Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 73 din 16 aprilie 1997 cu privire la constitutionalitatea Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 75 din 29 aprilie 1997
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la data de 27 martie 1997, de cãtre 27 de senatori, şi anume: Ion Predescu, Petre Ninosu, Doru Ioan Taracila, Octavian Opris, Oliviu Gherman, Constantin Sava, Ilie Aurel Constantin, Dan Mircea Popescu, Doru Laurian Badulescu, Vasile Vacaru, Mihaela Rodica Stanoiu, Ilie Platica-Vidovici, Alexandru-Radu Timofte, Gheorghe Dumitrascu, Virgil Popescu, Viorel Ştefan, Nicolae Sersea, Nicolae Vacaroiu, Dan Stelian Marin, Mihai Matetovici, Victor Apostolache, Virgil Popa, Octav Cozmanca, Doru Gaita, Ion Solcanu, Marcu Burtea, Vasile Ion, cu neconstituţionalitatea Legii pentru completarea <>Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor strãine, republicatã.
Completarea <>Legii nr. 35/1991 consta în introducerea art. 30^1, care are urmãtorul cuprins: "Societãţile comerciale cu capital parţial sau integral strãin, constituite ca persoane juridice romane, pot dobîndi oricind, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate".
În susţinerea sesizãrii se arata urmãtoarele:
- textul nou-introdus contravine prevederilor art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituţie, potrivit cãrora "cetãţenii strãini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor". Legiuitorul constituant, ca şi cetãţenii care au aprobat legea fundamentalã prin referendumul naţional, au înţeles prin "cetãţenii strãini şi apatrizi" atît "persoanele fizice, cît şi formele asociative ale acestora, adicã persoanele juridice alcãtuite din strãini şi apatrizi"; acesta ar fi "considerentul pentru care Constituţia nu a distins între persoanele fizice şi cele juridice". Asa fiind, persoanele fizice "asociate în orice modalitate sau forma juridicã, dacã sînt strãini sau apatrizi, rãmîn ca atare, indiferent de felul cum se organizeazã pentru a activa, sînt tot strãini şi apatrizi şi nu pot dobîndi în România dreptul de proprietate asupra terenurilor, terenuri de orice fel, deoarece textul nu distinge";
- atît timp cît "persoanele asociate şi devenite persoana juridicã sînt strãini, cita vreme patrimoniul persoanei juridice - capitalul - este al strãinilor asociaţi, chiar dacã sediul societãţii este pe teritoriul României şi înregistrarea pentru funcţionare este facuta în evidentele specifice romane, subiectii de drepturi, ca şi patrimoniul, sînt şi rãmîn strãini, nu poate opera nici o transformare care sa le modifice apartenenţa nationala şi cetãţenia şi deci nu le poate crea drepturi peste şi impotriva celor pe care le prevede expres şi imperativ Constituţia". Denumirea unor asemenea societãţi ca "persoane juridice romane" nu le schimba situaţia de strãini, nu le creeazã "alt statut constituţional fata de teritoriul României". Nici "înregistrarea în Registrul comerţului roman şi sediul în România nu schimba cu nimic situaţia, deoarece acestea sînt numai forma de evidenta pentru impozitare şi control al activitãţii lor, pe teritoriul României, adicã elemente minime de a asigura respectarea legilor romane";
- art. 41 alin. (2) din Constituţie reprezintã "dezvoltarea şi aplicaţiunea directa a art. 3 alin. (1) din Constituţie, conform cãruia teritoriul României este inalienabil". Or, "inalienabilitatea este un regim constituţional specific şi numai fata de strãini şi apatrizi, iar nu şi fata de cetãţenii romani". Numai cetãţenii romani pot avea dreptul de proprietate asupra terenurilor care, în totalitatea lor şi între frontierele de stat, constituie teritoriul României, iar "din punct de vedere al cetãţenilor romani, i se mai spune şi fondul funciar roman". Asa fiind, textul art. 30^1 "incalca şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Constituţie";
- art. 30^1 din lege incalca flagrant fundamentele constituţionale ale statului roman, prevãzute de art. 3 alin. (1), art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Constituţie, deoarece "numai cetãţenia romana legitimeazã dreptul unei persoane, fizice sau juridice, de a dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România";
- <>art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicatã, este suficient pentru orice investitor strãin sau roman, cãci el include şi noţiunea de investiţii strãine, alãturi de altele, "dobindirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenurilor" şi, "în fond, pentru orice fel de activitate, este nevoie de dreptul de folosinta asupra terenului, iar nu de dreptul de a dispune de teren" ... "Închirierea, concesionarea sau atribuirea sînt modalitãţi juridice care asigura pe deplin desfãşurarea oricãrei activitãţi economice comerciale";
- art. 30^1 din lege nu tine seama de faptul ca dreptul de proprietate este vesnic, necondiţionat şi neingradit; îngrãdirile sau limitarile se pot face numai în condiţiile art. 49 din Constituţie. Textul nu prevede nimic în ce priveşte soarta terenului în cazul cînd societatea îşi schimba obiectul activitãţii ori îşi înceteazã activitatea, cazuri în care terenul nu mai este necesar activitãţii;
- în calitate de proprietar, societatea comercialã (adicã strãinii) poate garanta cu terenul credite de la diferite bãnci din strãinãtate şi, neachitindu-şi datoriile, "terenurile pot ajunge în proprietatea bãncilor strãine";
- art. 30^1 este în flagrantã contradictie cu <>art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicatã. Or, o lege care se contrazice între textele sale nu este constituţionalã;
- întrucît art. 30^1 este în contradictie şi cu art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, el nu ar mai putea sa ramina "ca atare în <>Legea nr. 35/1991 ";
- în conformitate cu art. 150 alin. (1) din Constituţie, termenul persoana juridicã romana, folosit de <>Legea nr. 35/1991 , republicatã, şi termenul persoana juridicã de naţionalitate romana, folosit de Legea fondului funciar nr. 18/1991, nu pot avea alt înţeles şi alt sens de interpretare şi aplicare decît în conformitate cu art. 41 alin. (2) din Constituţie, cãruia i se supune intreaga reglementare legalã anterioarã Constituţiei.
