Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 76 din 8 februarie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 148 alin. 1 lit. e) si h) din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 157 din 22 februarie 2005
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Marinela Mincã - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Daniel Arsãnache în Dosarul nr. 6.979/C/2004 al Judecãtoriei Arad.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul Ministerului Public solicitã respingerea excepţiei ca neîntemeiatã. Se aratã cã textul de lege criticat asigurã respectarea garanţiilor constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovãţie, nefiind încãlcate, astfel cum susţine autorul excepţiei, prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie şi nici cele ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 8 octombrie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 6.979/C/2004, Judecãtoria Arad a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã. Excepţia a fost ridicatã de inculpatul Daniel Arsãnache, trimis în judecatã, în stare de arest preventiv, pentru sãvârşirea, în condiţiile concursului real de infracţiuni prevãzute de art. 33 lit. a) din Codul penal, a infracţiunii de ultraj prevãzute de art. 239 alin. 3 şi 4 din Codul penal şi a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevãzutã de art. 321 alin. 1 din Codul penal. Mãsura arestãrii preventive a fost menţinutã de instanţã şi în cursul judecãţii, constatându-se cã temeiurile avute în vedere la luarea acestei mãsuri subzistã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţã, cã dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã, care prevãd condiţia ca inculpatul sã fi sãvârşit o infracţiune, încalcã dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie. În art. 17 alin. 1 din Codul penal se prevede cã infracţiunea este fapta care prezintã pericol social, sãvârşitã cu vinovãţie şi prevãzutã de legea penalã. Or, stabilirea vinovãţiei se face numai dupã judecarea faptei, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã. De aceea, în opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece, în temeiul lor, inculpatul este presupus vinovat de sãvârşirea unei infracţiuni, încãlcându-se astfel prezumţia de nevinovãţie. De asemenea, se considerã cã motivul prevãzut în art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedurã penalã ca "inculpatul sã fi sãvârşit o infracţiune" contravine şi prevederilor art. 20 din Constituţie, prin aceea cã încalcã art. 5 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, întrucât acest motiv nu este prevãzut printre cazurile în care o persoanã poate fi privatã de libertatea sa.
Judecãtoria Arad considerã cã prevederile art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã sunt constituţionale, deoarece nu contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovãţie, precum şi, de asemenea, prin aplicarea art. 20 din Legea fundamentalã, nici celor ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul aratã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã este neîntemeiatã, având în vedere cã dispunerea mãsurii arestãrii preventive este un mijloc menit sã faciliteze desfãşurarea urmãririi penale şi a procesului penal în general. Aşa fiind, este evident cã înţelesul atribuit art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) nu este acela cã inculpatului i se imputã deja sãvârşirea unei infracţiuni, fapt ce nu poate fi stabilit decât prin hotãrârea de condamnare rãmasã definitivã, ci cã existã probe sau indicii considerate temeinice, în raport cu stadiul în care se aflã procesul penal, despre sãvârşirea unei infracţiuni, pentru ca, pe acest temei, sã se poatã lua mãsura arestãrii preventive. Se mai menţioneazã cã însãşi Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale prevede la art. 5 pct. 1 lit. c) situaţia în care persoana a fost arestatã sau reţinutã în vederea aducerii sale în faţa autoritãţii judiciare competente "atunci când existã motive verosimile de a bãnui cã a sãvârşit o infracţiune [...]". În spiritul convenţiei, prezumţia de nevinovãţie nu exclude arestarea preventivã. În concluzie, Guvernul aratã, în punctul sãu de vedere, cã garanţiile pe care Codul de procedurã penalã le prevede pentru respectarea prezumţiei de nevinovãţie sunt în deplinã concordanţã atât cu prevederile constituţionale, cât şi cu normele din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale criticate, stabilind condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, nu contravin în nici un mod reglementãrilor art. 5 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, pentru ca acestea din urmã sã fie aplicate cu prioritate. În plus, mãsura arestãrii preventive este o restrângere a libertãţii persoanei, permisã de Constituţie prin art. 53, în scopul desfãşurãrii instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta imputatã sã fie prevãzutã de legea penalã, ca o infracţiune de o anumitã gravitate, reprezintã tocmai o garanţie împotriva luãrii arbitrare a acestei mãsuri. Totodatã, aratã cã dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedurã penalã sunt în concordanţã şi cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovãţie. În concluzie, Avocatul Poporului considerã cã excepţia este neîntemeiatã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã, potrivit cãrora: "Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi numai în vreunul din urmãtoarele cazuri: [...] e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultã necesitatea împiedicãrii sãvârşirii unei alte infracţiuni; h) inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţã alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existã probe certe cã lãsarea sa în libertate prezintã un pericol concret pentru ordinea publicã."
Autorul excepţiei considerã cã aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie, potrivit cãrora, "Pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã". Totodatã, prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) sunt considerate ca fiind contrare, prin aplicarea art. 20 din Constituţie, şi dispoziţiilor art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care enumerã cazurile şi condiţiile în care o persoanã poate fi privatã de libertate.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã, pentru considerentele ce urmeazã:
1. În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã cu prevederile din Constituţie privitoare la prezumţia de nevinovãţie, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã aceasta decurge din condiţia cerutã de lege pentru luarea mãsurii arestãrii inculpatului, aceea ca el sã fi sãvârşit o infracţiune. Or, termenul "infracţiune" prevãzut în acest text are înţelesul arãtat în art. 17 alin. 1 din Codul penal, acela de faptã care prezintã pericol social, sãvârşitã cu vinovãţie şi prevãzutã de legea penalã. Cum stabilirea vinovãţiei nu se poate face decât printr-o hotãrâre de condamnare definitivã, dispoziţiile legale criticate, aratã autorul excepţiei, sunt neconstituţionale, deoarece, pe baza acestora, inculpatul este presupus vinovat de sãvârşirea unei infracţiuni, încãlcându-se astfel prezumţia de nevinovãţie.
