Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 73 din 20 aprilie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 335 din 19 iulie 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Pol Huart şi Patrick Lionel Combo-Matsiona, inculpati în Dosarul nr. 1.565/1999 al Tribunalului Constanta - Secţia penalã.
La apelul nominal au rãspuns Pol Huart, asistat de avocat Veronica Carligel, precum şi Patrick Lionel Combo-Matsiona personal.
A fost prezenta, de asemenea, Laetitia-Arleziana Siea, interpret pentru limba franceza, conform Autorizaţiei nr. 428/1998, emisã de Ministerul Justiţiei. Ambii autori ai exceptiei declara ca accepta interpretul prezent. De asemenea, Pol Huart declara, prin interpret, ca este de acord sa fie asistat de avocat Veronica Carligel.
Cauza fiind în stare de judecata, se acorda cuvântul aparatorului autorului exceptiei, Pol Huart, care solicita admiterea exceptiei de neconstituţionalitate, sustinand ca dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (2) şi (8) din Constituţie, referitoare la arestarea unei persoane şi la prezumţia de nevinovatie. Au fost invocate în acelaşi sens dispoziţiile privitoare la apãrarea acestor drepturi fundamentale, prevãzute în art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, în art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în art. 5 pct. 1 lit. c) şi în art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Pol Huart, având cuvântul, susţine, prin interpret, ca, deşi obiectul exceptiei îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din codul de procedura penalã, el este arestat în baza art. 149 alin. 3 din acelaşi cod, text care a fost constatat de Curtea Constituţionalã ca fiind neconstitutional. Solicita sa se respecte prevederile din convenţii sau tratate internaţionale cu privire la arestarea persoanei.
Patrick Lionel Combo-Matsiona, prin interpret, solicita sa se pronunţe o decizie corecta, care sa fie respectata de instanta de judecata.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate, invocand în acest sens jurisprudenta Curţii Constituţionale, în special Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000, prin care a fost respinsã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã. Se arata ca nu poate fi acceptat argumentul potrivit cãruia mãsura arestãrii preventive presupune existenta vinovatiei şi, în consecinta, numai printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva, prin care i se stabileşte vinovãţia, poate fi dispusã arestarea inculpatului. În realitate art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã se referã la o mãsura preventivã ce poate fi luatã numai pe baza unor probe sau indicii temeinice şi care nu numai ca este dispusã de un magistrat, care este procurorul, dar este supusã controlului judiciar. Tot în acest sens este citata jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume cazul "Brogan şi alţii contra Regatului Unit", 1988, în care s-a decis ca nu s-au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale atunci când arestarea persoanei respective s-a fãcut în condiţiile existenţei unor "motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune".
Având cuvântul în replica, apãrãtorul autorului exceptiei, Pol Huart, arata ca atât prevederile art. 23 din Constituţie, cat şi cele ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale sunt norme de excepţie şi de stricta interpretare, neputând fi extinse de la motivele verosimile de banuiala, echivalente indiciilor temeinice prevãzute de art. 143 din Codul de procedura penalã, la stabilirea faptului ca inculpatul a sãvârşit fapta cu forma de vinovãţie cerutã de lege pentru existenta infracţiunii. Or, în cauza de fata mãsura arestãrii echivaleaza cu constatarea vinovatiei, deşi nu exista o hotãrâre judecãtoreascã în acest sens.
Pol Huart, având cuvântul în replica, arata, prin interpret, ca în cauza nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenta infracţiunii de falsificare de monede, pentru care a fost trimis în judecata.
De asemenea, Patrick Lionel Combo-Matsiona declara în replica, prin interpret, ca este de acord cu argumentele prezentate de avocat în susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 7 ianuarie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 1.565/1999, Tribunalul Constanta - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Pol Huart şi Patrick Lionel Combo-Matsiona într-un dosar penal având ca obiect soluţionarea acţiunii penale privind pe autorii exceptiei, trimişi în judecata pentru sãvârşirea infracţiunilor prevãzute la art. 282 şi 284 din Codul penal.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au susţinut ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 23 alin. (2) şi (8) din Constituţie, precum şi unor prevederi cuprinse în pacte şi convenţii internaţionale referitoare la drepturile omului, cum sunt cele ale art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi ale art. 5 pct. 1 lit. c) şi ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Se susţine, în esenta, ca dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, care prevãd condiţia ca inculpatul sa fi sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, incalca prevederile art. 23 alin. (2) şi (8) din Constituţie. Potrivit art. 523 din Codul de procedura penalã "Termenii sau expresiile al cãror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Legea de procedura penalã", iar în art. 17 alin. 1 din Codul penal se prevede ca infracţiunea este fapta care prezintã pericol social, sãvârşitã cu vinovãţie şi prevãzutã de legea penalã. Or, stabilirea vinovatiei se face numai dupã judecarea faptei, printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva. De aceea, în opinia autorilor exceptiei, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece în temeiul lor inculpatul este presupus vinovat de sãvârşirea unei infracţiuni, incalcandu-se astfel prezumţia de nevinovatie. De asemenea, se considera ca dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 49 din Constituţie, deoarece restrangerea exerciţiului dreptului la libertate se afla în afarã limitelor permise de textul constituţional.