În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi Guvernului sa comunice punctele lor de vedere.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca sesizarea grupului de senatori privind neconstituţionalitatea <>art. 30^1, introdus prin Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 , republicatã, este neîntemeiatã.
În argumentarea acestui punct de vedere, se arata, în esenta, urmãtoarele:
- textul art. 30^1, care face obiectul sesizãrii, se referã la societãţile comerciale cu capital parţial sau integral strãin, constituite ca presoane juridice romane. Prevederile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituţie nu se referã la societãţile comerciale, ci numai la cetãţenii strãini sau apatrizi. Concluzia potrivit cãreia Constituţia nu a distins între persoanele fizice şi cele juridice nu este intemeiata, "întrucît legiuitorul constituant chiar a fãcut aceasta distincţie, referindu-se în Constituţie numai la persoanele fizice - cetãţeni strãini şi apatrizi -, iar în reglementãrile Legii fondului funciar, Legii privind societãţile comerciale sau Legii privind regimul investiţiilor strãine, atît la persoane fizice, cît şi la persoane juridice";
- nu poate fi acceptatã "nici susţinerea ca persoana juridicã romana, constituitã fie şi numai din cetãţeni strãini, nu ar crea acestora alt statut constituţional fata de teritoriul României"; aceasta deoarece <<aici, evident, se confunda calitatea de "persoana juridicã romana" cu aceea de "persoana juridicã de alta naţionalitate", ceea ce este identic cu a spune ca "cetãţeanul roman" este acelaşi cu "strainul" sau "apatridul">>.
Se mai precizeazã ca din modul de redactare a sesizãrii ar rezulta ca titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor cumpãrate de o societate ar fi cetãţenii strãini sau apatrizii care sînt acţionari la societatea romana respectiva. O astfel de concluzie este neîntemeiatã, "deoarece titulara dreptului de proprietate asupra terenului este societatea comercialã, privitã ca persoana juridicã romana". Aceasta deoarece "cetãţenii romani, strãini sau apatrizi, deşi pot avea acţiuni la o astfel de societate, nu devin niciodatã proprietari ai bunurilor pe care le deţine societatea comercialã respectiva".
În punctul de vedere exprimat se face referire şi la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993, prin care s-a statornicit ca regiile autonome şi societãţile comerciale cu capital de stat sînt proprietare ale bunurilor care fac parte din patrimoniul lor. Proprietatea asupra bunurilor societãţii comerciale nu este o proprietate de grup sau asociativa, ci o proprietate unica, al carei titular este persoana juridicã. Asa fiind, strãinii şi apatrizii nu sînt "cumpãrãtori de terenuri în România";
- sesizarea nu distinge între "teritoriul României", ca element fizic intrinsec statului roman, reglementat de art. 3 alin. (1) din Constituţie, şi "ocrotirea proprietãţii private", potrivit art. 41 alin. (2).
