Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 709 din 17 iunie 2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 1, 4 si 5, art. 144 si art. 86^2 pct. 6 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 570 din 29 iulie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5, art. 144 şi art. 86^2 pct. 6 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Dumitru Iordache în Dosarul nr. 160/46/2008 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori, de Mihai Isaia Pintilei şi Radu Cosmin Bela în Dosarul nr. 63/85/2005 (nr. în format vechi 5.179/2005) al Tribunalului Sibiu - Secţia penalã, de Ştefan Mihai Bãbãlean în Dosarul nr. 2.434/86/2007 al Tribunalului Suceava - Secţia penalã şi de Dumitru Ianchis în Dosarul nr. 2.008/84/2007 al Tribunalului Sãlaj - Secţia penalã.
La apelul nominal rãspund, personal şi asistaţi, autorii excepţiilor Iordache Dumitru, prin avocaţii Maria Vasii din cadrul Baroului Hunedoara, Gheorghe Ciubotaru şi Ion Panaitescu, ambii din cadrul Baroului Bucureşti, Mihai Isaia Pintilei, prin avocat Maria Vasii din cadrul Baroului Hunedoara, şi personal autorul excepţiei Cosmin Radu Bela şi partea Constantin Dinu Chircuşi. Se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Curtea, având în vedere cã excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 556D/2008, nr. 594D/2008, nr. 915D/2008 şi nr. 1.161D/2008 au conţinut identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexãrii cauzelor.
Apãrãtorii aleşi ai autorilor excepţiei, precum şi celelalte pãrţi prezente sunt de acord cu conexarea dosarelor.
Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 164 din Codul de procedurã civilã, nu se opune conexãrii dosarelor.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor <>art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 594D/2008, nr. 915D/2008 şi nr. 1.161D/2008 la Dosarul nr. 556D/2008, care este primul înregistrat.
Cauza se aflã în stare de judecatã.
Apãrãtorii aleşi ai autorului excepţiei Dumitru Iordache solicitã admiterea excepţiei de neconstituţionalitate aşa cum a fost formulatã, iar domnul avocat Ion Panaitescu depune la dosar concluzii scrise. În esenţã, se susţine cã <>Legea nr. 356/2006 , prin care au fost aduse modificãrile legale criticate, este o lege prin care se instituie o procedurã penalã inchizitorialã şi prin care se stabilesc privilegii în folosul acuzãrii. De asemenea, de vreme ce judecãtorul are la dispoziţia sa exclusivã convorbiri care nu privesc fapta dedusã judecãţii, se poate desprinde concluzia cã este afectatã prezumţia de imparţialitate a magistratului. Se mai invocã în susţinerea excepţiei jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, cu trimitere directã la cauzele Vasilescu contra României, Pandrea contra României şi Popescu 2 contra României. De asemenea, se susţine cã dispoziţiile legale criticate contravin şi Recomandãrii nr. 6/2004 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.
Autorii prezenţi şi partea Constantin Dinu Chircuşi nu mai au nimic de adãugat.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã deoarece criticile referitoare la art. 144 din Codul de procedurã penalã sunt mai degrabã vicii de aplicare a legii şi nu de constituţionalitate. De asemenea, invocarea unor hotãrâri ale Curţii de la Strasbourg este în cauza de faţã lipsitã de eficienţã, întrucât acestea vizau redactarea anterioarã a textelor din Codul de procedurã penalã criticate în cauza de faţã. Recomandarea nr. 6/2004 la care se face trimitere nu are forţã juridicã deoarece este un simplu act de recomandare şi nu are caracter obligatoriu pentru destinatarii sãi.
Celelalte critici invocate în cauzã sunt, în opinia reprezentantului Ministerului Public, neîntemeiate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constatã urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 139/R/MF din 5 martie 2008 şi încheierile din 5 martie 2008, 19 martie 2008 şi 26 martie 2008, pronunţate în dosarele nr. 160/46/2008, nr. 63/85/2005 (nr. în format vechi 5.179/2005), nr. 2.434/86/2007 şi nr. 2.008/84/2007, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori, Tribunalul Sibiu - Secţia penalã, Tribunalul Suceava - Secţia penalã şi Tribunalul Sãlaj - Secţia penalã au sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 4, art. 91^3 alin. 3 şi art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedurã penalã, art. 91^2 alin. 4 şi 5, art. 91^3 alin. 3, art. 144 şi art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedurã penalã, art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedurã penalã şi, respectiv, art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedurã penalã.
