Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 76 din 20 mai 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 si ale art. 278 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 323 din 6 iulie 1999
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ion Bonini - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 şi ale art. 278 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Judecãtoria Filiasi în Dosarul nr. 477/1996 al aceleiaşi instanţe.
La apelul nominal rãspunde Mana Giovanni, în calitate de reprezentant al lui Mana Cinzia. Lipsesc celelalte pãrţi: Barbero Ettore, Marin Sever Mateias, Anton Dragu, Ion Falcoi, Constantin Barbulescu, Constanta Barbulescu şi Spitalul Clinic nr. 1 din Craiova. Procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecata, se da cuvântul reprezentantului Mana Giovanni, care solicita admiterea exceptiei, arãtând ca Mana Cinzia a fost inselata prin încheierea contractului de vânzare-cumpãrare nr. 172/1994.
În cuvântul sau reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei ridicate, deoarece chiar art. 117 din Codul de procedura penalã prevede ca efectuarea expertizei se dispune cu aprobarea procurorului sau a instanţei de judecata pe timpul necesar, ceea ce înseamnã ca mãsura nu poate fi luatã pe o perioada nedeterminatã. Dispoziţiile art. 162 alin. 3 din acelaşi cod sunt, de asemenea, constituţionale, deoarece impotriva mãsurii luate potrivit acestor prevederi se poate face plângere potrivit Codului de procedura penalã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 9 decembrie 1998 Judecãtoria Filiasi a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 şi ale art. 278 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã din oficiu în cauza civilã ce formeazã obiectul Dosarului nr. 477/1996, precum şi în cauza penalã ce formeazã obiectul Dosarului nr. 1.129/1998, ambele aflate pe rolul acestei instanţe.
În motivarea exceptiei se susţine ca reglementãrile cuprinse în art. 117 alin. 2 teza a doua, art. 162 alin. 3 şi în art. 278 din Codul de procedura penalã contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (8), precum şi ale art. 49 alin. (2) din Constituţie.
În opinia instanţei de judecata, durata mãsurii internãrii medicale prevãzute la art. 114 din Codul penal, precum şi a internãrii medicale în vederea efectuãrii unei expertize psihiatrice, reglementatã de art. 117 din Codul de procedura penalã, vor putea fi prelungite oricât de mult, deoarece necesitatea lor nu este supusã nici unui control judecãtoresc. Se considera totodatã ca "internarea în acelaşi institut, în faza urmãririi penale, pe aceeaşi durata nedeterminatã (câtã vreme legea nu precizeazã timpul în care se va efectua expertiza) şi în acelaşi provizorat (fãptuitorul suportand acelaşi tratament juridic şi medical chiar dacã, din ansamblul probelor cu ocazia judecaţii, se va dovedi nevinovat)" este în contradictie cu principiile constituţionale menţionate.
Dispoziţiile art. 114 din Codul penal şi ale art. 162 alin. 3 din Codul de procedura penalã sunt considerate neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 şi 49 din legea fundamentalã. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. 1 din Codul penal, mãsura de siguranta a internãrii medicale se poate lua "pana la însãnãtoşire", deci pe durata nedeterminatã, iar potrivit dispoziţiei alin. 2 al aceluiaşi articol, mãsura poate fi luatã în mod provizoriu de cãtre procuror sau de cãtre instanta, pana la confirmarea ei, fãrã ca legea sa prevadã cat timp dureazã acest provizorat, cine şi când sesizeazã instanta cu confirmarea mãsurii. În cazul în care mãsura de siguranta este luatã în mod provizoriu de cãtre procuror, în temeiul art. 162 din Codul de procedura penalã, legea nu prevede în ce termen procurorul va solicita instanţei confirmarea acesteia. Or, acest caracter nedeterminat al mãsurii privative de libertate constituie, în opinia instanţei, o încãlcare a prevederilor art. 23 alin. (1) din Constituţie, privitoare la inviolabilitatea libertãţii persoanei, ale art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, şi ale art. 49 alin. (2) din Constituţie, privitoare la proportionalitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi cu situaţia care a determinat restrangerea.
În legatura cu dispoziţiile art. 278 din Codul de procedura penalã, instanta arata ca acestea sunt neconforme cu normele constituţionale, fãrã însã sa-şi motiveze aceasta sustinere. Este criticata totodatã Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, care soluţioneazã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia este neîntemeiatã. Potrivit reglementãrilor în vigoare, internarea medicalã este tratata ca o mãsura de siguranta sau ca mijloc de proba. Art. 114 din Codul penal reglementeazã mãsura de siguranta a internãrii medicale, ce se poate lua fata de persoana care este bolnava mintal şi prezintã pericol pentru societate, mãsura putând fi luatã provizoriu de cãtre procuror sau de cãtre instanta.