Se mai arata ca, prin critica formulatã, nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituie, potrivit cãrora numai bunurile proprietate publica sînt inalienabile; per a contrario, rezulta ca bunurile proprietate privatã, inclusiv ale statului sau ale unitãţilor administrativ-teritoriale, sînt alienabile. Este citata în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 67/1993, prin care s-a statuat ca, exceptind bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituie şi pe cele din legile care le declara proprietate publica, "celelalte bunuri sînt proprietate privatã şi pot aparţine statului, persoanele fizice sau juridice, între acestea numarindu-se şi societãţile comerciale, chiar dacã statul deţine majoritatea capitalului social, precum şi regiile autonome";
- se apreciazã ca susţinerea din obiectie, potrivit cãreia "<>art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 este suficient pentru orice investitor strãin sau roman", nu se referã la un aspect de constitutionalitate şi este adevarata numai cu privire la terenurile proprietate publica. Celelalte terenuri - aflate în proprietate privatã - se supun dreptului comun, vînzarea reprezentind unul dintre modurile frecvente de dobîndire a dreptului de proprietate;
- nu poate fi însuşitã nici afirmatia ca "dreptul de proprietate este vesnic, iar nu temporar, este necondiţionat, iar ... îngrãdirile sau limitele nu se pot face decît numai în condiţiile art. 49 din Constituţie", deoarece aceasta ar insemna ca respectivul drept nu poate fi transmis şi ca bunul la care se referã nu face parte din circuitul civil, ceea ce este valabil numai pentru anumite bunuri. Se precizeazã ca art. 49 din Constituţie distinge între drept şi exerciţiul dreptului, numai acesta din urma putind fi restrîns;
- se considera ca art. 30^1 nu contrazice textul <>art. 1 lit. d) al Legii nr. 35/1991 , republicatã, "deoarece el nu admite altor forme de realizare a investiţiilor strãine sa se manifeste prin dobindirea dreptului de proprietate asupra terenurilor";
- cu referire la expresiile persoana juridicã romana şi persoana juridicã de naţionalitate romana se apreciazã ca, din punct de vedere juridic, acestea sînt perfect identice şi deci invocarea art. 150 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) din Constituţie nu poate fi acceptatã.
În punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplina, imunitãţi şi validari a Senatului se considera ca obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În acest sens, se arata, în esenta, urmãtoarele:
- cît priveşte interpretarea data art. 41 din Constituţie, se apreciazã ca prevederile alin. (1) şi (2) din acesta au caracter de regula. Excepţia de la regula este instituitã prin alin. (2) fraza a doua a aceluiaşi articol, care îi vizeazã pe cetãţenii strãini şi pe apatrizi, în sensul ca aceştia nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Fata de aceasta interpretare a textului constituţional, rezulta ca <>art. 30^1 care completeazã Legea nr. 35/1991 , republicatã, nu se referã la persoane juridice care au statutul de strãini sau apatrizi, ci la persoane juridice romane, indiferent ca ele sînt constituite din persoane fizice - cetãţeni romani, cetãţeni strãini sau apatrizi. Aceste persoane juridice sînt înregistrate în mod legal ca persoane juridice romane şi ele nu intra sub incidenta interdicţiei stabilite la art. 41 alin. (2) fraza a doua din Constituţie;
- cu referire la susţinerea ca înregistrarea unei persoane juridice la Registrul comerţului roman se face numai în scopul impozitãrii acesteia şi controlului activitãţii sale pe teritoriul României, se apreciazã ca operaţiunea de înregistrare menţionatã produce efecte exclusiv asupra raporturilor juridice de drept comercial, ceea ce nu influenţeazã cu nimic statutul de persoana juridicã. Persoana juridicã este o entitate de naţionalitate romana, din momentul constituirii sale, total distinctã de persoanele fizice care o alcãtuiesc;
- cît priveşte invocarea art. 3 alin. (1) din Constituţie, care prevede ca "teritoriul României este inalienabil", se susţine ca ne aflam în prezenta a doua notiuni: suveranitatea tarii - notiune de drept constituţional şi dreptul de proprietate - notiune de drept civil, care nu sînt incompatibile. Suveranitatea nationala şi caracterul inalienabil al teritoriului României vizeazã teritoriul tarii ca notiune de drept constituţional, iar dreptul de proprietate imobiliarã vizeazã suprafeţele de teren, notiune proprie dreptului civil şi ramurilor de drept înrudite;
- cît priveşte aspectul din sesizare referitor la faptul ca pentru desfãşurarea activitãţii oricãrui investitor strãin sau roman nu este neapãrat necesar ca acesta sa aibã un drept de proprietate asupra terenului, ci un drept de folosinta ar fi suficient, se considera ca ne aflam în fata unei probleme de oportunitate, iar nu de constitutionalitate, şi Curtea Constituţionalã nu are competenta legalã sa se pronunţe;
- cu referire la argumentele din sesizare potrivit cãrora prin textul art. 30^1 din lege nu se tine seama ca dreptul de proprietate este vesnic, necondiţionat şi neingradit, ca prin acesta se creeazã premise dãunãtoare şi chiar periculoase pentru teritoriul României şi ca el nu reglementeazã situaţia terenurilor în cazurile în care societatea îşi schimba obiectul de activitate şi nu mai are nevoie de pãmînt pentru noul profil, se considera ca textul criticat are caracter de lege specialã, ce produce efecte numai pentru situaţiile pentru care a fost creat. În cazul în care pentru noua activitate nu va mai fi nevoie de teren, va opera regula generalã. Se apreciazã, de asemenea, ca nici temerea potrivit cãreia ar fi posibila garantarea unor credite obţinute de la bãnci din strãinãtate cu terenul deţinut nu este intemeiata, deoarece art. 41 din Constituţie interzice aceasta persoanelor juridice romane chiar în cazul în care persoanele fizice care le constituie sînt exclusiv romani;
