Legea constituţionalã nr. 2008-724 din 23 iulie 2008 privind modernizarea instituţiilor celei de-a V-a Republici, limitând folosirea procedurii angajãrii rãspunderii la un anumit numãr de ori pe sesiune. Actualul text al art. 49 paragraful 3 din Constituţie prevede: "Dupã deliberarea din cadrul Consiliului de miniştri, Primul-ministru poate sã angajeze rãspunderea Guvernului în faţa Adunãrii Naţionale pentru votarea unui proiect de lege privind finanţele publice sau finanţarea sistemului de securitate socialã. În acest caz, proiectul este considerat adoptat, cu excepţia cazului în care o moţiune de cenzurã, depusã în urmãtoarele douãzeci şi patru de ore, este votatã în condiţiile prevãzute de alineatul anterior. În plus, Primul-ministru poate recurge la aceastã procedurã pentru încã un proiect sau încã o propunere de lege din acea sesiune."
    Astfel, în urma revizuirii constituţionale din 23 iulie 2008, care a intrat în vigoare la data de 1 martie 2009, legiuitorul constituant francez a precizat in terminis cã Guvernul poate sã îşi asume rãspunderea pe legea bugetului de stat şi pe cea a bugetului asigurãrilor sociale. În schimb, Guvernul poate sã îşi asume într-o sesiune o singurã datã rãspunderea pe un alt proiect de lege.
    În ceea ce priveşte Constituţia României, Curtea constatã urmãtoarele:
    Dispoziţiile cuprinse în art. 114 reprezintã corespondentul art. 49 paragraful 3 din Constituţia francezã în formularea anterioarã revizuirii constituţionale ce a avut loc în anul 2008.
    Interpretând dispoziţiile textului constituţional, Curtea, prin jurisprudenţa sa, a impus anumite condiţii în care Guvernul îşi poate angaja rãspunderea în faţa Parlamentului. Astfel, Guvernul are îndrituirea constituţionalã de a-şi angaja rãspunderea în urmãtoarele condiţii, respectiv:
    - existenţa unei urgenţe în adoptarea mãsurilor conţinute în legea asupra cãreia Guvernul şi-a angajat rãspunderea;
    - necesitatea ca reglementarea în cauzã sã fie adoptatã cu maximã celeritate;
    - importanţa domeniului reglementat;
    - aplicarea imediatã a legii în cauzã.
    Prin urmare, Guvernul nu este limitat în a folosi procedura angajãrii rãspunderii la un anumit numãr de ori pe sesiune, premisa folosirii acestei proceduri având în vedere existenţa unei urgenţe în adoptarea mãsurii legislative, indiferent de criteriul cantitativ. Însã, angajarea repetatã a rãspunderii Guvernului şi limitarea accentuatã a atribuţiei principale a Parlamentului de a legifera sunt argumente suficiente în sensul reglementãrii mai stricte a acestei instituţii. Prin limitarea cantitativã a posibilitãţii Guvernului de a folosi aceastã procedurã în cursul unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele exercitãrii abuzive din partea Guvernului a dreptului constituţional de a-şi angaja rãspunderea în faţa Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta îşi poate exercita competenţa în plenitudinea sa, aşa cum este conferitã de art. 61 alin. (1) din Constituţie.
    Distinct de modificarea propusã, Curtea recomandã completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitãrii obiectului asupra cãruia Guvernul îşi poate angaja rãspunderea la un program, o declaraţie de politicã generalã sau la un singur proiect de lege care sã reglementeze unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Lipsa unei atare condiţionãri cu privire sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale propuse spre modificare, şi anume posibilitatea angajãrii rãspunderii o singurã datã pe sesiune, întrucât dau posibilitatea Guvernului de a-şi asuma rãspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndeplineşte condiţiile constituţionale, dar care, printr-o structurã complexã şi un conţinut eterogen, ar îngloba reglementãri din domenii sociale foarte diferite.
    Argumentul pe care se întemeiazã propunerea Curţii Constituţionale îl constituie însãşi jurisprudenţa sa, de exemplu în cazul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, proiect asupra cãruia Guvernul şi-a angajat rãspunderea şi asupra cãruia Curtea Constituţionalã a efectuat controlul de constituţionalitate a priori prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005. Cu acel prilej, criticile formulate se întemeiau pe dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie, care deşi reglementeazã posibilitatea angajãrii rãspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, "în cazul de faţã, Guvernul şi-a angajat rãspunderea asupra unui pachet de proiecte de lege, cum, de altfel, în mod constant şi-a anunţat intenţia şi scopul urmãrit, întrucât în realitate, fiecare dintre cele 17 titluri ale legii are semnificaţia unui proiect de lege de sine stãtãtor, ceea ce excede textului constituţional.
    Legea astfel adoptatã cuprinde modificãri şi completãri de esenţã la 9 legi organice privind regimul proprietãţii, la 3 legi organice privind organizarea judiciarã, statutul magistraţilor şi Consiliul Superior al Magistraturii, la douã coduri (penal şi fiscal), precum şi douã legi noi privind renta viagerã şi procedura specialã de judecare a unor procese.
    Formularea şi structurarea legii în 17 titluri nu acoperã încãlcarea dispoziţiei imperative a art. 114 alin. (1) din Constituţie, aşa cum acest text trebuie interpretat prin raportare la art. 61, privind monopolul legislativ al Parlamentului, cât şi la art. 102 alin. (1) referitor la rolul Guvernului."
    Or, analizând criticile astfel formulate, Curtea a statuat cã "nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege sã fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea rãspunderii în faţa Parlamentului sã propunã reglementarea mai multor domenii prin modificãri, completãri sau abrogãri a mai multor acte normative în vigoare".