Excepţia a fost ridicatã în dosarele de mai sus de Dumitru Iordache, Mihai Isaia Pintilei, Radu Cosmin Bela, Ştefan Mihai Bãbãlean şi Dumitru Ianchis.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã prevederile art. 144 din Codul de procedurã penalã încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 23 referitoare la Libertatea individualã şi ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetãţenilor în faţa legii, deoarece inculpatul a fost pus la dispoziţia organelor de cercetare penalã timp de 18 ore şi abia ulterior a fost emisã ordonanţa de reţinere. Aşa fiind, se creeazã o discriminare între persoanele reţinute cãrora li se deduce perioada arestãrii preventive şi cele cãrora nu li se deduce aceastã perioadã, cum este cazul autorului excepţiei, care nu beneficiazã de reducerea pedepsei decât pentru perioada reţinerii, nu şi pentru timpul de 18 ore cât a fost indisponibilizat.
Prevederile art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedurã penalã încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 24 referitoare la Dreptul la apãrare şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece se permite procurorului, care nu este membru al completului de judecatã, sã semneze o declaraţie de martor alãturi de preşedintele de instanţã. Aşa fiind, se încalcã principiul egalitãţii armelor între apãrare şi acuzare, nesocotindu-se garanţiile de care trebuie sã beneficieze pãrţile în cadrul unui proces echitabil.
Art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedurã penalã contravine dispoziţiilor art. 124 din Constituţie, întrucât copia suportului care conţine înregistrarea şi copiile proceselor-verbale sunt numai la dispoziţia exclusivã a judecãtorului, care din aceastã perspectivã nu mai este imparţial, judecata acestuia mãrginindu-se la impresii personale.
De asemenea, de vreme ce numai judecãtorul are drept de dispoziţie cu privire la copiile înregistrãrilor în cauzã, partea interesatã nu îşi mai poate formula o apãrare eficientã, fiind privatã de dreptul consacrat de art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãruia orice acuzat are dreptul sã dispunã de timpul şi de înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii sale.
Dispoziţiile art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedurã penalã contravin, de asemenea, art. 124 din Constituţie deoarece creeazã posibilitatea de a fi înfrântã imparţialitatea judecãtorului, livrându-i-se acestuia informaţii confidenţiale care sã îi influenţeze opinia într-o cauzã pendinte, prin mijloace secrete obţinute pe cãi ce excedeazã controlului de legalitate.
De asemenea art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedurã penalã este neconstituţional deoarece, prin posibilitatea folosirii înregistrãrilor fãrã a se face o verificare identicã a acestora aşa cum s-a fãcut în cauza în care au fost autorizate, se dã naştere la abuzuri din partea organelor de urmãrire penalã, administrarea acestui mijloc de probã având loc de facto fãrã respectarea garanţiilor procesuale conferite de Constituţie persoanei cercetate.
În sfârşit, prevederile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedurã penalã încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 28 referitoare la Secretul corespondenţei, ale art. 131 referitoare la Rolul Ministerului Public şi ale art. 132 referitoare la Statutul procurorilor, deoarece teza finalã a alin. 1 a art. 91^1 din Codul de procedurã penalã permite unor persoane care nu intrã în categoria organelor judiciare stabilite de Constituţie (poliţie sau parchete) sã participe sau chiar sã administreze mijloacele de probã reglementate de dispoziţiile art. 62-135 din Codul de procedurã penalã.
Curtea de Apel Piteşti - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori opineazã cã dispoziţiile art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedurã penalã constituie, dimpotrivã, o adevãratã garanţie a dreptului la libertate individualã consacrat de art. 23 din Constituţie, prin aceea cã are în vedere perioada efectivã cât persoana a fost privatã de libertate, şi nu numai pe cea ulterioarã emiterii ordonanţei de reţinere.