- cu referire la contradictia dintre <>art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 , republicatã, <>art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicatã, şi art. 47 din Legea nr. 18/1991, se arata ca textul ce face obiectul sesizãrii, fiind o excepţie de la celelalte dispoziţii legale, nu poate aduce în discuţie o asemenea contradictie;
- cît priveşte aprecierea ca expresiile persoana juridicã romana din <>Legea nr. 35/1991 , republicatã, şi persoana juridicã de naţionalitate romana din Legea nr. 18/1991 sînt neconstituţionale, se arata ca legiuitorul a folosit o exprimare cît mai concisã şi a avut în vedere naţionalitatea persoanei juridice.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece:
- prin reglementãrile din <>art. 30^1 ale Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor strãine, republicatã, nefiind vorba de statul roman şi atributele sale de: stat suveran, independent, unitar şi indivizibil - nu se incalca dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Constituţie;
- se considera ca dispoziţiile constituţionale ale art. 3 alin. (1) care prevãd ca "teritoriul României este inalienabil" şi ale art. 41 alin. (2) teza a doua potrivit cãreia "Cetãţenii strãini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor" se referã numai la "cetãţenii strãini sau apatrizi" persoane fizice, orice extindere a acestei notiuni şi la persoanele juridice fiind lipsitã de suport legal;
- şi alin. (2) al art. 41 din Constituţie, care prevede ca "cetãţenii strãini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor", are în vedere persoanele fizice - cetãţenii strãini şi apatrizii -, iar nu persoanele juridice romane constituite în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societãţile comerciale şi care sînt de naţionalitate romana; rezulta ca, raportat şi la aceasta dispoziţie constituţionalã, obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Concluzia este în concordanta cu dispoziţiile art. 47 alin. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care interzic persoanelor juridice care nu au naţionalitate romana şi sediul în România sa dobindeasca terenuri în proprietate. Per a contrario, persoanele juridice romane - cum sînt şi societãţile comerciale cu capital integral sau parţial strãin - pot dobîndi în proprietate terenurile necesare realizãrii obiectului lor de activitate;
- art. 30^1 din lege prevede expres ca societãţile comerciale cu capital parţial sau integral strãin, constituite ca persoane juridice romane, pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor necesare obiectului lor de activitate, şi nu cetãţenii strãini, apatrizii sau persoanele juridice strãine. Deci nu pot fi reţinute susţinerile din obiecţia de neconstituţionalitate potrivit cãrora "inalienabilitatea teritoriului este un regim constituţional specific numai fata de strãini şi apatrizi" şi numai cetãţenia romana legitimeazã unei persoane fizice sau juridice dobindirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Curtea Constituţionalã, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, al art. 3 alin. (2) şi al art. 17 din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenta sa soluţioneze sesizarea care a fost înaintatã cu respectarea dispoziţiilor legale.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
ţinînd seama de cele susţinute în sesizare, de punctele de vedere comunicate, de raportul întocmit de judecãtorul-raportor, de prevederile Legii pentru completarea <>Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor strãine, republicatã, raportate la Constituţia României, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie şi al art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992, retine:
Sesizarea de neconstituţionalitate adresatã Curţii Constituţionale de grupul de senatori corespunde unor preocupãri mai vechi, care au fost exprimate şi în Adunarea Constituantã care, în luna octombrie 1991, avea sa hotãrascã asupra conţinutului actual al art. 41 din Constituţie.
Aceasta preocupare are în vedere, în esenta, deplina concordanta a oricãrei reglementãri legale cu prevederile Constituţiei şi în primul rind cu acelea care consacra caracterul naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al statului roman. Practic, toate argumentele aduse de autorii sesizãrii în sprijinul obiectiei de neconstituţionalitate exprima ingrijorarea ca textul nou-introdus în <>Legea nr. 35/1991 , republicatã, acela al art. 30^1, sa nu încalce interdicţia expresã stabilitã prin art. 41 alin. (2) din Constituţie şi nici sa nu poatã duce la eludarea acestei interdicţii şi, implicit, la nesocotirea textelor constituţionale care consacra fundamentele constituţionale ale statului roman.
Autorii exceptiei susţin, mai întîi, ca <>art. 30^1, nou-introdus în Legea nr. 35/1991 , republicatã, contravine textului constituţional potrivit cãruia cetãţenii strãini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor [art. 41 alin. (2)]. Se afirma, în acest sens, ca prin strãini şi apatrizi Constituţia a înţeles "atît persoanele fizice, cît şi formele asociative ale acestora, adicã persoanele juridice alcãtuite din strãini şi apatrizi", cãci, indiferent cum s-ar organiza pentru a activa, aceştia rãmîn, ca atare, strãini şi apatrizi şi nu pot dobîndi terenuri în România. Ar fi, se mai arata în sesizare, explicatia faptului ca în Constituţie nu se face distincţia între persoane fizice şi cele juridice.
