Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 115 din 8 octombrie 1996.
Antonie Iorgovan - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Victor Dan Zlatescu - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Valer-Vasilie Bica - magistrat-asistent
Pe rol pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, invocatã de Gero Zsigmond, apelant în Dosarul nr. 1.914/1995 al Tribunalului Satu Mare.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 15 mai 1996, în prezenta autorului exceptiei, Gero Zsigmond, în lipsa intimatei Regionala C.F.R. Cluj, legal citata, şi au fost consemnate în încheierea din acea data, cînd, avînd nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunţarea pentru data de 21 mai 1996.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 6 decembrie 1995, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit j) din Codul muncii, invocatã de Gero Zsigmond în Dosarul nr. 1.914/1995 al acestei instanţe.
În motivarea exceptiei se susţine ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii a fost abrogat în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, deoarece contravine prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (8) care stabilesc ca, pînã la rãmînerea definitiva a hotãrîrii de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã, ale art. 16 alin. (1) privitoare la egalitatea în drepturi a cetãţenilor, precum şi ale art. 38 alin. (1) care arata ca dreptul la munca al cetãţenilor nu poate fi îngrãdit. De asemenea, se afirma ca mentionatele dispoziţii din Codul muncii sînt contrare şi normelor din convenţiile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, au prioritate în caz de neconcordanta cu reglementãrile din dreptul intern.
Cu privire la excepţia invocatã, intimata Regionala C.F.R. Cluj considera ca textul atacat este constituţional.
Exprimindu-şi opinia în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanta de judecata, deşi apreciazã ca excepţia invocatã este intemeiata, deoarece art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat în baza art. 150 alin. (1) din Constituţie, fiind contrar prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 23 alin. (8) şi ale art. 38 alin. (1) teza I, sesizeazã totuşi Curtea Constituţionalã cu soluţionarea exceptiei.
În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat punctele de vedere ale celor doua Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca nu se poate retine neconstituţionalitatea art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, deoarece nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul exceptiei.
Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, intimpinarea intimatei, concluziile contestatorului şi ale procurorului, precum şi dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţionalã este legal investitã şi competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocatã.
Dispoziţia legalã în discuţie reglementeazã unul dintre cazurile limitativ enumerate în Codul muncii [art. 130 alin. (1) lit. a) -l)], în care contractul de munca poate fi desfãcut din initiativa unitãţii, şi anume atunci cînd angajatul a lipsit de la locul de munca fiind arestat mai mult de 60 de zile. Prin aceasta dispoziţie s-a urmãrit asigurarea unei duble garanţii: pe de o parte, a angajatului, al cãrui contract de munca nu poate fi desfãcut, prin vointa angajatorului, decît dacã a lipsit de la munca fiind arestat mai mult de 60 de zile, iar pe de alta parte, a angajatorului, care nu este obligat sa ţinã un loc de munca neocupat şi deci sa se lipseascã de munca angajatului sau o perioada nedeterminatã, cu prejudicii serioase pentru activitatea sa.
Fata de aceasta ratiune a dispoziţiei din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este greu de admis ca ea ar constitui o ingradire a dreptului constituţional la munca al angajatului, prevãzut în art. 38 alin. (1) din Constituţie. Pe de o parte, încetarea contractului de munca cu angajatorul nu impiedica pe angajat sa încheie un alt contract de munca, iar pe de alta parte, chiar dacã desfacerea contractului de munca ar fi consideratã o restringere a exerciţiului dreptului la munca, în sensul art. 49 din Constituţie, aceasta ar fi justificatã, în temeiul aceluiaşi text constituţional, de necesitatea apãrãrii dreptului angajatorului de a-şi asigura desfãşurarea normalã a activitãţii pe baza contractului de munca pe care îl încheie cu angajaţii. Exercitarea dreptului la munca nu poate îngrãdi dreptul la activitate al celui care angajeazã.