    Aşa fiind, pentru ca propunerea de modificare sã producã efectul preconizat de iniţiator se impune completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul celor menţionate de Curte.
    Pe de altã parte, Curtea observã cã propunerea de modificare privind limitarea cantitativã a folosirii procedurii angajãrii rãspunderii Guvernului la o singurã datã pe sesiune nu priveşte "proiectul bugetului de stat sau al asigurãrilor sociale de stat" [art. 114 alin. (1^1) din Constituţie]; aceastã sintagmã este uşor confuzã, întrucât este susceptibilã a fi interpretatã fie cã orice proiect care vizeazã acest domeniu poate fi supus procedurii angajãrii rãspunderii Guvernului, fie cã numai proiectul legii bugetului de stat sau al asigurãrilor sociale de stat. Prin urmare, norma constituţionalã trebuie reformulatã în scopul precizãrii mai clare a obiectului proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja rãspunderea.
    e) Cap. V - Administraţia publicã
    Secţiunea 1 - Administraţia publicã centralã de specialitate
    Referitor la completarea art. 119 cu douã noi alineate, (2) şi (3):
    "(2) În condiţiile legii, Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii transmite Parlamentului, în vederea aprobãrii, strategia de securitate naţionalã.
    (3) Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii transmite Parlamentului rapoartele asupra activitãţii desfãşurate, în vederea examinãrii acestora."
    Securitatea naţionalã se realizeazã în cadrul ordinii democratice prin exercitarea deplinã a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, asumarea conştientã a responsabilitãţilor, perfecţionarea capacitãţii de decizie şi de acţiune a statului, precum şi afirmarea României ca membru activ al comunitãţii internaţionale. Ca instrument naţional ce dã forţã şi valoare concretã acestor exigenţe, strategia de securitate naţionalã reprezintã un factor integrator de sintezã, ce se concretizeazã printr-un ansamblu de decizii, planuri, mãsuri şi acţiuni menite sã previnã şi sã contracareze eficient riscurile şi ameninţãrile ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau identitate şi unitate construcţiei europene. Datã fiind importanţa unui asemenea document-program, se impune cu necesitate adoptarea sa în cadrul Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii şi aprobarea sa de cãtre Parlament.
    Prin urmare, legea de revizuire a Constituţiei atribuie Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii, în virtutea competenţelor sale de organizare şi coordonare unitarã a activitãţilor care privesc apãrarea ţãrii şi securitatea naţionalã, sub toate aspectele sale: securitatea internã, securitatea energeticã, securitatea alimentarã, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sãnãtãţii publice, securitatea financiarã, securitatea informaticã etc., o nouã obligaţie constituţionalã, şi anume aceea de a elabora strategia de securitate naţionalã pe care o supune aprobãrii Parlamentului.
    Alineatul (3) nu prezintã niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţionalã cuprinsã în actualul art. 65, propus spre abrogare, care consacrã Şedinţele Camerelor şi care prevede la alin. (2) "Camerele îşi desfãşoarã lucrãrile şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
    g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii".
    f) Cap. V - Autoritatea judecãtoreascã
    Secţiunea 1 - Instanţele judecãtoreşti
    1. Referitor la modificarea şi completarea art. 124:
    "(3) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei, legii şi deciziilor Curţii Constituţionale.
    (4) Rãspunderea judecãtorilor şi procurorilor se reglementeazã prin lege organicã."
    Propunerea de completare a alineatului (3) vizeazã înlocuirea formulãrii sintetice şi cuprinzãtoare pe care o conţine în prezent Constituţia la o formulare enumerativã, care cuprinde, pe lângã lege, Constituţia şi deciziile Curţii Constituţionale. Modificarea reprezintã o aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cãrora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", coroborate cu cele ale art. 142 alin. (1), conform cãrora "Curtea Constituţionalã este garantul supremaţiei Constituţiei". În exercitarea acestui rol constituţional, Curtea se pronunţã asupra constituţionalitãţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial sau ridicate direct de Avocatul Poporului. Potrivit art. 147 alin. (4), "Deciziile Curţii Constituţionale se publicã în Monitorul Oficial al României. De la data publicãrii, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Mai mult, Curtea Constituţionalã a reţinut, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, cã "decizia de constatare a neconstituţionalitãţii face parte din ordinea juridicã normativã, prin efectul acesteia prevederea neconstituţionalã încetându-şi aplicarea pentru viitor". De asemenea, Curtea a constatat cã, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. Astfel, Curtea a reţinut cã atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept. În consecinţã, Parlamentul, Guvernul, instanţele judecãtoreşti, respectiv autoritãţile şi instituţiile publice urmeazã, în aplicarea legii criticate, sã respecte cele stabilite de Curtea Constituţionalã în considerentele şi dispozitivul deciziei. (De exemplu, prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau prin Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010.)
    În considerarea acestor raţiuni, Curtea apreciazã cã propunerea de completare a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) este redundantã, obligaţia judecãtorilor de a se supune Constituţiei şi de a respecta deciziile Curţii Constituţionale fiind deja consacratã prin norme constituţionale.
    Mai mult, sintagma constituţionalã în vigoare în prezent, "judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii", reprezintã garanţia constituţionalã a "nesupunerii" judecãtorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinãuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar legii, astfel încât orice structurã de subordonare sau de comandã asupra acestuia este exclusã şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de "lege" este folositã în sensul sãu larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentalã, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţã juridicã echivalentã legii sau inferioarã acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie sã se fundamenteze actul de justiţie.