Este de observat, mai întîi, ca nici o referire la persoanele fizice şi la cele juridice nu exista în Constituţie. Legea fundamentalã foloseşte notiuni ce aparţin dreptului constituţional, anume aceea de cetãţean şi, în reglementãri cu caracter mai larg, aceea de persoana.
Cît priveşte însã persoana juridicã, aceasta este un subiect de drept distinct de persoanele fizice care - în cazul persoanelor juridice constituite prin act juridic de asociere - au înfiinţat-o. Este recunoscut ca, în baza reglementãrii legale cuprinse, în special, în Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, elementele constitutive ale personalitãţii juridice sînt în numãr de trei: organizarea de sine stãtãtoare, patrimoniul propriu şi un scop determinat.
Dintre aceste elemente constitutive, cel mai important, în cadrul analizei exceptiei de neconstituţionalitate, este existenta unui patrimoniu propriu al societãţii comerciale, distinct atît fata de patrimoniile celor care au creat-o, cît şi fata de patrimoniul oricãrei alte persoane fizice sau juridice. O data dobindita personalitatea juridicã, noul subiect de drept este o entitate juridicã distinctã, avînd o capacitate proprie de folosinta şi de exerciţiu, care participa în nume propriu la circuitul civil şi comercial.
Iar patrimoniul persoanei juridice cuprinde, înainte de toate, dreptul de proprietate asupra bunurilor ce-i aparţin, inclusiv, cînd este cazul, dreptul de proprietate asupra terenurilor.
În ceea ce priveşte societãţile comerciale, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul acestora sînt - cu excepţia cazurilor cînd au fost dobîndite cu alt titlu - proprietatea lor.
Curtea Constituţionalã a consacrat, prin mai multe decizii, dreptul de proprietate al societãţilor comerciale asupra bunurilor din patrimoniul lor, inclusiv în cazul în care statul deţine, într-o societate comercialã, majoritatea capitalului social. Asa de pilda, în Decizia nr. 18 din 14 martie 1994 se arata ca statul este un simplu acţionar care deţine o parte din capitalul social, care nu se confunda cu patrimoniul persoanei juridice, cu atît mai mult cu cît, potrivit Legii privatizãrii societãţilor comerciale nr. 58/1991, în urmãtorii ani va avea loc un proces de înstrãinare a acţiunilor deţinute de stat.
Cît priveşte natura juridicã a dreptului pe care societãţile comerciale cu capital de stat îl aveau asupra terenurilor aflate, la data infiintarii, în patrimoniul lor, din hotãrîrile Guvernului nr. 834/1991 şi nr. 331/1992 rezulta neîndoielnic ca acesta era un drept de proprietate.
Art. 474 din Codul civil roman - singurul text din acest cod care intereseazã personalitatea juridicã - implica, în primele sale doua alineate, separarea patrimoniului societãţii de patrimoniile persoanelor fizice asociate. Din acest text rezulta ca dreptul fiecãrui asociat este mobiliar, chiar şi atunci cînd societatea nu poseda decît imobile; asociatul are un drept asupra pãrţilor sociale (care au o natura mobiliarã) în societate, iar numai acesteia îi aparţin (în proprietate) imobilele.
Legiuitorul comercial a înţeles sa institutionalizeze anumite tipuri de societãţi comerciale. Calitatea de persoana juridicã a acestora, recunoscuta expres prin art. 77 alineatul final din Codul comercial, a fost reconfirmata prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societãţile comerciale; aceasta lege stabileşte, în art. 35 alin. 1, ca în lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia.
Orice persoana juridicã de naţionalitate romana poate dobîndi în proprietate terenurile ce îi sînt necesare pentru realizarea obiectului sau de activitate; aceasta din urma precizare corespunde principiului specialitatii capacitãţii de folosinta a persoanelor juridice, principiu care caracterizeazã exclusiv aceste subiecte de drepturi şi obligaţii, deosebindu-le de persoanele fizice, a cãror capacitate de folosinta este - sub aspectul sferei bunurilor pe care le pot dobîndi - nelimitatã.
Este de la sine înţeles ca nu pot fi dobîndite în proprietate, de cãtre persoanele juridice, terenurile care fac parte din proprietatea publica a statului sau a unitãţilor administrativ-teritoriale, terenuri care, deopotrivã cu celelalte bunuri din aceasta categorie, sînt declarate inalienabile prin art. 135 alin. (5) din Constituţie.
Cetateniei persoanei fizice îi corespunde, pe planul dreptului, naţionalitatea persoanei juridice. Este esenţial, sub acest aspect, faptul ca, potrivit legii romane, naţionalitatea persoanei juridice - notiune care exprima apartenenţa acesteia la un anumit sistem de drept naţional - nu se stabileşte nicidecum în considerarea calitãţii (de cetãţean, de strãin ori de apatrid) a persoanelor juridice care s-au asociat (în cazul societãţilor comerciale) spre a constitui persoana juridicã.
