Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 694 din 20 mai 2010 asupra exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispozitiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 392 din 14 iunie 2010
Tudorel Toader - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Marinela Mincã - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Vasile Laţa în Dosarul nr. 78/62/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în ziua de 11 mai 2010 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţã de la acea datã, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru 20 mai 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 31 august 2009, pronunţatã în Dosarul nr. 78/62/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, în ce priveşte partea de modificare a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Vasile Laţa în dosarul de mai sus.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, deoarece prin abrogarea posibilitãţii de a contesta pe calea recursului o hotãrâre nelegalã atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni este afectat tocmai dreptul la un recurs efectiv, care trebuie sã asigure o reparaţie adecvatã.
În susţinerea tezei neconstituţionalitãţii dispoziţiilor legale contestate, autorul excepţiei face trimitere la <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 783/2009 prin care Curtea a constatat cã este neconstituţionalã abrogarea art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedurã penalã, care prevedea cã se poate face recurs când hotãrârea este contrarã legii sau când prin hotãrâre s-a fãcut o greşitã aplicare a legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este nefondatã.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul conţinut: "Codul de procedurã penalã, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se modificã şi se completeazã dupã cum urmeazã: [...]
184. La articolul 385^9, punctele 7 şi 12 ale alineatului 1 vor avea urmãtorul cuprins:
"[...]
12. când instanţa a pronunţat o hotãrâre de condamnare pentru o altã faptã decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecatã, cu excepţia cazurilor prevãzute în art. 334-337;".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã, potrivit actelor existente la dosar, autorul excepţiei a fost cercetat pentru sãvârşirea infracţiunii prevãzute şi pedepsite de art. 254 alin. 1 din Codul penal raportat la <>art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi, dupã ce instanţa de fond l-a achitat reţinând cã nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind latura subiectivã şi cea obiectivã, instanţa de apel l-a condamnat la o pedeapsã privativã de libertate. Pentru acest motiv, inculpatul a formulat recurs împotriva soluţiei pronunţate în apel şi care constituie obiectul Dosarului nr. 78/62/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã, dosar în care a fost invocatã prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
Autorul excepţiei aratã, ca urmare a modificãrilor aduse Codului de procedurã penalã, cã prin textul legal criticat nu mai poate contesta pe calea recursului o hotãrâre nelegalã ce vizeazã incidenţa unui caz de achitare, şi anume acela când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Prin urmare, considerã cã i-a fost restrâns pânã la anihilare accesul la justiţie şi la un recurs efectiv.
Faţã de aceste susţineri, Curtea gãseşte excepţia de neconstituţionalitate întemeiatã şi urmeazã a o admite pentru urmãtoarele considerente:
Accesul la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României, presupune posibilitatea concretã de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apãrarea unui drept sau interes legitim, inclusiv împotriva unei condamnãri posibil incorecte, sens în care, potrivit art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, "Orice persoanã declaratã vinovatã de o infracţiune de cãtre un tribunal are dreptul sã cearã examinarea declaraţiei de vinovãţie sau a condamnãrii sale de cãtre o jurisdicţie superioarã." Prin urmare, Curtea constatã cã autorului excepţiei, condamnat fiind pentru prima datã în apel, i-a fost suprimat accesul efectiv la o cale de atac în faţa unei jurisdicţii superioare, cu scopul de a contesta decizia prin care a fost declarat vinovat. Chiar dacã acest examen poate fi limitat din raţiuni ce justificã un scop legitim, restrângerea nu trebuie sã goleascã reexaminarea de sensul, de esenţa sa. Aceleaşi raţiuni le consacrã şi Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale în art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv. Astfel, textul permite invocarea în substanţã a drepturilor şi libertãţilor garantate de Convenţie, pentru cã un recurs efectiv (fie el apel sau recurs, aşa cum este definit de Codul de procedurã penalã român) vizeazã orice posibilã încãlcare imputabilã autoritãţilor, mai cu seamã atunci când pretinsa lezare a dreptului a fost comisã de persoane oficiale în exerciţiul funcţiilor lor. Dreptul în cauzã este unul subiectiv de naturã proceduralã şi poate fi invocat atunci când legiuitorul, ca autoritate publicã, l-a afectat prin acţiunea sau omisiunea sa. Or, imposibilitatea pãrţii interesate de a invoca o interpretare posibil eronatã a probelor de naturã a stabili incorect dacã sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni afecteazã dreptul la apãrare, prin inexistenţa unui proces echitabil care sã asigure, între altele, accesul în faţa unei jurisdicţii superioare pentru a dispune cu privire la redresarea situaţiei litigioase, adicã la existenţa unei încãlcãri denunţate, la înlãturarea ei şi a consecinţelor sale pentru titular. Aceasta întrucât caracterul efectiv al unei cãi de atac impune ca aceasta sã fie de naturã a împiedica executarea unor mãsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale cãror consecinţe apar ca potenţial ireversibile. Or, înlãturarea din legislaţia procedural românã a posibilitãţii de a contesta pe calea recursului o hotãrâre când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni genereazã incapacitatea de reparaţie a urmãrilor pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronatã.