    În ceea ce priveşte propunerea de completare a art. 124 cu un nou alineat (4), Curtea observã cã aceasta este de prisos, întrucât reglementarea rãspunderii judecãtorilor şi procurorilor, prin lege organicã, a fost deja consacratã prin propunerea de introducere a unei noi litere s^1) la art. 73 alin. (3).
    2. Referitor la completarea art. 126 alin. (6):
    "(6) Controlul judecãtoresc al actelor administrative ale autoritãţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ sunt competente sã soluţioneze cererile persoanelor vãtãmate prin ordonanţe sau, dupã caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."
    În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin. (6), care stabileşte cã instanţele judecãtoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercitã controlul judecãtoresc al actelor administrative ale autoritãţilor publice, control care este garantat şi de la care fac excepţie în mod absolut numai douã categorii de acte - cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul - care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formã controlului judecãtoresc.
    Din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecãtoresc, norma fiind de strictã interpretare, întrucât constituie o derogare de la principiul liberului acces la justiţie.
    Propunerea de completare a alineatului (6) vizeazã o nouã excepţie de la controlul judecãtoresc şi anume actele administrative care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului.
    Cu privire la politica fiscalã şi bugetarã a Guvernului, reţinem cã, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din Constituţie, "Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unitãţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege". De asemenea, potrivit art. 139 alin. (1), "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurãrilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege".
    În ceea ce priveşte conceputul de "lege", prin Decizia nr. 120 din 16 martie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 5 aprilie 2004, Curtea a reţinut cã acesta "are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce opereazã între criteriul formal sau organic şi cel material.
    Potrivit primului criteriu, legea se caracterizeazã ca fiind un act al autoritãţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat sã o adopte şi prin procedura ce trebuie respectatã în acest scop. Aceastã concluzie rezultã din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicatã, conform cãrora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţãrii" cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cãrora legea adoptatã de Parlament este supusã promulgãrii de cãtre Preşedintele României şi intrã în vigoare la trei zile dupã publicarea ei în Monitorul Oficial al României, dacã în conţinutul sãu nu este prevãzutã o altã datã ulterioarã. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementãrii, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate.
    În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea reţine cã, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercitã o competenţã prin atribuire care, prin natura ei, intrã în sfera de competenţã legislativã a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintã o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material.
    În consecinţã, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formã, cât şi prin conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinãrii criteriului formal cu cel material".
    Date fiind argumentele expuse în prealabil, actul administrativ care priveşte politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului îl poate constitui în exclusivitate o ordonanţã a Guvernului. O interpretare contrarã este de naturã a încãlca prevederile art. 137 alin. (1) şi art. 139 alin. (1) din Constituţie.
    Pe de altã parte, necircumscrierea noţiunii de "act administrativ" prin norma constituţionalã, coroboratã cu sintagma "în condiţiile legii contenciosului administrativ" este susceptibilã de interpretarea conform cãreia aceastã lege poate stabili care acte pot face obiectul controlului judecãtoresc, respectiv care acte administrative pot fi exceptate de la acest control. Or, o atare interpretare, care ar conferi legiuitorului ordinar ca, prin intermediul unei legi infraconstituţionale, sã adauge la Constituţie noi cazuri de acte administrative exceptate de la controlul judecãtoresc, contravine principiului constituţional consacrat de art. 1 alin. (5) referitor la supremaţia Constituţiei, precum şi principiului prevãzut de art. 21 privind accesul liber la justiţie şi, implicit, art. 152 alin. (2) care stabileşte interdicţia revizuirii prevederilor constituţionale care ar avea ca efect suprimarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor.
    Pe de altã parte, întrucât norma propusã prin legea de revizuire stabileşte doar domeniul de reglementare - politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, competenţa de a reglementa sfera actelor administrative supuse controlului judecãtoresc aparţine în exclusivitate legiuitorului, primar sau delegat. Or, în cazul acestuia din urmã - Guvernul, existã posibilitatea unei suprapuneri de calitãţi: aceea de legiuitor care stabileşte actele administrative excluse de la controlul judecãtoresc şi aceea de emitent al respectivelor acte, ceea ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
    Mai mult, nici sub aspectul previzibilitãţii, norma infraconstituţionalã care ar reglementa sfera actelor administrative exceptate de la controlul judiciar nu corespunde exigenţelor constituţionale şi convenţionale, întrucât lasã la latitudinea legiuitorului ordinar modificarea acestei sfere, împrejurare care poate genera discriminãri între cetãţeni.
    Secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii
    3. Referitor la modificarea art. 133 alin. (2), (3), (4), (5) şi (6):
    "(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcãtuit din 19 membri, din care:
    a) 10 sunt aleşi în adunãrile generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte din douã secţii, una pentru judecãtori şi una pentru procurori; prima secţie este compusã din 5 judecãtori, iar cea de-a doua din 5 procurori;
    b) 6 reprezentanţi ai societãţii civile, care se bucurã de înaltã reputaţie profesionalã şi moralã: 3 numiţi de Parlament şi 3 de cãtre Preşedintele României;
    (3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii prevãzuţi la alineatul (2) literele a) şi b), pentru un mandat de un an, ce poate fi înnoit o singurã datã. Mandatul acestuia nu poate fi prelungit.
    (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani şi nu poate fi prelungit sau înnoit.
    (5) Hotãrârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi luate prin vot secret şi se motiveazã."
    Modificarea esenţialã priveşte alin. (2) referitor la structura Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul cã, deşi se pãstreazã numãrul total de 19 membri, se mãreşte (de la 2 la 6) numãrul membrilor reprezentaţi ai societãţii civile şi se micşoreazã proporţional (de la 14 la 10), numãrul membrilor care au calitatea de judecãtori şi procurori. Sporirea numãrului de membri reprezentanţi ai societãţii civile este coroboratã cu propunerea de numire a celor 6, dupã cum urmeazã: 3 de cãtre Parlament şi 3 de cãtre Preşedintele României.