Într-adevãr, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicatã, societãţile comerciale cu sediul în România sînt persoane juridice romane.
Între notiunile de "persoana juridicã de naţionalitate romana" şi "persoana juridicã romana" nu exista nici o diferenţa, ele fiind identice. Asa fiind, problema conformitatii cu art. 41 alin. (2) din Constituţie a reglementãrilor care folosesc una sau alta dintre cele doua notiuni, problema ridicatã de autorii sesizãrii de neconstituţionalitate, nu are o baza realã, iar concluziile la care se opreşte aceasta parte a motivarii obiectiei nu pot fi primite.
Regula evocata mai sus este reluatã şi consacratã, pe planul mai larg al statutului oricãrei persoane juridice, prin art. 40 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, conform cãruia "Persoana juridicã are naţionalitatea statului pe al cãrui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social".
Iar naţionalitatea persoanei juridice determina legea aplicabilã cu privire la regimul juridic ce cirmuieste societatea comercialã - ca şi orice alta persoana juridicã - în cursul constituirii, existenţei sau lichidãrii.
Asadar, indiferent de originea capitalului social, societãţile comerciale cu sediul în România au naţionalitate romana.
Aceasta soluţie are, în dreptul internaţional privat roman, un caracter tradiţional; într-adevãr, identificarea naţionalitãţii unei societãţi comerciale avea în vedere, şi sub imperiul Codului comercial, sediul social principal.
Este, în fine, de la sine înţeles, spre a reveni la chestiunile ţinînd de constituţionalitatea textului <>art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 , republicatã, ca nici o regula de drept nu îngãduie diferenţe de statut juridic între societãţi comerciale - în general, între persoane juridice - avînd aceeaşi naţionalitate, anume, în cazul nostru, naţionalitatea romana.
Mai precis, fata de cele arãtate, apare cu claritate ca, întrucît art. 30^1 din lege are în vedere dobindirea de terenuri de cãtre societatea comercialã de naţionalitate romana, nu se poate accepta nici o discriminare între societãţile comerciale romane în considerarea faptului ca persoanele fizice asociate, care le-au constituit sau care au dobîndit ulterior pãrţi ori acţiuni la asemenea societãţi, ar avea, toate, cetãţenia romana ori ar fi, în parte sau în totalitate, strãini sau apatrizi.
O asemenea discriminare, chiar şi numai cît priveşte posibilitatea dobîndirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, pe lîngã ca ar rupe, fãrã nici un temei constituţional sau legal, egalitatea dintre societãţile comerciale, ar avea consecinţe inacceptabile pentru promovarea unor importante mãsuri legislative privind reforma economicã în România.
Printre alte consecinţe, s-ar ajunge, de pilda, la blocarea mecanismelor pieţei de capital, a carei reglementare a fost data prin Legea nr. 52 din 7 iulie 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
Trebuie observat ca, potrivit <>art. 1 lit. b) din Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor strãine, republicatã, o investiţie strãinã în România se poate face, printre altele, prin participarea la majorarea capitalului social al unei societãţi existente sau prin dobindirea de pãrţi sociale ori acţiuni la asemenea societãţi, precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ. Or, dacã s-ar accepta opiniile cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate, dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de o societate comercialã romana ar inceta sa existe prin simplul fapt ca o persoana fizica (sau juridicã) strãinã capata calitatea de investitor prin dobindirea de pãrţi sociale sau acţiuni la acea societate.
De altfel, <>Legea nr. 35/1991 , republicatã, stabileşte expres, în art. 30, ca în situaţiile în care investiţiile strãine în România se realizeazã sub forma unor societãţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau persoane juridice romane, asociaţii romani pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori altor imobile necesare, pe toatã durata existenţei societãţii comerciale.
Argumentele dezvoltate sînt, deopotrivã, valabile şi pentru cazul societãţii comerciale romane avînd ca unic acţionar o persoana strãinã. Într-adevãr, aceasta situaţie este reglementatã de Legea nr. 31/1990 privind societãţile comerciale, în art. 210 şi 211, prin asimilarea statutului societãţii respective cu statutul societãţii cu rãspundere limitatã. Textele prevãd o serie de garanţii speciale, inclusiv posibilitatea dizolvãrii pe cale judiciarã a societãţii respective, la cererea oricãrei persoane interesate şi a statului, prin Ministerul Finanţelor, în cazul nerespectãrii unor dispoziţii imperative cuprinse în art. 211, iar, potrivit art. 210 din lege, dacã societatea se înfiinţeazã de cãtre un asociat unic, valoarea aportului în natura va fi stabilitã de instanta, pe baza de expertize de specialitate.
În ceea ce priveşte argumentul referitor la înregistrarea societãţilor comerciale în Registrul comerţului, este evident ca, astfel cum rezulta şi din sesizare, aceasta nu adauga nimic la statutul persoanei juridice supuse înregistrãrii. Numai ca, în timp ce autorii sesizãrii considera ca este vorba, în realitate, despre strãini, societãţile comerciale cu sediul în România au naţionalitate romana, iar naţionalitatea nu depinde de elemente ţinînd de înregistrare.
