Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 68 din 16 aprilie 1998 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civila
EMITENT: Curtea Constitutionala PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 195 din 26 mai 1998
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Mihai Constantinescu - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Victor Dan Zlatescu - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Carmen Daniela Manea - magistrat-asistent
Pe rol, pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã, invocatã Stratilescu Dumitra şi de Parchetul de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie în Dosarul nr. 70/1996 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 14 aprilie 1998, în prezenta reprezentantului Ministerului Public şi a uneia dintre pãrţi, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 16 aprilie 1998.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 30 ianuarie 1998, pronunţatã în Dosarul nr. 70/1996, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã, invocatã de Stratilescu Dumitra şi de Parchetul de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie.
Stratilescu Dumitra nu a precizat dispoziţiile constituţionale care ar fi afectate prin textul atacat, dar, într-un memoriu separat, apreciazã ca acesta este neconstitutional, întrucât, pe de o parte, incalca principiul stabilitatii raporturilor juridice şi al autoritãţii lucrului judecat, iar pe de alta parte, creeazã, indirect, o cale de atac neprevãzutã de lege şi aflatã la indemana discretionara a partii. În dezvoltarea acestor idei se arata ca, potrivit art. 330 din Codul de procedura civilã, numai procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie poate exercita recursul în anulare, dar aceasta dispoziţie este fãrã limita extinsã prin posibilitatea oricãrei pãrţi de a cere, chiar fãrã sa motiveze, continuarea judecaţii în cazul retragerii recursului de cãtre titular şi când obiectul judecaţii a dispãrut.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie apreciazã ca dispoziţiile atacate contravin art. 128 şi 130 din Constituţie. Se susţine ca, din moment ce declararea recursului în anulare constituie, în acord cu art. 130 din Constituţie, o prerogativa ce aparţine exclusiv procurorului general, ca reprezentant al Ministerului Public, este firesc ca retragerea acestei cai extraordinare de atac de cãtre initiatorul ei, conform art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã, sa reprezinte un exerciţiu al aceloraşi atribuţii, la indemana aceluiaşi subiect calificat, cu efect de stingere a litigiului respectiv. Prevederea atacatã este neconstitutionala, deoarece transfera în competenta pãrţilor litigante atribuţii care, potrivit art. 130 din Constituţie, constituie apanajul exclusiv al Ministerului Public şi se exercita prin procurorii constituiţi în parchete, incalcandu-se astfel ordinea de drept.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care a solicitat continuarea judecaţii dupã retragerea recursului în anulare, a opinat pentru trimiterea dosarului la Curtea Constituţionalã spre a hotãrî cu privire la excepţia invocatã, iar intervenienţii în favoarea consiliului au solicitat respingerea exceptiei ca neîntemeiatã şi judecarea recursului în anulare, datoritã faptului ca asupra constituţionalitãţii art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã Curtea Constituţionalã s-a pronunţat.
În opinia instanţei, excepţia nu este intemeiata, textul atacat fiind constituţional. Instanta apreciazã însã ca sesizarea Curţii Constituţionale se impune, deoarece soluţionarea exceptiei este determinanta pentru cauza, iar Curtea, în privinta constituţionalitãţii tezei a doua din art. 330^4 din Codul de procedura civilã, nu şi-a spus cuvântul printr-o decizie publicatã în Monitorul Oficial al României.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, s-au solicitat puncte de vedere asupra exceptiei preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, rãmasã definitiva prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, Curtea Constituţionalã a constatat ca dispoziţiile art. 330^4 sunt constituţionale. În consecinta, excepţia ar urma sa fie respinsã.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile pãrţilor prezente şi dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicatã, retine urmãtoarele:
Curtea este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate şi a fost legal investitã cu respectarea prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã.
Potrivit art. 330^4 din Codul de procedura civilã, "pana la închiderea dezbaterilor, procurorul general îşi poate retrage, motivat, recursul în anulare. În acest caz, pãrţile din proces pot cere continuarea judecaţii".
Acest text a fost atacat integral, de mai multe ori, prin excepţia de neconstituţionalitate, Curtea pronunţându-se, pentru prima oara, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, în sensul ca dispoziţiile sale sunt constituţionale. Cu ocazia dezbaterilor în cadrul cãrora s-a pronunţat aceasta decizie, s-a renunţat la excepţia privind art. 330^4 din Codul de procedura civilã, dar Curtea Constituţionalã nu a luat act de aceasta renunţare, retinand ca excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publica, prin invocarea ei punându-se în discuţie abaterea unor reglementãri legale de la dispoziţiile legii fundamentale, precum şi ca soluţia asupra exceptiei este de interes general, astfel ca ea nu rãmâne la dispoziţia partii care a invocat-o şi nu este susceptibilã de acoperire nici pe calea renunţãrii exprese la soluţionarea ei. Asa fiind, în considerentele deciziei menţionate se precizeazã ca "Art. 330^4 din Codul de procedura civilã arata condiţiile în care procurorul general îşi poate retrage recursul în anulare şi consacra, totodatã, dreptul pãrţilor din proces de a stãrui pentru continuarea judecaţii. Or, prin aceste prevederi nu poate fi pusã în discuţie nici o situaţie conflictuala cu dispoziţiile Constituţiei". Decizia nu a fost atacatã cu recurs în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 330^4, astfel ca ea a rãmas definitiva.