Aşa fiind, Curtea constatã cã autorul excepţiei trebuie sã aibã un acces neîngrãdit la o instanţã superioarã pentru a contesta o asemenea decizie. Chiar dacã incidenţa reclamatã este situatã pe tãrâmul cãii ordinare de atac a recursului, Curtea constatã cã acest caz de casare presupune o evidentã stabilire eronatã a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în împrejurãrile în care au fost comise, fie prin luarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia sã fi influenţat soluţia adoptatã. Or, reţinerea unei împrejurãri esenţiale fãrã ca probele administrate sã o susţinã sau nereţinerea unei împrejurãri esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, sunt ipoteze rezultate dintr-o realã denaturare a acestora şi care justificã pe deplin necesitatea menţinerii în legislaţie a unei asemenea posibilitãţi de cenzurã ce vizeazã aspecte de evidentã lipsã a legalitãţii unei hotãrâri penale, care se circumscriu lato sensu în sfera principiului referitor la dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv. Iatã de ce, chiar dacã motivul de casaţie referitor la întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni atinge starea de fapt, în drept el vizeazã modul judicios în care latura de drept a cauzei a fost rezolvatã prin corecta interpretare şi aplicare a legii şi mai ales prin evitarea oricãrei încãlcãri a normelor de drept de naturã a influenţa rezolvarea cauzei. O asemenea analizã nu echivaleazã însã cu transformarea recursului într-o cale de atac prin care se examineazã cauza sub toate aspectele. Dimpotrivã, se menţine caracterul sãu de jurisdicţie exercitabilã numai în cazuri strict determinate definite lato sensu ca violãri ale legii, ducând la o judecatã care nu poartã asupra fondului, ci exclusiv asupra legalitãţii hotãrârii anterior pronunţate, legalitate ce va fi validatã doar ca urmare a aprecierii probelor deja existente la dosar.
Pe cale de consecinţã, Curtea constatã cã, prin eliminarea posibilitãţii de a contesta pe calea recursului o hotãrâre judecãtoreascã atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, închide pãrţii interesate calea valorificãrii efective a dreptului încãlcat, sens în care dispoziţiile <>art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 în ce priveşte partea referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedurã penalã contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi ale art. 20 raportate la art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
De asemenea, Curtea mai constatã cã argumentele prezentei decizii nu echivaleazã cu instituirea nelimitatã a unor alte cãi de atac, chiar dacã o pretinsã condamnare nelegalã a fost pronunţatã în recurs, deoarece legislaţia procedural penalã românã, ce cuprinde 3 grade de jurisdicţie, este apreciatã ca suficientã pentru a se da garanţie şi efectivitate drepturilor pretins încãlcate.
În sfârşit, Curtea constatã cã, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu <>Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. Astfel, Curtea reţine cã atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept. În consecinţã, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autoritãţile şi instituţiile publice urmeazã, în aplicarea legii criticate, sã respecte cele stabilite de Curtea Constituţionalã în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Vasile Laţa în Dosarul nr. 78/62/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã şi constatã cã dispoziţiile <>art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale.
Decizia se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 20 mai 2010.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. TUDOREL TOADER
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
