Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 599 din 20 mai 2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 183 alin. 1 si 2 si ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) si alin. 9 din Codul de procedura penala, precum si ale art. 281 din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 523 din 10 iulie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Marinela Mincã - procuror
Oana Cristina Puicã - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedurã penalã, precum şi ale art. 281 din Codul penal, excepţie ridicatã de Romeo-Gabriel Gheţaru în Dosarul nr. 14.336/280/2006 al Judecãtoriei Piteşti.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza se aflã în stare de judecatã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 16 ianuarie 2008, pronunţatã în Dosarul nr. 14.336/280/2006, Judecãtoria Piteşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedurã penalã, precum şi ale art. 281 din Codul penal.
Excepţia a fost ridicatã de Romeo-Gabriel Gheţaru cu ocazia soluţionãrii unei cauze penale având ca obiect trimiterea în judecatã pentru sãvârşirea infracţiunii de exercitare fãrã drept a profesiei de avocat, infracţiune prevãzutã de art. 281 din Codul penal, raportat la <>art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, care reglementeazã mandatul de aducere, înfrâng dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (2), care garanteazã inviolabilitatea libertãţii individuale şi a siguranţei persoanei, permiţând doar percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane în cazurile şi cu procedura prevãzute de lege. În acest sens, aratã cã aducerea, realizabilã inclusiv prin constrângere, a învinuitului sau a inculpatului în faţa organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã reprezintã o privare de libertate, fãrã a fi nici reţinere, nici arestare, în condiţiile în care în Legea fundamentalã nu este prevãzutã instituţia mandatului de aducere. Pentru aceleaşi raţiuni, considerã cã art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã încalcã şi prevederile art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ale art. 9 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi ale art. 9 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, texte ce reglementeazã dreptul persoanei la libertate şi la siguranţã. Întrucât art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierii de şedinţã prin care s-a dispus emiterea mandatului de aducere, apreciazã cã sunt încãlcate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale privind dreptul persoanei lipsite de libertate la un recurs în faţa unui tribunal. Autorul excepţiei susţine cã textul de lege criticat înfrânge şi prevederile art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevederi referitoare la dreptul acuzatului de a pãstra tãcerea şi de a nu se autoincrimina, întrucât "declaraţia în procesul penal este o armã în apãrare, ca atare, inculpatul poate sã refuze acest drept, poate alege sã nu declare nimic".
Autorul excepţiei considerã cã dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedurã penalã, prin faptul cã permit ca "judecãtorul sã se substituie procurorului şi sã dispunã în mod arbitrar inculparea unui cetãţean gãsit nevinovat de cãtre toţi procurorii care l-au cercetat", contravin prevederilor constituţionale ale art. 131 referitoare la rolul Ministerului Public. Aratã cã, în baza textului de lege criticat, judecãtorul poate sã reţinã cauza spre judecare fãrã a pune în mişcare acţiunea penalã, încãlcându-se astfel art. 24 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la apãrare, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care consacrã dreptul la un proces echitabil. În sprijinul susţinerilor, citeazã jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat cã "este [...] necesar ca rezolvarea cauzei sã se facã dupã chemarea învinuitului şi dupã înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apãrãtorului sãu, care, alãturi de cel în cauzã, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de naturã sã excludã trimiterea în instanţã a dosarului" (<>Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999). De asemenea, considerã cã art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedurã penalã încalcã dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentalã privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, prin ignorarea principiului de generalã aplicabilitate în dreptul penal non reformatio in pejus, atât timp cât existã posibilitatea ca persoana faţã de care procurorul a dat o soluţie de netrimitere în judecatã, prin propria cale de atac, sã îşi agraveze situaţia, redobândind calitatea de învinuit sau, chiar mai rãu, dobândind calitatea de inculpat.
În fine, autorul excepţiei susţine cã sintagma "legea specialã" din art. 281 al Codului penal este neconstituţionalã prin raportare la dispoziţiile Legii fundamentale cuprinse în art. 73 alin. (1) privind categoriile de legi şi în art. 115 alin. (1) referitor la delegarea legislativã. Considerã cã "Parlamentul nu poate adopta decât o singurã lege specialã - legea prin care Guvernul este abilitat pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Prin urmare, legea specialã la care face trimitere <>art. 281 din Codul penal nu poate fi Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, întrucât "legea avocaturii este lege organicã, nu specialã".