Rezulta asadar ca susţinerea Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilã din încheierea de sesizare, în sensul ca nu s-ar cunoaşte punctul de vedere al Curţii Constituţionale în legatura cu prevederile art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã, nu este fondatã.
Faptul ca întregul text a fost declarat constituţional nu impiedica însã pãrţile, în alte cauze, sa invoce excepţia de neconstituţionalitate a aceluiaşi text, Curtea urmând sa examineze dacã au intervenit elemente noi care sa facã necesarã reconsiderarea soluţiei sale. Pana în prezent, astfel cum rezulta şi din punctul de vedere al Guvernului, Curtea Constituţionalã, în numeroase decizii, a menţinut soluţia de constitutionalitate a dispoziţiilor art. 330^4 din Codul de procedura civilã.
În Dosarul nr. 70/1996 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilã Stratilescu Dumitra a mai invocat o excepţie de neconstituţionalitate, dar ea s-a referit la art. 310, 330^1 şi 330^2 din Codul de procedura civilã, excepţie respinsã prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 31 din 18 februarie 1997, rãmasã definitiva ca urmare a Deciziei nr. 173 din 4 iunie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 iulie 1997, astfel ca putea ridica în fata Curţii Supreme de Justiţie excepţia de neconstituţionalitate vizând, de aceasta data, prevederile art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã. Desigur, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, acelaşi drept îl are şi procurorul.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie invoca, în primul rând, încãlcarea prevederilor art. 128 din Constituţie, dar nu arata în ce consta aceasta încãlcare. Potrivit acestui text, "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Dispoziţia constituţionalã da deci legiuitorului dreptul de a stabili condiţiile de exercitare a cãilor de atac şi cu privire la recursul în anulare, art. 330 şi 330^1 din Codul de procedura civilã stabilind cine îl poate exercita, care este instanta competenta, pentru ce motive şi în ce termen se poate exercita. Celelalte texte care se ocupa de recursul în anulare, respectiv art. 330^2, 330^3 şi art. 330^4 din acelaşi cod, privesc judecata recursului în anulare, iar potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege". Rezulta, fãrã dubiu, ca textele care reglementeazã recursul în anulare, inclusiv art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã, sunt elaborate în conformitate cu art. 125 şi 128 din Constituţie şi nu contravin acestora. Faptul ca o cale de atac, care se poate exercita numai de cãtre procurorul general, este continuatã, în caz de renunţare a acestuia, la cererea uneia dintre pãrţi nu incalca aceste prevederi constituţionale. Rezulta deci ca nu este vorba de o problema de constitutionalitate, ci de o opţiune legislativã ce nu poate fi cenzurata de cãtre Curtea Constituţionalã.
Cat priveşte încãlcarea art. 130 din Constituţie, este de observat ca acest text stabileşte la alin. (1) ca "În activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor", iar la alin. (2), ca "Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii".
Sesizarea apreciazã ca acest text constituţional ar fi încãlcat prin dispoziţia legalã atacatã, deoarece ar transfera în competenta pãrţilor din proces atribuţii care, potrivit art. 130 din Constituţie, constituie apanajul exclusiv al Ministerului Public.
Textul din legea fundamentalã are în vedere participarea Ministerului Public la activitatea judiciarã, fãrã a distinge deci atât în procesele penale, cat şi în cele civile. Este însã de notorietate faptul ca rolul procurorului în cele doua genuri de procese diferã cantitativ şi calitativ, apãrarea interesului public general fiind mai pregnanta în cadrul procesului penal, care este guvernat, între altele, de principiul oficialitatii. Procesul civil este un proces al intereselor private, guvernat de principiul disponibilitatii, în care pot exista desigur şi aspecte care sa intereseze intreaga societate, şi tocmai de aceea, în limitele şi în condiţiile stabilite de lege, procurorul poate porni procesul civil, poate participa la judecata acestuia, poate exercita cãile de atac şi poate cere punerea în executare a hotãrârilor judecãtoreşti. Este însã excesiv a se susţine ca apãrarea ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor constituie apanajul exclusiv al Ministerului Public. Pe de o parte, instanta judecãtoreascã, aplicând legea, vegheazã la apãrarea ordinii de drept, iar pe de alta parte, pãrţile, în litigiile civile, îşi apara, în primul rând ele, drepturile şi libertãţile.