Tribunalul Constanta - Secţia penalã, exprimandu-şi opinia, considera ca prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã sunt constituţionale, deoarece nu contravin dispoziţiilor art. 23 din Constituţie, referitoare la libertatea individualã, şi celor ale art. 49 din Legea fundamentalã, care reglementeazã restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi. Referitor la aceasta însãşi Constituţia prevede ca arestarea unei persoane este posibila în condiţiile legii, iar privarea de libertate a inculpatului, pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii de condamnare, nu este incompatibilã cu prezumţia de nevinovatie. Totodatã dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã nu determina o restrangere a exerciţiului drepturilor fundamentale, prin atingerea care se pretinde a fi adusã prezumţiei de nevinovatie, atâta vreme cat sunt respectate toate garanţiile procesuale acordate de lege inculpatului. Orice restrangere a exerciţiului drepturilor individuale poate fi dispusã numai în condiţiile în care vinovãţia rezulta din administrarea de probe, neexistand posibilitatea ca aceasta mãsura sa fie luatã în mod discretionar.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã este neîntemeiatã, având în vedere ca dispunerea mãsurii arestãrii preventive este un mijloc menit sa faciliteze desfãşurarea urmãririi penale şi a procesului penal în general. Asa fiind, este evident ca înţelesul atribuit art. 148 alin. 1 lit. h) nu este cel ca inculpatului i se imputa deja sãvârşirea unei infracţiuni, fapt ce nu poate fi stabilit decât prin hotãrârea de condamnare rãmasã definitiva, ci ca exista probe sau indicii considerate temeinice, în raport cu stadiul în care se afla procesul penal, despre sãvârşirea unei infracţiuni, pentru ca, pe acest temei, sa se poatã lua mãsura arestãrii preventive, dacã fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Se mai menţioneazã ca însãşi Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale prevede la art. 5 pct. 1 lit. c) situaţia în care persoana a fost arestata sau reţinutã în vederea aducerii sale în fata autoritãţii judiciare competente "atunci când exista motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune [...]". În spiritul convenţiei prezumţia de nevinovatie nu exclude arestarea preventivã. În concluzie, Guvernul arata, în punctul sau de vedere, ca garanţiile pe care Codul de procedura penalã le prevede pentru respectarea prezumţiei de nevinovatie sunt în deplina concordanta atât cu prevederile constituţionale, cat şi cu normele din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora: "Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi numai în vreunul din urmãtoarele cazuri: [...];
h) inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica."
Aceste dispoziţii legale sunt considerate de autorii exceptiei ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, privitoare la prezumţia de nevinovatie. De asemenea, prin aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie sunt contrare şi dispoziţiilor art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, celor ale art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi celor ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, toate referitoare la aceeaşi prezumţie de nevinovatie. Totodatã, prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) sunt considerate ca fiind contrare şi dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, care prevãd ca arestarea unei persoane este permisã numai în cazurile şi cu procedura prevãzute de lege, precum şi, de asemenea, prin aplicarea prevederilor art. 20 din Constituţie, prevederilor art. 5 pct. 1, care enumera cazurile şi condiţiile în care o persoana poate fi privatã de libertate, şi celor ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ambele din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
1. În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã cu prevederile din Constituţie şi din pactele şi convenţiile internaţionale, privitoare la prezumţia de nevinovatie, autorii exceptiei de neconstituţionalitate susţin ca aceasta decurge din condiţia cerutã de lege pentru luarea mãsurii arestãrii inculpatului, aceea ca el sa fi sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Or, termenul "infracţiune" prevãzut în acest text are, potrivit dispoziţiilor art. 523 din Codul de procedura penalã, înţelesul arãtat în art. 17 alin. 1 din Codul penal, acela de fapta care prezintã pericol social, sãvârşitã cu vinovãţie şi prevãzutã de legea penalã. Cum stabilirea vinovatiei nu se poate face decât printr-o hotãrâre de condamnare definitiva, dispoziţiile legale criticate, arata autorii exceptiei, sunt neconstituţionale, deoarece pe baza acestora inculpatul este presupus vinovat de sãvârşirea unei infracţiuni, incalcandu-se astfel prezumţia de nevinovatie.
Examinând critica formulatã de autorii exceptiei, Curtea constata ca aceasta este nefondata.