Împrejurarea cã inculpatul nu a beneficiat de deducerea perioadei cât a fost condus la sediul poliţiei, potrivit <>art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nu prezintã în niciun caz o chestiune de neconstituţionalitate, ci una de aplicare a legii penale. Altfel spus, chiar dacã aceastã împrejurare presupune o discriminare a inculpatului faţã de alţi inculpaţi, inegalitatea nu derivã din neconstituţionalitatea art. 144 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, ci din greşita lui aplicare.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, instanţa opineazã cã este neîntemeiatã deoarece nu se pune problema unei limitãri privind accesul la probe, întrucât, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, procurorul este obligat ca la prezentarea materialului de urmãrire penalã sã punã la dispoziţia inculpatului procesele-verbale în care sunt redate înregistrãrile şi sã asigure, la cerere, ascultarea acestora.
În cursul judecãţii aceste procese-verbale sunt la dispoziţia judecãtorului, ceea ce presupune cã procurorul nu are acces la ele, dupã cum nici inculpatul, legiuitorul asigurând în acest mod poziţia de egalitate între cei doi subiecţi procesuali.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedurã penalã, instanţa aratã cã judecãtorul îşi fundamenteazã convingerea pe probe, iar interceptãrile care nu privesc fapta sau nu pot conduce la identificarea participanţilor nu constituie probe în înţelesul art. 63 din Codul de procedurã penalã, astfel încât nu sunt utilizate în procesul penal.
Tribunalul Sibiu - Secţia penalã opineazã cã art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedurã penalã nu contravine dreptului la apãrare deoarece faptul cã procurorul semneazã declaraţia martorului audiat în instanţã este o problemã de oportunitate.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, instanţa opineazã cã este neîntemeiatã deoarece nu se pune problema unei limitãri privind accesul la probe, întrucât, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, procurorul este obligat ca la prezentarea materialului de urmãrire penalã sã punã la dispoziţia inculpatului procesele-verbale în care sunt redate înregistrãrile şi sã asigure, la cerere, ascultarea acestora.
Celelalte critici din perspectiva presupuselor drepturi încãlcate nu au fost motivate sau nu fac referire concretã la vreun temei constituţional.
Tribunalul Suceava - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Tribunalul Sãlaj - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã deoarece instituirea prin prevederile art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedurã penalã a condiţiilor în care poate fi luatã mãsura reţinerii inculpatului este conformã cu art. 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia luarea acestei mãsuri privative de libertate este permisã numai în cazurile şi cu procedura prevãzute de lege. Pe de altã parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferã inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva mãsurii reţinerii atestã conformitatea dispoziţiilor criticate cu Legea fundamentalã.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3 şi art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedurã penalã, Avocatul Poporului aratã cã modalitatea prin care este reglementatã procedura pãstrãrii la grefa instanţei, în plic sigilat, a copiilor de pe suportul ce conţine înregistrarea convorbirii şi de pe procesele-verbale, precum şi cele care stabilesc cã instanţa de judecatã poate solicita sã îi fie transmise înregistrãrile pãstrate în arhiva parchetului nu vin în contradicţie cu principiul conform cãruia justiţia este unicã, imparţialã şi egalã pentru toţi.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 4 şi art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedurã penalã, Avocatul Poporului mai aratã cã acestea nu contravin dreptului la apãrare, dând posibilitatea pãrţilor de a beneficia de asistenţa unui avocat ales sau numit. Totodatã, prevederile criticate nu implicã un tratament juridic diferenţiat faţã de persoane aflate în aceeaşi situaţie juridicã şi sunt în deplinã concordanţã cu dispoziţiile constituţionale referitoare la înfãptuirea justiţiei.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorulraportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constatã cã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91^3 alin. 3 cu denumirea marginalã Certificarea înregistrãrilor, art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5 cu denumirea marginalã Organele care efectueazã interceptarea şi înregistrarea, art. 144 cu denumirea marginalã Durata reţinerii şi art. 86^2 pct. 6 cu denumirea marginalã Modalitãţi speciale de ascultare a martorului, toate din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5: "Procurorul procedeazã personal la interceptãrile şi înregistrãrile prevãzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea sã fie efectuate de organul de cercetare penalã. Persoanele care sunt chemate sã dea concurs tehnic la interceptãri şi înregistrãri sunt obligate sã pãstreze secretul operaţiunii efectuate, încãlcarea acestei obligaţii fiind pedepsitã potrivit Codului penal.