    Curtea observã cã şi în alte state europene, structura organului reprezentativ al autoritãţii judiciare, cu competenţe în numirea, transferul, promovarea şi sancţionarea magistraţilor, este diferitã, putând include un numãr variabil de membri care nu sunt magistraţi.
    Astfel, în Portugalia, potrivit art. 218 din Constituţie, Consiliul Judecãtoresc Suprem este format din: 2 membri numiţi de Preşedintele ţãrii, 7 membri aleşi de Parlament şi 7 judecãtori aleşi de cãtre adunãrile generale ale magistraţilor, pe baza principiului reprezentãrii proporţionale.
    În Spania, Consiliul General al Puterii Judiciare este condus de Preşedintele Curţii Supreme şi este compus din 20 de membri numiţi de Regele Spaniei, dintre care: 12 membri judecãtori sau alţi magistraţi, 4 membri propuşi de Congresul Deputaţilor şi 4 membri propuşi de Senat. Cei 8 membri numiţi de Parlament trebuie sã fie avocaţi sau alţi jurişti cu înaltã competenţã profesionalã şi sã aibã peste 15 ani de experienţã profesionalã.
    În Italia, potrivit dispoziţiilor art. 104 din Constituţie, douã treimi dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi dintre magistraţi, iar o treime dintre aceştia sunt aleşi de Parlament, în şedinţã comunã, dintre profesorii universitari de drept şi avocaţii cu peste 15 ani vechime.
    Analizând propunerea de modificare, Curtea reţine cã, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie şi dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii este un organism independent, cu activitate permanentã, cu atribuţii referitoare la cariera judecãtorilor şi procurorilor. Totodatã, acest Consiliu reprezintã garantul independenţei justiţiei, iar membrii sãi rãspund în faţa judecãtorilor şi procurorilor pentru activitatea desfãşuratã în exercitarea mandatului.
    Curtea observã cã legiuitorul constituant originar a optat pentru includerea în componenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi a unor membri care nu sunt magistraţi de profesie, dar care reprezintã societatea civilã, sunt specialişti în domeniul dreptului şi se bucurã de înaltã reputaţie profesionalã şi moralã.
    Curtea constatã cã îndeplinirea rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independenţei justiţiei, precum şi a principalelor atribuţii care privesc cariera şi rãspunderea disciplinarã a magistraţilor, presupune ca judecãtorii şi procurorii sã aibã o pondere corespunzãtoare imperativului constituţional, consacrat de art. 133 alin. (1).
    Aşa fiind, în virtutea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, componenţa acestui organism trebuie sã reflecte specificitatea acestei activitãţi, calitatea de magistraţi a membrilor - aşa cum o impune însãşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare, care cunosc în mod direct implicaţiile activitãţii desfãşurate de aceastã categorie profesionalã, fiind definitorie pentru hotãrârile pe care le adoptã Consiliul.
    Pe de altã parte, numirea celor 6 reprezentanţi ai societãţii civile de cãtre Parlament, autoritatea legiuitoare, respectiv de cãtre Preşedintele României, reprezentant al autoritãţii executive, constituie o interferenţã a celorlalte puteri constituţionale în activitatea autoritãţii judecãtoreşti, punând sub semnul întrebãrii rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. Astfel, majorarea numãrului membrilor reprezentanţilor societãţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar, şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, are consecinţe negative asupra activitãţii sistemului judiciar. Mai mult, se ajunge la situaţia în care aceşti membri dobândesc un rol important în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor, ceea ce reprezintã o ingerinţã a politicului în justiţie, împrejurare ce este de naturã a anihila garanţia constituţionalã referitoare la independenţa justiţiei.
    Totodatã, textul propus modificã şi alin. (3) al art. 133, prevãzând cã preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii poate fi ales atât dintre membrii - judecãtori sau procurori, cât şi dintre membrii - reprezentanţi ai societãţii civile. Pentru argumentele expuse anterior, Curtea reţine cã şi aceastã modificare este de naturã a aduce atingere garanţiei constituţionale care consacrã independenţa justiţiei.
    O altã modificare a alin. (3) al art. 133 constã în acordarea posibilitãţii ca mandatul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii sã poatã fi înnoit o singurã datã, dar sã nu poatã fi prelungit. Curtea observã cã modificarea este justificatã de faptul cã mandatul preşedintelui Consiliului este unul foarte scurt, de doar un an, fiind necesarã acordarea posibilitãţii înnoirii acestuia, dar în mod limitat, la o singurã datã.
    La alin. (4) al art. 133, iniţiatorul propune introducerea interdicţiei ca mandatul membrilor sã poatã fi prelungit sau înnoit. Curtea observã cã durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, iar interdicţia ca acesta sã fie prelungit sau înnoit este prevãzutã în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, modificarea propusã nu face decât sã constituţionalizeze norma cuprinsã în legea organicã.
    Referitor la alin. (5) se propune modificarea acestuia, în sensul cã hotãrârile Consiliului nu pot fi luate prin vot secret şi se motiveazã. Aceastã modificare reprezintã o garantare a drepturilor fundamentale de acces liber la justiţie şi de apãrare, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii în ceea ce priveşte numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecãtorilor şi a procurorilor, numirea judecãtorilor stagiari şi procurorilor stagiari, promovarea judecãtorilor şi a procurorilor, eliberarea din funcţie a judecãtorilor stagiari şi a procurorilor stagiari. Prin votul deschis şi obligaţia de motivare a hotãrârii, norma asigurã transparenţã activitãţii Consiliului, constituind o garanţie a respectãrii drepturilor constituţionale menţionate, împotriva abuzurilor şi arbitrarului. Mai mult, în virtutea calitãţii sale de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie sã se supunã exigenţelor constituţionale în ceea ce priveşte actele sale decizionale, asupra cãrora pot plana suspiciuni în condiţiile în care acestea nu conţin argumentele pe care se fundamenteazã hotãrârea adoptatã.