Fata de situaţia specialã în care se afla persoana bolnava mintal sau toxicomana şi prezentând pericol pentru societate mãsura de siguranta a internãrii medicale se impune pentru siguranta publica. Fiind o maladie asupra duratei cãreia nu se pot pronunţa nici instituţiile medicale şi cu atât mai puţin instanta de judecata, se apreciazã ca expresia "pana la însãnãtoşire" nu incalca norma constituţionalã. Mãsura de siguranta a internãrii medicale nu poate fi privitã ca o limitare a libertãţilor individului, deoarece internarea nu echivaleaza cu o arestare. Este o mãsura de protecţie şi siguranta atât pentru persoana în cauza, care este supusã unui tratament medical, cat şi pentru societate, care este apãratã de eventuale agresiuni din partea bolnavului.
Instanta de judecata se referã şi la cel de-al doilea aspect al internãrii medicale, acela de mãsura luatã în vederea efectuãrii unei expertize psihiatrice ca mijloc de proba, aspect reglementat de art. 117 din Codul de procedura penalã. Potrivit acestui text, atât pentru instanta de judecata, cat şi pentru procuror, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie când exista dubii asupra integritãţii psihice a învinuitului sau a inculpatului. În ceea ce priveşte durata internãrii, în aceasta situaţie, textul de lege foloseşte expresia "pe timpul necesar".
Instanta de judecata, în excepţia ridicatã, se referã la faptul ca durata expertizei, la care invinuitul sau inculpatul este supus, nu ar fi limitatã în timp, situaţie în care drepturile şi libertãţile constituţionale ale acestuia ar fi incalcate. În opinia preşedintelui Camerei Deputaţilor, situaţia la care se referã autoarea exceptiei este numai aparenta, deoarece textul art. 117 din Codul de procedura penalã nu trebuie privit izolat, ci coroborat cu celelalte texte din lege. Astfel, art. 118 din Codul de procedura penalã trimite la art. 113 din acelaşi cod, potrivit cãruia organul care a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice (procuror sau instanta) formuleazã întrebãrile şi fixeazã termenul pana la care urmeazã sa se efectueze lucrarea, arãtând în acest mod durata internãrii. Art. 120 din Codul de procedura penalã stabileşte ca procurorul sau instanta, când dispune efectuarea unei expertize psihiatrice, cheamã expertul, aducandu-i la cunostinta scopul expertizei şi termenul de efectuare.
În punctul de vedere comunicat de Guvern se apreciazã ca toate criticile aduse art. 117 alin. 2, art. 162 alin. 3 şi art. 278 din Codul de procedura penalã sunt neintemeiate. Potrivit art. 117 din Codul de procedura penalã, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie atunci când organul de urmãrire penalã sau instanta de judecata are dubii asupra stãrii psihice a învinuitului sau inculpatului. În vederea efectuãrii expertizei, organul de urmãrire penalã, cu aprobarea procurorului, sau instanta de judecata dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Conform art. 62 din Codul de procedura penalã, în vederea aflarii adevãrului, organul de urmãrire penalã şi instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca sub toate aspectele cauza, pe baza de probe. Or, prin prevederile art. 117 din Codul de procedura penalã a fost creat tocmai instrumentul procesual necesar îndeplinirii obligaţiei instituite prin art. 62 din Codul de procedura penalã. În baza raportului de expertiza astfel efectuat, organele judiciare pot stabili dacã fãptuitorul era responsabil în momentul sãvârşirii faptei, în caz contrar el urmând sa fie scos de sub urmãrire penalã, putându-se lua, eventual, fata de el una dintre mãsurile de siguranta cu caracter medical prevãzute la art. 113 sau 114 din Codul penal. În consecinta, mãsura prevãzutã la art. 117 din Codul de procedura penalã nu poate fi calificatã ca o sancţiune de drept penal şi nu se poate afirma ca nesocoteste prezumţia de nevinovatie, deoarece prin luarea acestei mãsuri nu se stabileşte vinovãţia fãptuitorului. De altfel, data fiind complexitatea expertizei, legea nici nu putea institui un termen maxim în care aceasta ar urma sa fie efectuatã, ci a trebuit sa se refere la timpul necesar realizãrii ei. Dacã persoana fata de care s-a luat mãsura internãrii, în vederea efectuãrii expertizei, considera ca mãsura a fost dispusã cu încãlcarea legii sau ca perioada de internare a depãşit timpul necesar şi, prin aceasta, a adus o vãtãmare intereselor sale legitime, ea poate face plângere impotriva mãsurii, în condiţiile art. 275-278 din Codul de procedura penalã, sau se poate adresa direct instanţei de judecata în temeiul <>art. 21 din Constituţie, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997 . În aceste condiţii, luarea mãsurii internãrii pe timpul necesar este conformã art. 49 alin. (1) din Constituţie, care prevede ca exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, printre altele, pentru desfãşurarea instrucţiei penale. De asemenea, sunt respectate şi dispoziţiile alin. (2) al art. 49 din Constituţie, restrangerea fiind proporţionalã cu situaţia care a determinat-o. Guvernul arata, de asemenea, ca, în opinia sa, dispoziţiile art. 117 alin. 2 din Codul de procedura penalã pot fi incomplete, dar nu neconstituţionale, o dispoziţie legalã neputând fi consideratã neconstitutionala pentru ca omite sa prevadã, atâta timp cat, prin ceea ce reglementeazã, este conformã Constituţiei.