Temeiul desfacerii contractului de munca în condiţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii îl constituie absenta îndelungatã a persoanei încadrate în munca, absenta care a fost de natura sa împiedice desfãşurarea normalã a serviciului. Aceasta situaţie determina încetarea contractului de munca şi nu aprecierea conduitei angajatului, care i-a atras arestarea. De aceea, dacã durata arestãrii a depãşit 60 de zile şi s-a desfãcut contractul de munca, faptul ca în urma cercetãrii sau a judecaţii s-a stabilit netemeinicia arestãrii nu conduce la anularea desfacerii contractului de munca şi la obligaţia reintegrarii. Tot din aceasta cauza, asa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, nu intereseazã nici natura arestãrii, dacã este vorba de o deţinere preventivã sau în executarea unei pedepse, ori a închisorii contravenţionale. Desigur, incidenta art. 130 lin. (1) lit. j) presupune arestarea pentru o fapta ilicitã care nu are legatura cu munca fãptuitorului angajat sau care nu creeazã incompatibilitatea cu deţinerea în continuare a funcţiei, deoarece, în astfel de cazuri, desfacerea contractului de munca are loc pe alte temeiuri. Dar atunci cînd fapta ilicitã care a atras arestarea nu este de aceasta natura, aprecierea conduitei angajatului nu intereseazã în momentul desfacerii contractului de munca. Vinovãţia sau nevinovatia angajatului este o problema a carei soluţionare intra în sarcina organelor justiţiei. Pentru cel care angajeazã însã, absenta îndelungatã a angajatului de la munca, cu efectele negative pe care le produce asupra desfãşurãrii normale a serviciului, reprezintã motivul legitim şi, totodatã, suficient pentru desfacerea contractului de munca.
Întrucît desfacerea contractului de munca în baza art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu are legatura cu vinovãţia sau nevinovatia angajatului, în sãvîrşirea faptei pentru care este arestat, apare ca lipsa de suport afirmatia facuta atît de contestator, cît şi de instanta, în sensul ca acest text contravine dispoziţiei din art. 23 alin. (8) din Constituţie, privitoare la prezumţia de nevinovatie. Asa cum s-a arãtat, desfacerea contractului de munca, pentru arestarea, pe o durata mai mare de 60 de zile, a angajatului, nu se întemeiazã pe o prezumţie de vinovãţie a acestuia, ci pe simplul fapt al neîndeplinirii de cãtre angajat, pe o perioada de timp atît de mare, a obligaţiei sale de a presta munca la care s-a angajat. Şi tocmai prin aceasta se explica de ce mãsura desfacerii contractului de munca, o data luatã pe acest temei, nu poate fi înlãturatã chiar dacã s-ar constata nevinovatia angajatului.
Exista situaţii în care, ca urmare a arestãrii angajatului, se procedeazã nu la desfiinţarea, ci la suspendarea contractului de munca. Asa se petrec lucrurile atunci cînd însuşi angajatorul formuleazã plîngerea penalã impotriva angajatului sau cînd acesta a fost trimis în judecata pentru fapte incompatibile cu funcţia detinuta şi a intervenit arestarea. În aceste cazuri, mãsura ce se impune este suspendarea din funcţie şi deci şi suspendarea contractului de munca.
Nu este cazul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţia din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, care se referã la fapte ce nu au legatura cu munca. De aceea, a pretinde şi în acest caz o suspendare a contractului de munca înseamnã a adauga la lege şi a aduce atingere dreptului angajatorului de a desfasura o activitate normalã în interesul sau şi al societãţii.
Fata de considerentele arãtate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin (1) lit. j) din Codul muncii, invocatã de Gero Zsigmond în Dosarul nr. 1.914/1995 al Tribunalului Satu Mare.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa publica din 21 mai 1996.
PREŞEDINTE,
prof.univ.dr. Antonie Iorgovan
Magistrat-asistent,
Valer-Vasilie Bica
-----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