    Distinct de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art. 133 din Constituţie, Curtea repune în discuţie ceea ce a constatat prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003. Astfel, cu privire la dispoziţiile alineatului 7 al art. 133 care consacrã cã "Hotãrârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevãzute la articolul 134 alineatul (2)", Curtea a statuat cã "aceastã dispoziţie se aflã într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora <<Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime>>. Mai mult, într-un stat de drept neasigurarea accesului liber la instanţele judecãtoreşti este inacceptabilã. Ca atare, interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotãrâri, este contrarã principiului stabilit de art. 6 al Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în virtutea cãruia orice persoanã are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind exclus în afara unei instanţe care sã garanteze efectiv independenţa judecãtorului.
    Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţã de judecatã, în secţii şi în plen, în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecãtorilor şi procurorilor, fãrã votul ministrului justiţiei şi al procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organicã. Aceastã dispoziţie constituţionalã nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de aceastã <<instanţã>> extrajudiciarã, fãrã încãlcarea prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale".
    Prin urmare, Curtea apreciazã ca fiind oportunã reanalizarea caracterului definitiv şi irevocabil al hotãrârilor Consiliului Superior al Magistraturii consacrat de art. 133 alin. (7) din Constituţie.
    IV. Titlul IV - Economia şi finanţele publice
    1. Referitor la modificarea şi completarea art. 138:
    "(2) Guvernul elaboreazã anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurãrilor sociale de stat, pe care le transmite instituţiilor Uniunii Europene, dupã informarea prealabilã a Parlamentului asupra conţinutului acestora.
    (2^1) Guvernul supune spre aprobare Parlamentului, separat, proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurãrilor sociale de stat."
    Propunerea de modificare a textului constituţional cuprins în alineatul (2) al art. 138 vizeazã obligaţia Guvernului de a transmite instituţiilor Uniunii Europene proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurãrilor sociale de stat, dupã informarea prealabilã a Parlamentului. Oportunitatea constituţionalizãrii unei atare obligaţii, care se limiteazã la transmiterea acestor proiecte cãtre instituţiile Uniunii Europene, comportã anumite critici. Astfel, în mãsura în care România este stat membru al Uniunii Europene şi în aceastã calitate exercitã în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii, consacrarea acestei obligaţii la nivel constituţional apare ca fiind redundantã şi excesivã.
    Alineatul (2^1) nu prezintã niciun element de noutate, ci reia soluţia constituţionalã cuprinsã în actualul art. 138 alin. (2), referitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului, separat, a celor douã proiecte al bugetului de stat, respectiv al bugetului asigurãrilor sociale de stat.
    2. Referitor la introducerea art. 138^1, cu denumirea marginalã "Politica financiarã":
    (1) Statul trebuie sã evite deficitul public excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3% din produsul intern brut, iar datoria publicã nu poate depãşi 60% din produsul intern brut.
    (2) Împrumuturile externe pot fi contractate numai în domeniul investiţiilor.
    (3) În cazul producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situaţii excepţionale cu impact negativ semnificativ asupra finanţelor publice, valorile maxime prevãzute la alineatul (1) pot fi depãşite, cu acordul majoritãţii membrilor Parlamentului, numai dacã depãşirea poate fi compensatã în maximum 3 ani.
    (4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (2), pentru prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale sau ale unui dezastru deosebit de grav, cu acordul majoritãţii membrilor Parlamentului, pot fi contractate şi alte împrumuturi externe."
    Potrivit Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC), acord între statele membre ale Uniunii Europene având scopul de a coordona politicile fiscale naţionale în cadrul Uniunii Economice Monetare pentru asigurarea unui climat de stabilitate şi de prudenţã bugetarã, procedura privind deficitul excesiv reprezintã principalul instrument de constrângere a statelor membre de a respecta criteriile de convergenţã stabilite prin Tratatul de la Maastricht privind evitarea deficitelor publice excesive. În cazul în care un stat are un deficit bugetar mai mare de 3% din produsul intern brut sau o datorie publicã mai mare de 60%, Comisia Europeanã poate recomanda Consiliului sã ia o serie de mãsuri împotriva statului ce încalcã termenii pactului.
    Începând cu 1 decembrie 2009, data intrãrii în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dispoziţiile art. 104 din Tratatul de la Maastricht au fost preluate în art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010. Potrivit acestor dispoziţii, "(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supravegheazã evoluţia situaţiei bugetare şi a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examineazã în special dacã disciplina bugetarã a fost respectatã, pe baza urmãtoarelor douã criterii:
    (a) dacã raportul dintre deficitul public planificat sau real şi produsul intern brut depãşeşte o valoare de referinţã, cu excepţia cazului în care:
    - raportul s-a diminuat în mod semnificativ şi constant şi atinge un nivel apropiat de valoarea de referinţã; sau
    - depãşirea valorii de referinţã este excepţionalã şi temporarã şi respectivul raport se menţine aproape de valoarea de referinţã;
    (b) dacã raportul dintre datoria publicã şi produsul intern brut depãşeşte o valoare de referinţã, cu excepţia cazului în care acest raport se diminueazã suficient şi se apropie de valoarea de referinţã într-un ritm satisfãcãtor.