Din cele arãtate mai sus rezulta motivele pentru care nu pot fi acceptate argumentele cuprinse în sesizare cu privire la natura juridicã a unei societãţi comerciale cu capital parţial sau integral strãin, argumente potrivit cãrora "patrimoniul persoanei juridice - capitalul - este al strãinilor asociaţi", iar "persoanele asociate şi devenite persoana juridicã sînt strãini".
Autorii sesizãrii considera, de asemenea, ca art. 41 alin. (2) reprezintã dezvoltarea şi aplicarea directa a art. 3 alin. (1) din Constituţie, text potrivit cãruia "Teritoriul României este inalienabil"; aceştia aduc, în continuare, ca argument, opinia ca "inalienabilitatea este un regim constituţional specific şi numai fata de strãini şi apatrizi, iar nu şi fata de cetãţenii romani". Se susţine, în fine, ca în textul art. 3 alin. (1) din Constituţie se regaseste "fundamentul constituţional pe baza cãruia cetãţenii romani, şi numai ei, pot sa aibã dreptul de proprietate asupra terenurilor care, în totalitatea lor şi între frontierele de stat, constituie "teritoriul României", iar din punct de vedere al cetãţenilor romani, i se mai spune şi "fondul funciar roman".
În alţi termeni, în sesizarea de neconstituţionalitate se afirma, ca, în timp ce strãinii şi apatrizii nu pot fi, în România, proprietari de terenuri, deoarece teritoriul tarii este inalienabil, cetatenii romani pot dobîndi şi deţine terenuri, întrucît, fata de ei, inalienabilitatea teritoriului, ca regim constituţional specific, nu se aplica; fata de aceştia din urma, prin teritoriul tarii ar trebui sa se înţeleagã totalitatea terenurilor alcatuind fondul funciar.
Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, inalienabilitatea sa, prevãzutã la art. 3 alin. (1) din Constituţie, tine de exerciţiul suveranitãţii naţionale în anumite limite geografice. În virtutea acestui principiu, sînt incompatibile practicile de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, precum şi înstrãinãrile de teritorii.
Asa fiind, calitatea de proprietar funciar a persoanelor fizice şi a celor juridice nu priveşte noţiunea de teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar aparţine, terenurile din fondul funciar nu înceteazã nici un moment sa existe ca parte a teritoriului, asupra cãruia se exercita, nestirbite şi neîngrãdite, prerogativele puterii publice, suveranitatea şi independenta statului roman, pastrindu-se neatins caracterul sau naţional, unitar şi indivizibil. Rezulta ca nu poate fi reţinutã opinia potrivit cãreia "inalienabilitatea teritoriului este un regim constituţional specific numai fata de strãini şi apatrizi, iar nu şi fata de cetãţenii romani".
În sensul celor arãtate converg şi opiniile cuprinse în rãspunsurile comunicate Curţii Constituţionale de cãtre Comisia juridicã, de numiri, disciplina, imunitãţi şi validari a Senatului, şi anume ca suveranitatea nationala şi caracterul inalienabil al teritoriului României vizeazã teritoriul tarii ca notiune de drept constituţional, iar dreptul de proprietate imobiliarã vizeazã suprafeţele de teren, notiune proprie dreptului civil şi ramurilor de drept înrudite -, precum şi de cãtre preşedintele Camerei Deputaţilor, care considera ca sesizarea nu distinge între "teritoriul României" ca element fizic intrinsec statului roman, reglementat de art. 3 alin. (1) din Constituţie şi "ocrotirea proprietãţii private" potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie.
Cu precizarea facuta, referitor la corelatia dintre cetãţenie şi naţionalitate, este exactã afirmatia cuprinsã în sesizare, în sensul ca "Numai cetãţenia romana legitimeazã dreptul unei persoane, fizice sau juridice, de a dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, fata de art. 3 alin. (1), art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Constituţie; acestea sînt fundamentele constituţionale ale statului roman". Nu exista nici o contradictie între aceasta afirmatie şi reglementarea cuprinsã în <>art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 , republicatã, de vreme ce acest text are în vedere societãţile comerciale de naţionalitate romana.
Fata de cele arãtate, rezulta ca nici argumentele aduse de autorii sesizãrii, în sprijinul opiniei ca textul art. 30^1 din lege ar incalca art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Constituţie, nu pot fi acceptate. De altfel, acest din urma text constituţional consacra unitatea poporului roman, asadar un principiu fãrã legatura nemijlocitã cu constituţionalitatea textului discutat.
Un alt argument cuprins în sesizare în sprijinul obiectiei de neconstituţionalitate este acela ca, astfel cum se susţine, "<>Art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicatã, este suficient pentru orice investitor strãin sau roman; în fond, pentru orice fel de activitate, este nevoie de dreptul de folosinta asupra terenului, iar nu de dreptul de a dispune de teren!" Cãci, astfel cum considera autorii sesizãrii, "Închirierea, concesionarea sau atribuirea sînt modalitãţi juridice care asigura pe deplin desfãşurarea oricãrei activitãţi economice comerciale".