Cu privire la dispoziţiile art. 162 alin. 3 din Codul de procedura penalã, referitoare la posibilitatea luãrii în mod provizoriu a uneia dintre mãsurile de siguranta cu caracter medical prevãzute la art. 113 şi 114 din Codul penal, Guvernul arata ca este lipsit de relevanta faptul ca art. 23 din Constituţie nu menţioneazã şi internarea medicalã printre mãsurile preventive sau restrictive de libertate, atât timp cat art. 49 din Constituţie permite restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, restrangere ce trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o.
Internarea medicalã se înscrie în categoria mãsurilor de siguranta, care reprezintã sancţiuni de drept penal constând în mãsuri de constrângere cu caracter preventiv şi care au ca scop înlãturarea unor stãri de pericol. Durata mãsurii de siguranta depinde tocmai de existenta stãrii de pericol şi de aceea, în general, nu se prevede un termen pentru încetarea ei. Proportionalitatea este asigurata prin menţinerea mãsurii pana la însãnãtoşire, moment în care dispare pericolul social a cãrui existenta a justificat luarea mãsurii. De aceea mãsura internãrii medicale este constituţionalã.
În ceea ce priveşte art. 162 alin. 3 din Codul de procedura penalã, acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale.
În legatura cu dispoziţiile art. 278 din Codul de procedura penalã, în punctul de vedere al Guvernului se menţioneazã ca, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, Curtea Constituţionalã a decis ca acest articol este constituţional numai în mãsura în care nu opreşte persoana, nemultumita de soluţionarea plângerii impotriva mãsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în fata instanţelor judecãtoreşti, sa se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului şi ale partii prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Excepţia de neconstituţionalitate ridicatã din oficiu de Judecãtoria Filiasi se referã la prevederile art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 şi ale art. 278 din Codul de procedura penalã.
1. Potrivit art. 117 din Codul de procedura penalã, "Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmãrire penalã sau instanta de judecata are indoiala asupra stãrii psihice a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza în aceste cazuri se efectueazã în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuãrii expertizei, organul de cercetare penalã cu aprobarea procurorului sau instanta de judecata dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Aceasta mãsura este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.
De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, dacã nu s-a întocmit un raport medico-legal".
Reglementãrile cuprinse în teza a doua a alineatului al doilea al acestui articol sunt considerate neconstituţionale, deoarece mãsura internãrii învinuitului sau inculpatului este luatã "pe timpul necesar", adicã pe o durata nedeterminatã, iar necesitatea luãrii ei nu este supusã nici unui control al vreunei autoritãţi. De aceea textul contravine, în opinia autorului exceptiei, dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Libertatea individualã şi siguranta persoanei sunt inviolabile".
Din examinarea art. 117 din Codul de procedura penalã rezulta ca acesta nu instituie o sancţiune de drept penal, ci o mãsura procesuala pe care organele judiciare sunt obligate sa o ia atunci când exista incertitudini asupra stãrii psihice a învinuitului sau inculpatului şi când se impune efectuarea unei expertize psihiatrice. Necesitatea internãrii este determinata de faptul ca expertiza se efectueazã în instituţii sanitare de specialitate. Raportul de expertiza întocmit în urma examinãrii persoanei investigate stabileşte responsabilitatea sau iresponsabilitatea acesteia, cu toate consecinţele respective. Aceasta înseamnã ca internarea şi examinarea învinuitului sau inculpatului au loc atât în interesul lui însuşi, cat şi pentru "desfãşurarea instrucţiei penale" la care se referã art. 49 alin. (1) din Constituţie.
În asemenea situaţie, în principiu, nici nu este posibila stabilirea iniţialã şi stricta a duratei expertizei, date fiind particularitatea şi complexitatea realizãrii acesteia.