    Valorile de referinţã sunt precizate în Protocolul privind procedura aplicabilã deficitelor excesive, care este anexat la tratate".
    Sub acest aspect, art. 1 din Protocolul nr. 12 privind procedura aplicabilã deficitelor excesive stabileşte cã "Valorile de referinţã menţionate la articolul 126 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sunt urmãtoarele:
    - 3% pentru raportul dintre deficitul public prevãzut sau realizat şi produsul intern brut la preţurile pieţei;
    - 60% pentru raportul dintre datoria publicã şi produsul intern brut la preţurile pieţei".
    De asemenea, potrivit Declaraţiei cu privire la articolul 126 din tratat, "consolidarea potenţialului de creştere şi garantarea unor situaţii bugetare sãnãtoase formeazã cei doi piloni pe care se sprijinã politica economicã şi bugetarã a Uniunii şi a statelor membre. Pactul de stabilitate şi de creştere este un instrument important pentru realizarea acestor obiective. [...] Conferinţa [...] confirmã faptul cã un sistem întemeiat pe norme este cel mai bun mijloc de a garanta respectarea angajamentelor şi egalitatea de tratament pentru toate statele membre. [...] Uniunea urmãreşte o creştere economicã echilibratã şi stabilitatea preţurilor. În consecinţã, politicile economice şi bugetare trebuie sã stabileascã prioritãţi adecvate în domeniul reformelor economice, al inovaţiilor, al competitivitãţii şi al consolidãrii investiţiilor private şi al consumului pe parcursul perioadelor în care creşterea economicã este redusã".
    Legea de revizuire consacrã, la nivel de normã juridicã de rang constituţional, principiul echilibrului bugetar: reglementarea unui deficit bugetar maxim de 3% din produsul intern brut şi a unei datorii publice care nu poate depãşi 60% din produsul intern brut. Propunerea se fundamenteazã pe necesitatea convertirii într-un criteriu de constituţionalitate a exigenţei economice privind disciplina şi rigoarea bugetarã şi nu încalcã limitele de revizuire a Constituţiei, prevãzute de art. 152 alin. (1).
    V. Titlul V - Curtea Constituţionalã
    1. Referitor la modificarea art. 142 alin. (3)
    "(3) Şase judecãtori sunt numiţi de Parlament şi trei de Preşedintele României."
    Modificarea reflectã schimbarea structurii Parlamentului de la sistemul bicameral la sistemul unicameral, astfel cã numirea judecãtorilor Curţii Constituţionale urmeazã a se adapta noii reglementãri.
    2. Referitor la modificarea literelor a), b), c), e) şi h) ale articolului 146
    Modificãrile operate vizeazã schimbarea structurii Parlamentului şi privesc subiectele de sesizare a Curţii Constituţionale, care urmeazã a fi preşedintele Parlamentului şi 40 de parlamentari.
    Cu privire la modificarea lit. h), aceasta a fost examinatã în prealabil în cadrul analizei modificãrilor aduse prin legea de revizuire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la suspendarea Preşedintelui.
    Independent de analiza propunerii de revizuire ce are ca obiect dispoziţiile art. 146 din Constituţie, Curtea considerã oportunã completarea dispoziţiilor literei a) în sensul "a) se pronunţã asupra constituţionalitãţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui numãr de cel puţin 40 de parlamentari, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi a legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin referendum;" şi a literei c) în sensul care urmeazã "c) se pronunţã asupra constituţionalitãţii regulamentului şi a hotãrârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui numãr de cel puţin 40 de parlamentari;".
    Propunerea vizeazã constituţionalizarea normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii reglementate în cuprinsul art. 23 alin. (1) şi al art. 27 alin. (1) din legea sa organicã. Cu privire la completarea literei a), Curtea apreciazã cã este necesar ca legea de revizuire adoptatã de Parlament, înainte de a fi supusã referendumului în condiţiile art. 151 alin. (3) din Legea fundamentalã, sã fie examinatã de Curtea Constituţionalã pentru a constata, pe de o parte, dacã a fost respectatã decizia Curţii privind proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţiei şi, pe de altã parte, dacã modificãrile şi completãrile aduse proiectului sau propunerii de revizuire în procedura de dezbatere şi adoptare parlamentarã respectã principiile şi dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire.
    De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 146 lit. e), Curtea apreciazã necesarã reevaluarea acestei atribuţii în sensul circumscrierii noţiunii de "conflict juridic de naturã constituţionalã" numai cu privire la conflictele dintre autoritãţile publice care "presupun acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor". O atare concepţie este în acord cu cele stabilite prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, sau prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, conform cãrora "conflictul juridic de naturã constituţionalã existã între douã sau mai multe autoritãţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnã cã acestea sunt conflicte de competenţã, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale".
    Potrivit textului în vigoare în prezent, Curtea Constituţionalã este competentã sã soluţioneze în fond orice conflicte juridice de naturã constituţionalã nãscute între autoritãţile publice, iar nu numai conflictele pozitive sau negative de competenţã de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice, cum ar fi fost firesc. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte care au ca sursã dispute politice sau altã sorginte decât cea juridicã, Curtea considerã cã se impune modificarea textului constituţional în sensul circumscrierii atribuţiei Curţii numai cu privire la soluţionarea conflictelor de autoritate, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţã.
    Curtea recomandã abrogarea literei l), potrivit cãreia "îndeplineşte şi alte atribuţii prevãzute de legea organicã a Curţii". Propunerea este justificatã de împrejurarea cã, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea, alãturi de atribuţiile "de rang constituţional" prevãzute la art. 146 lit. a)-k), poate dobândi şi alte atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii "de rang" legal.