Asa fiind, art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã nu transfera nici o competenta a Ministerului Public pãrţilor litigante. Recursul în anulare se poate exercita exclusiv de cãtre procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, în cazul în care instanta a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti ori când s-au sãvârşit infracţiuni de cãtre judecãtori în legatura cu hotãrârea pronunţatã. Aceste motive pot fi invocate atât de cãtre pãrţi, cat şi de procuror, prin intermediul recursului (art. 304 pct. 4 din Codul de procedura civilã), respectiv al revizuirii (art. 322 pct. 4 teza întâi din Codul de procedura civilã). Este vorba desigur de apãrarea unor interese generale, dar, în acelaşi timp, şi de interesele private ale pãrţilor. Dacã însã nici procurorul şi nici pãrţile interesate nu au formulat aceste motive prin cãile de atac puse la indemana lor fie pentru ca nu le cunoşteau, fie din neglijenţa, interesul general al respectãrii legii a determinat introducerea în Codul de procedura civilã a recursului în anulare, dându-se posibilitatea procurorului general sa ceara desfiinţarea hotãrârilor irevocabile care conţin astfel de greşeli. Aceasta nu înseamnã însã ca procesul civil, de drept privat, a devenit exclusiv un proces de interes public. Din moment ce hotãrârea de admitere a recursului în anulare produce efecte asupra hotãrârii atacate şi asupra pãrţilor din litigiu, este firesc ca ele sa participe la judecata şi, în considerarea intereselor lor, sa sprijine ori sa combata recursul în anulare, respectiv sa ceara continuarea judecaţii în cazul în care procurorul general şi-l retrage motivat. Aceasta nu înseamnã însã ca se creeazã o alta cale de atac, care nu ar fi prevãzutã de lege. Este vorba de aceeaşi cale de atac şi de aceleaşi motive prevãzute de lege, asupra cãrora se va pronunţa instanta competenta.
Situaţia este diferita în cazul recursului în interesul legii, când procurorul general urmãreşte sa obţinã o hotãrâre menita sa asigure aplicarea unitarã a legii de cãtre toate instanţele judecãtoreşti şi care se pronunţa numai în interesul legii, fãrã sa aibã efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi asupra situaţiei pãrţilor din acele procese. În cazul recursului în interesul legii, totul este de ordine publica şi de interes general, iar pãrţile din procesele examinate nici nu intervin în aceasta activitate, nefiind citate.
Curtea Constituţionalã, prin deciziile nr. 96/1996 şi nr. 339/1997, a reţinut ca ministrul justiţiei, sub a cãrui autoritate îşi desfãşoarã activitatea procurorii, este reprezentant al executivului şi a apreciat ca din prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie rezulta, fãrã dubiu, o legatura a Ministerului Public cu puterea executivã, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintã interesele societãţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, reprezintã şi el, în activitatea judiciarã, interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Rezulta totuşi ca interesul general, pe care-l reprezintã procurorul general, poate sa difere de interesul partii litigante, or, fiind într-un proces civil, nu poate fi neglijat nici acest din urma interes, ceea ce se poate realiza numai prin continuarea judecaţii recursului în anulare, desigur cu participarea şi cu concluziile procurorului, astfel cum prevede art. 330^3 alin. 2 din Codul de procedura civilã. Pe de alta parte, continuarea judecaţii la cererea partii nu înseamnã şi admiterea recursului în anulare, deoarece numai Curtea Suprema de Justiţie va aprecia, prin hotãrârea sa, dacã motivul invocat este întemeiat sau nu.
În concluzie, posibilitatea partii interesate de a cere continuarea judecãrii recursului în anulare, în cazul în care procurorul general l-a retras, nu contravine nici unei prevederi constituţionale sau legale, deoarece art. 128 şi 130 din Constituţie nu sunt afectate.
Deoarece motivele invocate în susţinerea excepţiilor de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute, iar fata de deciziile anterioare prin care Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra art. 330^4 din Codul de procedura civilã nu au intervenit elemente noi care sa facã necesarã reconsiderarea soluţiilor, urmeazã ca excepţia invocatã sa fie respinsã.
Fata de considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 330^4 teza a doua din Codul de procedura civilã, invocatã de Stratilescu Dumitra şi de Parchetul de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie în Dosarul nr. 70/1996 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilã.
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 16 aprilie 1998.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Carmen Daniela Manea
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