Analizarea aceleiaşi probleme, dar dintr-un alt unghi de vedere, se poate face numai printr-o interpretare sistematica a tuturor textelor incidente. Potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. 1 din Codul de procedura penalã, prin trimiterile pe care le face la prevederile art. 113 din acelaşi cod, organul de urmãrire penalã care dispune efectuarea expertizei formuleazã întrebãrile la care urmeazã sa se rãspundã, precum şi termenul în care se va efectua lucrarea. De asemenea, potrivit art. 120 alin. 4 din Codul de procedura penalã, organul judiciar care dispune efectuarea unei expertize pune în vedere expertului termenul în care urmeazã a fi efectuatã expertiza. În aceste condiţii, nu se poate susţine ca prevederile art. 117 alin. 2 teza a doua sunt neconstituţionale.
2. Autoarea exceptiei considera ca art. 162 alin. 3 din Codul de procedura penalã, care prevede ca "Mãsura internãrii provizorii dureazã pana la confirmarea acesteia de cãtre instanta de judecata", precum şi art. 114 alin. 2 din Codul penal, potrivit cãruia "Aceasta mãsura poate fi luatã în mod provizoriu şi în cursul urmãririi penale sau al judecaţii", sunt neconstituţionale, deoarece nu stabilesc durata stãrii de provizorat şi nici cine şi când investeste instanta pentru a confirma mãsura luatã.
Examinând aceste prevederi, Curtea constata ca atât critica dispoziţiilor legale menţionate, cat şi considerarea lor ca neconstituţionale se întemeiazã pe neintelegerea naturii juridice, a temeiului şi finalitatii mãsurii de siguranta a internãrii medicale. Aceasta este o sancţiune de drept penal cu caracter eminamente preventiv, care se ia fata de fãptuitorul bolnav mintal ori toxicoman şi care se afla într-o stare care prezintã pericol pentru societate. Scopul internãrii este acela de a pune la adapost pe fãptuitorul însuşi impotriva pericolelor la care s-ar putea expune tocmai datoritã stãrii psihice anormale în care se gãseşte, dar totodatã se urmãreşte şi asigurarea drepturilor şi libertãţilor celorlalţi cetãţeni, care s-ar expune eventualelor acte iresponsabile ce ar putea fi comise de fãptuitor. Mãsura este deci în deplin acord cu dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Restrangerea trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertãţii". Deoarece este cauzatã de starea de pericol pe care urmeazã sa o înlãture, perioada internãrii medicale este egala cu durata pericolului, fiind deci proporţionalã cu situaţia care a determinat-o.
Susţinerea potrivit cãreia, atunci când este luatã provizoriu, mãsura ar putea dura nelimitat se datoreazã, astfel cum s-a mai arãtat, interpretãrii izolate a prevederilor art. 162 alin. 3 din Codul de procedura penalã. Indiferent de caracterul sau definitiv sau provizoriu, potrivit art. 162 alin. 2 din acelaşi cod, mãsura internãrii medicale se ia cu avizul comisiei medicale competente, iar persoana interesatã poate folosi cãile legale de atac. În cazul în care mãsura a fost luatã de procuror, fãptuitorul poate formula plângere în condiţiile stabilite de art. 275-278 din Codul de procedura penalã sau se poate adresa direct instanţei de judecata în temeiul art. 21 din Constituţie.
3. Art. 278 din Codul de procedura penalã prevede: "Plângerea impotriva mãsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. În cazul când mãsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de cãtre acesta, plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispoziţiile art. 275-277 se aplica în mod corespunzãtor."
Autoarea exceptiei considera ca acest text este neconstitutional, fãrã sa motiveze afirmatia sa. Se critica însã Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, pe care o considera insuficient de clara.
Curtea Constituţionalã s-a pronunţat, într-adevãr, asupra dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998. Prin aceasta decizie Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând ca art. 278 din Codul de procedura penalã este constituţional numai în mãsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii sale impotriva mãsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în fata instanţelor judecãtoreşti, sa se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmeazã sa se aplice în mod direct.
Având în vedere <>art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, care prevede ca nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioarã a Curţii, rezulta ca, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, excepţia privind dispoziţiile art. 278 din Codul de procedura penalã urmeazã sa fie respinsã ca inadmisibila.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. 2 teza a doua şi ale art. 162 alin. 3 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã din oficiu de instanta de judecata în Dosarul nr. 477/1996 al Judecãtoriei Filiasi.
Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de aceeaşi instanta în acelaşi dosar.
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 20 mai 1999.
PREŞEDINTE,
prof.univ.dr. Ioan Muraru
Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