    Aşa fiind, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare - art. 146 lit. l), atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii. Curtea apreciazã cã, prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantatã independenţa instanţei constituţionale şi se pãstreazã voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevãzute numai în cuprinsul Constituţiei.
    Distinct de cele menţionate mai sus, Curtea propune introducerea unei noi atribuţii a Curţii Constituţionale, respectiv aceea de a se pronunţa, din oficiu, asupra constituţionalitãţii deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care soluţioneazã recursurile în interesul legii. Propunerea formulatã porneşte de la împrejurarea cã, pe de o parte, dezlegarea datã problemelor de drept deduse judecãţii este obligatorie pentru instanţele judecãtoreşti, iar, pe de altã parte, potrivit prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
    Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, s-a statuat "În exercitarea atribuţiei prevãzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre toate instanţele judecãtoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţionalã sã instituie, sã modifice sau sã abroge norme juridice cu putere de lege ori sã efectueze controlul de constituţionalitate al acestora".
    Curtea Constituţionalã apreciazã cã soluţiile pronunţate în recursul în interesul legii, obligatorii pentru instanţele de judecatã, adoptate în vederea asigurãrii, interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii, trebuie sã respecte exigenţele constituţionale, sens în care se impune controlul de constituţionalitate al acestora.
    VI. Titlul VI - Integrarea euroatlanticã
    1. Referitor la modificarea art. 148
    "(1) România este stat membru al Uniunii Europene şi exercitã în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii.
    (1^1) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptatã de Parlament, cu o majoritate de douã treimi din numãrul membrilor sãi.
    (2) Ca urmare a aderãrii României la Uniunea Europeanã, prevederile tratatelor constitutive sau de revizuire, precum şi celelalte reglementãri ale Uniunii cu caracter obligatoriu au prioritate faţã de dispoziţiile contrare din legile interne.
    (2^1) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeanã se face prin lege adoptatã de Parlament, cu o majoritate de douã treimi din numãrul membrilor sãi."
    Propunerea de revizuire nu face decât sã consacre formal statutul de stat membru al Uniunii Europene, actualizând prevederile constituţionale adoptate în perioada de preaderare. Noul text reia soluţia constituţionalã referitoare la ratificarea, de aceastã datã a actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a tratatelor privind aderarea unor state la Uniunea Europeanã, prin legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de douã treimi din numãrul membrilor sãi. De asemenea, legea de revizuire reia soluţia care consacrã prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive, precum şi a celorlalte acte juridice cu caracter obligatoriu faţã de dispoziţiile contrare din legile interne. De altfel, Curtea reţine cã, în urma aderãrii la Uniunea Europeanã, statele membre trebuie sã respecte un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, şi anume efectul direct al normelor adoptate de instituţiile Uniunii.
    În plus, în cuprinsul noului articol nu se mai regãseşte obligaţia Guvernului de a transmite Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sã fie supuse aprobãrii instituţiilor Uniunii Europene.
    Curtea observã cã, în domeniile care impun aplicarea principiului subsidiaritãţii, dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiaritãţii şi proporţionalitãţii, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010, prevãd expres obligaţia instituţiilor Uniunii Europene de a transmite parlamentelor naţionale proiectele legislative, astfel, "Comisia transmite parlamentelor naţionale proiectele sale legislative şi proiectele sale modificate, în acelaşi timp în care le transmite organului legislativ al Uniunii.
    Parlamentul European transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative, precum şi proiectele sale modificate.
    Consiliul transmite parlamentelor naţionale proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiţie, Banca Centralã Europeanã sau Banca Europeanã de Investiţii, precum şi proiectele modificate".
    2. Referitor la modificarea art. 149 cu denumirea marginalã "Participarea la Tratatul Atlanticului de Nord"
    "România este parte la Tratatul Atlanticului de Nord. Obligaţiile care decurg din aceastã calitate a României vor fi aduse la îndeplinire de cãtre Parlament, Preşedintele României şi Guvern."
    Propunerea de revizuire consacrã formal statutul de parte la Tratatul Atlanticului de Nord, menţionând expres autoritãţile care au obligaţia de a îndeplini sarcinile care decurg din aceastã calitate.
    VII. Titlul VIII - Dispoziţii finale şi tranzitorii
    1. Curtea recomandã abrogarea dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Constituţie, care prevãd obligaţia Consiliului Legislativ ca, în termen de 12 luni de la data intrãrii în vigoare a legii sale de organizare, sã examineze conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi sã facã Parlamentului sau, dupã caz, Guvernului, propuneri corespunzãtoare, întrucât dispoziţiile constituţionale şi-au epuizat efectele juridice, la momentul prezent, fiind caduce.
    2. Referitor la modificarea art. 155
    "(1) Prezenta lege de revizuire a Constituţiei intrã în vigoare dupã aprobarea ei prin referendum.
    (2) Instituţiile prevãzute de Constituţie, existente la data intrãrii în vigoare a legii de revizuire, rãmân în funcţiune pânã la constituirea celor noi.
    (3) Pânã la întrunirea legalã a noului Parlament ales conform prezentei legi de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptã potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrãrii în vigoare a legii de revizuire.
    (4) Dupã întrunirea legalã a noului Parlament ales conform legii de revizuire, proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate sau respinse de cãtre prima Camerã sesizatã, potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrãrii în vigoare a legii de revizuire, se dezbat şi se adoptã de cãtre Parlament, într-o singurã lecturã, pe articole, urmate de votul final pe întreaga lege."