Analizând aceastã criticã, Curtea constatã cã este nefondatã. Dispoziţiile art. 148 din Codul de procedurã penalã, care prevãd cazurile şi condiţiile în care poate fi dispusã mãsura arestãrii preventive, fiind incluse în titlul IV al Pãrţii generale a Codului de procedurã penalã, privitor la mãsurile preventive şi alte mãsuri procesuale, în capitolul I intitulat "Mãsurile preventive", secţiunea IV, denumitã "Arestarea preventivã", dezvãluie natura juridicã a mãsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmãririi penale şi a procesului penal în general. Din interpretarea raţionalã a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã nu rezultã cã inculpatului i se imputã sãvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotãrâre judecãtoreascã de condamnare rãmasã definitivã, ci cã existã probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se aflã procesul penal, despre sãvârşirea unei infracţiuni. Folosirea în art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã a termenului "infracţiune" în locul celui de "faptã prevãzutã de legea penalã" are o semnificaţie pur tehnicã, aceasta desemnând încadrarea faptei, cu privire la care existã probe sau indicii temeinice cã a fost sãvârşitã de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţioneazã cu o pedeapsã de o anumitã gravitate. De aceea, nu se poate susţine cã dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie privitoare la prezumţia de nevinovãţie.
2. În motivarea neconstituţionalitãţii dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedurã penalã, se aratã, de asemenea, cã acestea ar fi contrare unor prevederi ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. În opinia autorului excepţiei dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedurã penalã trebuie înţelese şi aplicate în corelaţie cu prevederile art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care enumerã la lit. a)-f) cazurile şi condiţiile în care o persoanã poate fi privatã de libertatea sa, în special cu prevederile lit. c), conform cãrora unul dintre cazurile în care o persoanã poate fi privatã de libertate existã "dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autoritãţilor judiciare competente, atunci când existã motive verosimile de a bãnui cã a sãvârşit o infracţiune sau când existã motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sã sãvârşeascã o infracţiune sau sã fugã dupã sãvârşirea acesteia". Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã aceste dispoziţii din Convenţie, care sunt de strictã interpretare, sunt încãlcate de cele ale art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedurã penalã, care se referã nu la simple "motive verosimile de a bãnui cã a sãvârşit o infracţiune", ci la condiţia ca inculpatul sã fi sãvârşit fapta cu forma de vinovãţie cerutã de lege pentru existenţa infracţiunii. Se aratã, totodatã, cã, întrucât noţiunea de inculpat implicã lipsa unei hotãrâri judecãtoreşti de condamnare rãmase definitive, mãsura prelungirii arestãrii preventive contravine Constituţiei, deoarece echivaleazã cu o constatare a vinovãţiei, deşi aceasta nu a fost legal stabilitã.
Analizând criticile de neconstituţionalitate aduse şi sub aceste aspecte dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã nici acestea nu pot fi primite. Aşa cum s-a arãtat mai sus, pe baza dispoziţiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de sãvârşirea infracţiunii, ci se constatã numai cã existã probe sau indicii cã inculpatul a sãvârşit o infracţiune de o anumitã gravitate, temei suficient pentru a se putea lua mãsura arestãrii preventive ca mijloc pentru desfãşurarea normalã a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Pe de altã parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferã inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva mãsurii arestãrii preventive atestã conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Constituţie, care impun ca mãsura arestãrii preventive sã se ia numai în cazurile şi cu procedura prevãzute de lege.
Curtea Constituţionalã a mai fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedurã penalã, în redactarea anterioarã modificãrilor aduse prin <>Legea nr. 281/2003 . Astfel, prin <>Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 26 mai 2000, s-a constatat cã aceste dispoziţii nu contravin prevederilor constituţionale privitoare la prezumţia de nevinovãţie, şi nici celor din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la libertatea persoanei.
Cu acest prilej s-a reţinut cã şi în alte ţãri membre ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale se regãsesc prevederi asemãnãtoare. De exemplu, în art. 144 din Codul de procedurã penalã francez se prevede cã "detenţia provizorie poate fi ordonatã sau prelungitã în materie criminalã şi în materie corecţionalã, dacã pedeapsa prevãzutã de lege este egalã sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de doi ani închisoare în celelalte cazuri, în situaţiile în care detenţia provizorie a persoanei puse sub urmãrire penalã este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale sau de a împiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasã între persoanele puse sub urmãrire şi complici. Mãsura arestãrii preventive se dispune şi atunci când detenţia este necesarã spre a proteja persoana în cauzã, pentru a pune capãt infracţiunii sau pentru a preveni sãvârşirea din nou a acesteia, precum şi pentru a garanta menţinerea persoanei respective la dispoziţia justiţiei sau pentru a apãra ordinea publicã de tulburarea cauzatã prin infracţiune".
Considerentele şi soluţia <>Deciziei nr. 26 din 15 februarie 2000 îşi pãstreazã valabilitatea şi sunt aplicabile şi în prezenta cauzã, constatându-se cã nu au intervenit elemente noi care sã determine schimbarea jurisprudenţei sale în aceastã materie.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Daniel Arsãnache în Dosarul nr. 6.979/C/2004 al Judecãtoriei Arad.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 8 februarie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