Aceste sustineri pun în discuţie, întrucît se referã şi la investitorii romani, probleme de reglementare constituţionalã a garantarii şi ocrotirii dreptului de proprietate privatã asupra terenurilor, contravenind unor principii consacrate de Constituţie prin art. 41.
Dat fiind, însã, ca obiecţia de neconstituţionalitate nu are în vedere decît dobindirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de cãtre strãini sau apatrizi, argumentele evocate implica aspecte de oportunitate privind reglementarea generalã a dreptului de proprietate, care aparţin dreptului suveran de apreciere al Parlamentului şi nu ţin, deci, de competenta Curţii Constituţionale.
În sesizare se susţine, de asemenea, ca textul art. 30^1 nu tine seama de faptul ca dreptul de proprietate este vesnic, necondiţionat şi neingradit, astfel încît noua reglementare "creeazã premise dãunãtoare şi chiar periculoase pentru teritoriul României". Se mai precizeazã ca textul nu prevede ce se intimpla cu terenul cînd societatea comercialã îşi schimba obiectul activitãţii sau îşi înceteazã activitatea şi terenul nu-i mai este necesar. În fine, autorii sesizãrii considera ca, fiind proprietar, societatea comercialã - adicã strãinii - pot garanta cu terenul credite de la diferite bãnci din strãinãtate şi, neachitindu-şi datoriile, terenurile pot ajunge în proprietatea bãncilor strãine.
În legatura cu aceste argumente este de reţinut, mai întîi, ca o reglementare specialã privind consecinţele patrimoniale ale schimbãrii obiectului activitãţii ori ale încetãrii existenţei societãţilor comerciale romane cu capital parţial sau integral strãin nu este necesarã, fiind aplicabile normele generale ale dreptului comercial şi civil.
În al doilea rind, argumentul vizind posibilitatea ca terenuri aparţinînd unei societãţi comerciale romane sa ajungã în proprietatea bãncilor strãine nu tine seama de prevederile exprese ale art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituţie şi de dispoziţiile de procedura civilã privind executarea silitã asupra bunurilor debitorilor.
Pe de alta parte, şi aceste argumente au în vedere aprecieri şi constatãri care nu ţin de competenta Curţii Constituţionale, inclusiv cît priveşte afirmatia autorilor în sensul ca textul art. 30^1 este lacunar.
Sesizarea invedereaza, de asemenea, "o contradictie flagrantã" între art. 30^1, nou-introdus, şi <>art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicatã, precum şi o alta contradictie între acelaşi articol (30^1) şi art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Trebuie observat, cît priveşte aceasta din urma pretinsa contradictie, ca o analiza riguroasã duce la concluzia ca între art. 30^1 din lege şi art. 47 din Legea nr. 18/1991 nu exista nici o contrarietate, dat fiind ca art. 30^1 are în vedere exclusiv societãţile comerciale de naţionalitate romana, care, prin ipoteza, au sediul în România.
De fapt, însã, chestiunile care privesc neconcordanta între texte diferite, cuprinse în aceeaşi reglementare legislativã sau în reglementãri legislative diferite, nu ţin - astfel cum considera autorii exceptiei - de constituţionalitatea reglementãrilor respective; asemenea contradictii ori neconcordante pot invedera, dacã sînt reale, carente de tehnica legislativã, punînd în discuţie, uneori, chestiuni legate de succesiunea legilor în timp ori în raportul dintre legea generalã şi legea specialã.
Este şi cazul evocarii, în cadrul sesizãrii de neconstituţionalitate, a unei presupuse neconcordante între art. 30^1 din lege şi art. 47 din Legea nr. 18/1991 cît priveşte înţelesul noţiunilor de "persoana juridicã romana" şi "persoana juridicã de naţionalitate romana". Nefiind, în aparenta, o problema de constitutionalitate, examinarea acestei "contradictii" nu intra în competenta de examinare a Curţii Constituţionale. Cum însã problema terminologica ridicatã în sesizare depãşeşte cadrul unei simple neconcordante între texte, interesind, de fapt, fondul reglementãrilor implicate în obiecţia de neconstituţionalitate, rãspunsul a fost dat în cele de mai sus, în sensul ca notiunile au un conţinut identic.
Avînd în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (3), ale art. 2 alin. (1), ale art. 3 alin. (1), ale art. 4 alin. (1), ale art. 41 alin. (1) şi alin. (2), ale art. 49, ale art. 144 lit. a), ale art. 150 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, ale <>Legii nr. 35/1991 , republicatã, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constata ca Legea pentru completarea <>Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor strãine, republicatã, este constituţionalã.
Decizia se comunica Preşedintelui României şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 16 aprilie 1997 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica, Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