Dispoziţiile art. 148 din Codul de procedura penalã, care prevãd cazurile şi condiţiile în care poate fi dispusã mãsura arestãrii preventive, fiind inclus în titlul IV al Partii generale a Codului de procedura penalã, privitor la mãsurile preventive şi alte mãsuri procesuale, în capitolul I intitulat "Mãsurile preventive", secţiunea IV, denumita "Arestarea preventivã", dezvaluie natura juridicã a mãsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmãririi penale şi a procesului penal în general. Din interpretarea raţionalã a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã nu rezulta ca inculpatului i se imputa sãvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotãrâre judecãtoreascã de condamnare rãmasã definitiva, ci ca exista probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se afla procesul penal, despre sãvârşirea unei infracţiuni. Intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a-l considera pe inculpat ca fiind vinovat de sãvârşirea unei infracţiuni, ci de a face posibila luarea mãsurii arestãrii preventive, dacã fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Folosirea în art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, a termenului "infracţiune" în locul celui de "fapta prevãzutã de legea penalã" are o semnificatie pur tehnica, ea desemnând încadrarea faptei, cu privire la care exista probe sau indicii temeinice ca a fost sãvârşitã de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţioneazã cu o pedeapsa de o anumitã gravitate. De aceea nu se poate susţine ca dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie şi dispoziţiilor corespunzãtoare privitoare la prezumţia de nevinovatie, cuprinse în pactele şi convenţiile internaţionale referitoare la drepturile omului.
2. În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, se arata, de asemenea, ca aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevãzute de lege". În opinia autorilor exceptiei aceste dispoziţii constituţionale trebuie intelese şi aplicate în corelatie cu prevederile art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care enumera la lit. a)-f) cazurile şi condiţiile în care o persoana poate fi privatã de libertatea sa, în special cu prevederile lit. c), conform cãrora unul dintre cazurile în care o persoana poate fi privatã de libertate exista "dacã a fost arestata sau reţinutã în vederea aducerii sale în fata autoritãţilor judiciare competente sau când exista motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica sa sãvârşeascã o infracţiune sau sa fuga dupã sãvârşirea acesteia". Autorii exceptiei de neconstituţionalitate susţin ca aceste dispoziţii din Convenţie, care sunt de stricta interpretare, sunt incalcate de cele ale art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, care se referã nu la simple "motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune", ci la condiţia ca inculpatul sa fi sãvârşit fapta cu forma de vinovãţie cerutã de lege pentru existenta infracţiunii. Se arata totodatã ca, întrucât noţiunea de inculpat implica lipsa unei hotãrâri judecãtoreşti de condamnare rãmase definitiva, mãsura prelungirii arestãrii preventive contravine Constituţiei, deoarece echivaleaza cu o constatare a vinovatiei, deşi aceasta nu a fost legal stabilitã.
Analizând criticile de neconstituţionalitate aduse şi sub aceste aspecte dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, Curtea constata ca nici acestea nu pot fi primite. Asa cum s-a arãtat pe baza dispoziţiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de sãvârşirea infracţiunii, ci se constata numai ca exista probe sau indicii ca inculpatul a sãvârşit o infracţiune de o anumitã gravitate, temei suficient pentru a se putea lua mãsura arestãrii preventive ca mijloc pentru desfãşurarea normalã a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Pe de alta parte garanţiile procesuale pe care legea le oferã inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plange impotriva mãsurii arestãrii preventive atesta conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Constituţie, care impun ca mãsura arestãrii preventive sa se ia numai în cazurile şi cu procedura prevãzute de lege.
3. În fine s-a mai susţinut ca dispoziţiile legale criticate ar contraveni prevederilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav". Analizând aceste dispoziţii, Curtea constata ca nu poate fi reţinutã critica formulatã de autorii exceptiei, deoarece însuşi textul constituţional permite restrangerea libertãţii persoanei în mãsura în care este necesarã pentru desfãşurarea instrucţiei penale.
4. Curtea Constituţionalã a mai fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã. Prin Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000 s-a constatat ca aceste dispoziţii nu contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, privitoare la prezumţia de nevinovatie, şi nici celor din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la libertatea persoanei.
Cu acest prilej s-a reţinut ca şi în alte tari membre ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale se regãsesc prevederi asemãnãtoare. De exemplu, în art. 144 din Codul de procedura penalã francez se prevede ca "detenţia provizorie poate fi ordonatã sau prelungitã în materie criminalã şi în materie corecţionalã, dacã pedeapsa prevãzutã de lege este egala sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de doi ani închisoare în celelalte cazuri, în situaţiile în care detenţia provizorie a persoanei puse sub urmãrire penalã este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale sau de a impiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasã între persoanele puse sub urmãrire şi complici. Mãsura arestãrii preventive se dispune şi atunci când detenţia este necesarã spre a proteja persoana în cauza, pentru a pune capãt infracţiunii sau pentru a preveni sãvârşirea din nou a acesteia, precum şi pentru a garanta menţinerea persoanei respective la dispoziţia justiţiei sau pentru a apara ordinea publica de tulburarea cauzatã prin infracţiune".
Considerentele şi soluţia <>Deciziei nr. 26 din 15 februarie 2000 îşi pãstreazã valabilitatea şi sunt aplicabile şi în prezenta cauza, Curtea constatând ca nu au intervenit elemente noi care sa determine schimbarea jurisprudenţei sale în aceasta materie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Pol Huart şi Patrick Lionel Combo-Matsiona în Dosarul nr. 1.565/1999 al Tribunalului Constanta - Secţia penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 20 aprilie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII
CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