Convorbirile sau comunicãrile interceptate şi înregistrate care nu privesc fapta ce formeazã obiectul cercetãrii sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor se arhiveazã la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialitãţii, şi pot fi transmise judecãtorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivã a cauzei, acestea vor fi şterse sau, dupã caz, distruse de cãtre procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Convorbirile sau comunicãrile interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altã cauzã penalã dacã din cuprinsul acestora rezultã date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregãtirea sau sãvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevãzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2.";
- Art. 91*3 alin. 3: "La procesul-verbal se ataşeazã, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se pãstreazã la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. Dupã sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe proceseleverbale se pãstreazã la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivã a judecãtorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.";
- Art. 144: "Mãsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata mãsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privatã de libertate ca urmare a mãsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevãzutã de <>art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
În situaţia în care reţinerea se dispune dupã audierea învinuitului citat de cãtre organul de urmãrire penalã, termenul de 24 de ore se calculeazã de la ora emiterii ordonanţei.
În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie sã se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.
Când organul de cercetare penalã considerã cã este necesar a se lua mãsura arestãrii preventive, înainteazã procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o datã cu încunoştinţarea la care se referã art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacã apreciazã cã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege pentru luarea mãsurii arestãrii preventive, procedeazã, înãuntrul termenului prevãzut la alin. 1, potrivit art. 146.
Când mãsura reţinerii este luatã de procuror, dacã acesta considerã necesar a se lua mãsura arestãrii preventive, procedeazã, în termen de 10 ore de la luarea mãsurii reţinerii, potrivit art. 146.";
- Art. 86^2 alin. 6: "În cursul judecãţii, declaraţia martorului va fi semnatã de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecatã. Declaraţia martorului, transcrisã, va fi semnatã şi de martor, fiind pãstratã în dosarul depus la instanţã, în condiţiile alin. 5."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 91^2 din Codul de procedurã penalã au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi critici invocate şi în prezenta cauzã. Astfel, prin <>Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Curtea Constituţionalã, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 din Codul de procedurã penalã, a statuat cã textele legale criticate, ca de altfel întreaga secţiune din Codul de procedurã penalã, referitoare la interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video, prevãd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificãrii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalitãţilor de efectuare a înregistrãrilor, a instituirii unor limite cu privire la durata mãsurii, a consemnãrii şi certificãrii autenticitãţii convorbirilor înregistrate, a redãrii integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptãrii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementãri nu constituie o problemã de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însã excedeazã competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al <>art. 2 din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituţionalã se pronunţa numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã [...]". Aşa fiind, examinarea şi soluţionarea acestor aspecte sunt de competenţa exclusivã a instanţei de judecatã învestite cu soluţionarea procesului penal.