    Legea de revizuire prevede dispoziţii tranzitorii menite sã asigure continuitatea procesului legislativ şi a activitãţii Parlamentului.
    Includerea unor dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare a legii de revizuire dupã aprobarea ei prin referendum potrivit art. 155 alin. (1), precum şi includerea unor dispoziţii privitoare la supunerea legii de revizuire unui referendum, potrivit art. II "Revizuirea adoptatã prin prezenta lege se supune aprobãrii prin referendum organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României" al proiectului de lege, sunt imprecise. Astfel, Curtea considerã cã dispoziţiile art. II din legea de revizuire ar trebui reformulate în sensul urmãtor: "Legea de revizuire a Constituţiei României intrã în vigoare la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotãrârii Curţii Constituţionale pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional privind legea de revizuire."

    Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) teza finalã, al art. 150 alin. (1) şi al art. 152 din Constituţie, precum şi al art. 19-21 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

                            CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                               În numele legii
                                   DECIDE:
    1. Cu majoritate de voturi, constatã cã proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei a fost iniţiat cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.
    2. Cu majoritate de voturi, constatã cã eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit cãreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumã" este neconstituţionalã, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încãlcându-se astfel limitele revizuirii prevãzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    3. Cu majoritate de voturi, constatã cã modificarea alin. (2) şi eliminarea alin. (3) ale art. 72 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupã o demnitate publicã, încãlcându-se astfel limitele revizuirii prevãzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    4. Cu majoritate de voturi, constatã cã abrogarea alin. (2) şi modificarea alin. (3) ale art. 109 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupã o demnitate publicã, încãlcându-se astfel limitele revizuirii prevãzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    5. Cu majoritate de voturi, constatã cã modificarea alin. (6) al art. 126 din Constituţie, în sensul introducerii sintagmei "precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ" este neconstituţionalã, deoarece are ca efect suprimarea liberului acces la justiţie, încãlcându-se astfel limitele revizuirii prevãzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    6. Cu majoritate de voturi, constatã cã modificãrile alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (3) ale art. 133 sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect încãlcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie.
    7. Supune atenţiei Preşedintelui României observaţiile din considerentele prezentei decizii privitoare la urmãtoarele dispoziţii din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei: art. 6 alin. (3), art. 52 alin. (3), art. 64 alin. (1) şi alin. (5), art. 71 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. s^1, art. 76 alin. (1), art. 87 alin. (1), art. 90, art. 92 alin. (3^1), art. 95, art. 98 alin. (2), art. 105 alin. (1), art. 107 alin. (4), art. 114 alin. (1), art. 124 alin. (3) şi (4), art. 133 alin. (5), art. 146 lit. a), c), e) şi l), art. 154 alin. (2), art. 155 alin. (1) şi art. II.
    8. Cu unanimitate de voturi, constatã cã celelalte prevederi din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei nu contravin dispoziţiilor constituţionale.
    Definitivã şi general obligatorie.
    Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Dezbaterile au avut loc în Şedinţele Plenului Curţii Constituţionale din 16 şi 17 iunie 2011, la care au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Iulia Antoanella Motoc, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.

           PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
                    AUGUSTIN ZEGREAN

                Prim-magistrat-asistent,
                     Marieta Safta

                 Magistrat-asistent-şef,
                Mihaela Senia Costinescu


                                       *
                                OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimatã prin decizia de mai sus, considerãm cã propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie potrivit cãreia "caracterul licit al dobândirii se prezumã" nu reprezintã o încãlcare a dreptului de proprietate sau a garanţiilor acestuia.
    Menţionãm cã în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regãseşte prezumţia caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Ciprului.
    Apreciem cã aceastã prezumţie trebuie înlãturatã, deoarece nu aduce atingere securitãţii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentalã, de vreme ce opereazã interdicţia confiscãrii averii dobândite licit.
    De asemenea, principiul securitãţii juridice nu se referã la protecţia bunurilor sau a persoanelor potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securitãţii, ci se referã la protecţia drepturilor fundamentale prin stabilitate legislativã.
    Este ştiut cã principiul securitãţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat protecţia cetãţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care pot decurge din schimbãri repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a arãtat cã securitatea juridicã are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (Franãois Luchaire - Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat acelaşi sens al conceptului de securitate juridicã în Cauza Bosch, soluţionatã prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodatã, şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotãrârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.
    Prin urmare, sensul principiului securitãţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înţeles la nivel european.
    Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spãlarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legãturã cu infracţiunea şi Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalitãţii organizate transnaţionale. Astfel, în conformitate cu art. 12 din Convenţia ONU, statele pãrţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni sã demonstreze originea licitã a unor produse presupuse ca având legãturã cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscãri, în mãsura în care aceastã solicitare este conformã cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii judiciare.
    Mãsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalitãţii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea urmãtoarelor infracţiuni: spãlarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexualã a copiilor şi pornografia infantilã, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmãrirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor.
    Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin înlãturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legãturã cu infracţiunea, decizie care produce efecte obligatorii.
    Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate sã nu formuleze şi nici sã nu menţinã rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea.
    Se aratã, de asemenea, cã instrumentele care existã în acest domeniu nu au contribuit în mod suficient la asigurarea unei cooperãri transfrontaliere eficace în materie de confiscare.
    Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta cã toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legãturã cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoanã condamnatã pentru o infracţiune având legãturã cu criminalitatea organizatã.
    Propunerea de revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie nu numai cã nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost fãcutã pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentalã.
    În concluzie, apreciem cã respingerea de cãtre Curtea Constituţionalã a propunerii de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie poate atrage rãspunderea statului român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.

                       Judecãtor,
         prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

                                    ---------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016