De asemenea, este neîntemeiatã şi susţinerea privind imposibilitatea inculpatului de a lua cunoştinţã despre conţinutul interceptãrilor efectuate şi, eventual, de a se apãra demonstrând cã înregistrãrile şi interceptãrile sunt nejustificate ori neîntemeiate, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 91^3 alin. 4 din Codul de procedurã penalã, la prezentarea materialului de urmãrire penalã, procurorul este obligat sã prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi sã asigure, la cerere, ascultarea acestora. Potrivit art. 91^6 alin. 1 din acelaşi cod, mijloacele de probã referitoare la interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a pãrţilor interesate sau, din oficiu, de cãtre instanţa de judecatã, legislaţia proceduralã penalã românã asigurând controlul prin justiţie şi în acest domeniu, judecãtorul având datoria sã examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalitãţii şi temeiniciei autorizãrii şi efectuãrii înregistrãrilor.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de la Strasbourg în speţa Coban (Asim Babuscum) contra Spaniei din 6 mai 2003, când reclamantul invoca nulitatea înregistrãrilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. Dupã ce a reamintit faptul cã admisibilitatea probelor este o problemã ce ţine de reglementãrile naţionale şi cã revine jurisdicţiilor naţionale sã aprecieze elementele care le sunt prezentate, instanţa europeanã a stabilit cã respectiva condamnare penalã a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de pãrţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrãrilor convorbirilor telefonice s-a constatat cã instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecãtorului cu privire la aceste înregistrãri, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probã invocat de acuzare. În acelaşi context, şi în cauza Klimentyev contra Rusiei din 16 noiembrie 2006, Curtea de la Strasbourg a statuat cã, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele sã fie prezentate de faţã cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contrrgumente. Acest lucru nu înseamnã totuşi cã declaraţiile martorilor trebuie fãcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probã. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penalã a cazului nu încalcã, în principiu, art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, atât timp cât se respectã dreptul la apãrare. De regulã, acest drept impune ca acuzatul sã aibã ocazia de a pune întrebãri martorului care depune mãrturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.
În sfârşit, nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferã legiuitorului libertatea unei astfel de reglementãri, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societãţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie sã fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţãri şi de a supraveghea elementele subversive ce acţioneazã pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democraticã, în vederea asigurãrii securitãţii naţionale, apãrãrii ordinii publice ori prevenirii sãvârşirii de infracţiuni.
De asemenea, prin <>Decizia nr. 193 din 27 aprilie 2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 24 mai 2004, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86^2 din Codul de procedurã penalã, text care, deşi a fost examinat în redactarea anterioarã modificãrilor prezente, a fost contestat din perspectiva unor critici referitoare la încãlcarea art. 24 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la Dreptul la un proces echitabil. Cu acel prilej s-a statuat cã nu poate fi primitã susţinerea autorilor excepţiei în sensul cã dispoziţiile art. 86^2 din Codul de procedurã penalã încalcã dreptul la apãrare, întrucât textele legale criticate nu aduc atingere existenţei acestui drept, ci doar îl restrâng, în limitele stabilite de Constituţie, şi, de asemenea, existã suficiente elemente procesuale de echilibrare a mãsurilor reglementate prin aceste norme, în concordanţã cu prevederile art. 24 şi 53 din Constituţie, republicatã, precum şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Distinct de argumentele deciziilor menţionate mai sus, care îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã, Curtea mai constatã cã art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedurã penalã este o normã de procedurã conformã cu exigenţele constituţionale ale art. 126 alin. (2), menitã sã ateste calitatea de probã judiciarã a declaraţiei astfel consemnate, care nu afecteazã însã cu nimic dreptul la apãrare ori la un proces echitabil. Procurorul nu semneazã declaraţia martorului de pe poziţia acuzãrii în sensul antamat de autorii excepţiei, ci din perspectiva rolului sãu constituţional, consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentalã, de a reprezenta în activitatea judiciarã interesele generale ale societãţii şi de a apãra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor, fie cã sunt sau nu sunt inculpaţi. În plus, potrivit art. 86^2 alin. 3^1 din Codul de procedurã penalã, pãrţile şi apãrãtorii acestora beneficiazã de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil, având la dispoziţie, între altele, posibilitatea de a pune întrebãri în mod nemijlocit martorului ascultat, fãrã a fi prezent fizic în sala în care se desfãşoarã şedinţa de judecatã.
În ce priveşte critica referitoare la art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã. Astfel, potrivit textului legal criticat, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se pãstreazã la grefa instanţei în locuri speciale, la dispoziţia exclusivã a judecãtorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei. Or, autorii excepţiei susţin cã, potrivit reglementãrii contestate, judecãtorul nu mai este imparţial şi, totodatã, partea interesatã nu îşi mai poate formula o apãrare eficientã, conformã cu exigenţele art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. O astfel de criticã nu poate fi primitã, premisa de la care porneşte argumentaţia autorilor fiind greşitã, deoarece judecãtorul are la dispoziţie copii ale suportului care conţine înregistrarea şi ale proceselor-verbale, originalele fiind depuse, deci, la dosar alãturi de celelalte probe şi spre ştiinţa tuturor pãrţilor, care, iatã, au libertatea de a-şi formula o apãrare eficientã, în timp util şi în deplinã cunoştinţã de cauzã.
În sfârşit, referitor la critica art. 144 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãruia, în opinia autorilor, este afectatã libertatea individualã şi egalitatea cetãţenilor, Curtea constatã cã o parte din aşa-zisele vicii de constituţionalitate sunt desprinse din aspecte ce ţin de aplicarea legii, în sensul cã în mod eronat unele instanţe nu ar deduce din mãsura reţinerii perioada cât persoana a fost privatã de libertate ca urmare a mãsurii administrative prevãzute de <>art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Or, alin. 1 al art. 144 din Codul de procedurã penalã reglementeazã fãrã echivoc aceastã problemã.
De asemenea, nu este întemeiatã nici critica referitoare la libertatea individualã, în sensul cã învinuitul sau inculpatul poate fi, în pofida dispoziţiei constituţionale prevãzute de art. 23, privat de libertate sub forma reţinerii sau sub forma unei mãsuri administrative de o persoanã care nu are calitatea de magistrat şi în condiţii care excedeazã sferei impuse de lege, aşa cum, de altfel, o cere alin. 2 al textului constituţional invocat, întrucât mãsura reţinerii reglementate de art. 144 din Codul de procedurã penalã se dispune în condiţiile legale stabilite de art. 143 din acelaşi cod, nefiind depãşite limitele stabilite de legiuitor. De altfel, la fel ca şi celelalte drepturi şi libertãţi fundamentale, libertatea individualã nu are un caracter absolut, astfel cã exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevãzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, şi anume "pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; [...]". Restrângerea în aceste cazuri trebuie sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertãţii.
În concordanţã cu aceste principii, art. 23 din Constituţie reglementeazã condiţiile în care autoritãţile competente ale statului pot fi abilitate prin lege sã restrângã exerciţiul libertãţii individuale, pe calea mãsurilor de reţinere şi de arestare preventivã. Astfel, în ceea ce priveşte mãsura reţinerii unei persoane, potrivit art. 23 alin. (3), durata ei nu poate depãşi 24 de ore.
Constituţia se referã în prevederile citate la toate cazurile în care autoritãţile publice competente sunt autorizate prin lege sã ia mãsura reţinerii unei persoane, fie cã este vorba despre o mãsurã preventivã dispusã în procesul penal, despre una luatã în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altã mãsurã de reţinere cu caracter administrativ. Prin art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, la care se face trimitere în art. 144 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, se instituie un complex de activitãţi specifice organelor de poliţie, şi anume conducerea la sediul poliţiei - dacã este cazul, prin folosirea forţei - a categoriilor de persoane prevãzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor care le fac "suspecte de sãvârşirea unor fapte ilegale" ori, dupã caz, "luarea mãsurilor legale" faţã de acestea.
Aşa fiind, nu poate fi primitã susţinerea potrivit cãreia prin cumularea mãsurii administrative prevãzute la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române cu mãsura reţinerii prevãzute la art. 136 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã se ajunge la depãşirea duratei de 24 de ore, prevãzutã la art. 23 alin. (3) din Constituţie, întrucât prin textul de lege criticat nu se prevede o asemenea posibilitate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5, art. 144 şi art. 86^2 pct. 6 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Dumitru Iordache în Dosarul nr. 160/46/2008 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori, de Mihai Isaia Pintilei şi Radu Cosmin Bela în Dosarul nr. 63/85/2005 (nr. în format vechi 5.179/2005) al Tribunalului Sibiu - Secţia penalã, de Ştefan Mihai Bãbãlean în Dosarul nr. 2.434/86/2007 al Tribunalului Suceava - Secţia penalã şi de Dumitru Ianchis în Dosarul nr. 2.008/84/2007 al Tribunalului Sãlaj - Secţia penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 17 iunie 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