Judecãtoria Piteşti apreciazã excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã. Astfel, aratã cã prevederile art. 183 din Codul de procedurã penalã, în integralitatea lor, sunt menite sã asigure buna desfãşurare a procesului penal şi nu încalcã libertatea individualã, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentã cu cea a mãsurilor preventive. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedurã penalã, instanţa considerã cã acestea sunt susceptibile de îmbunãtãţiri, însã nici în acest stadiu al reglementãrii nu vin în contradicţie cu vreuna din prevederile constituţionale invocate. De asemenea, aratã cã sintagma "lege specialã" este folositã în contextul art. 281 din Codul penal pentru a da eficienţã principiului de drept specialia generalibus derogant.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã textele de lege criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Potrivit încheierii de sesizare a Curţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedurã penalã, precum şi prevederile art. 281 din Codul penal. Însã, din examinarea concluziilor scrise depuse în motivarea excepţiei, reiese cã în realitate critica de neconstituţionalitate priveşte şi dispoziţiile art. 278^1 alin. 9 din Codul de procedurã penalã. Textele de lege criticate au urmãtorul cuprins:
- Art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã: "O persoanã poate fi adusã în faţa organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacã fiind anterior citatã nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesarã.
Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacã organul de urmãrire penalã sau instanţa constatã motivat cã în interesul rezolvãrii cauzei se impune aceastã mãsurã.";
- Art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedurã penalã, astfel cum au fost modificate aceste dispoziţii prin <>Legea nr. 356/2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006: "Judecãtorul pronunţã una dintre urmãtoarele soluţii: [...] c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţeazã rezoluţia sau ordonanţa atacatã şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primã instanţã şi cãile de atac aplicându-se în mod corespunzãtor.
În cazul prevãzut în alin. 8 lit. c), actul de sesizare a instanţei îl constituie plângerea persoanei la care se referã alin. 1.";
- Art. 281 din Codul penal: "Exercitarea fãrã drept a unei profesii sau a oricãrei alte activitãţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacã legea specialã prevede cã sãvârşirea unor astfel de fapte se sancţioneazã potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lunã la 1 an sau cu amendã."
Autorul excepţiei susţine cã aceste texte de lege sunt neconstituţionale astfel:
- prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã încalcã dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) referitoare la libertatea individualã din Legea fundamentalã, precum şi prevederile art. 5 paragrafele 1 şi 4 privind dreptul la libertate şi la siguranţã din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ale art. 9 cu privire la dreptul persoanei de a nu fi arestatã, deţinutã sau exilatã în mod arbitrar din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, ale art. 9 paragraful 1 privind dreptul la libertatea şi la securitatea persoanei şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g) referitoare la dreptul acuzatului de a pãstra tãcerea şi de a nu se autoincrimina din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
- dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedurã penalã înfrâng prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apãrare şi ale art. 131 cu privire la rolul Ministerului Public, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil;
- prevederile art. 281 din Codul penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi şi ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativã.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine urmãtoarele:
I. Autorul excepţiei nu formuleazã veritabile critici de neconstituţionalitate referitor la sintagma "lege specialã" din cuprinsul art. 281 al Codului penal. În realitate, criticã modul de aplicare de cãtre organele de urmãrire penalã şi de cãtre instanţa de judecatã a textului de lege menţionat. Or, aceste aspecte nu intrã sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea litigiului.
II. Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalitãţii prevederilor art. 183 din Codul de procedurã penalã prin raportare la o serie de texte din Constituţie şi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauzã şi faţã de critici similare. Astfel, prin <>Decizia nr. 885 din 16 octombrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 5 noiembrie 2007, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevederilor art. 183 din Codul de procedurã penalã, reţinând cã regulile procedurale instituite prin dispoziţiile art. 183 din Codul de procedurã penalã sunt menite sã asigure buna desfãşurare a procesului penal, fãrã întârzieri determinate de absenţa sau refuzul persoanelor a cãror ascultare sau prezenţã este apreciatã ca fiind necesarã de cãtre instanţa de judecatã. Prin dispoziţiile criticate nu se încalcã libertatea individualã, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentã cu cea a sancţiunilor privative de libertate, astfel cum în mod eronat apreciazã autorul excepţiei. De altfel, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau libertãţi poate fi restrâns pentru desfãşurarea instrucţiei penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în faţa instanţei de judecatã atunci când aceasta din urmã apreciazã cã se impune acest lucru, nu aduce nicio atingere principiilor statului de drept.
Cu acelaşi prilej Curtea a statuat cã nu este încãlcat nici dreptul la un proces echitabil câtã vreme, potrivit dispoziţiilor art. 183 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, persoanele aduse cu mandat nu pot rãmâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afarã de cazul în care s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivã a acestora. De asemenea, nu se aduce atingere dreptului acuzatului de a pãstra tãcerea şi de a nu contribui la propria incriminare, întrucât acesta nu este constrâns în niciun fel sã facã vreo declaraţie în acest sens.
Pentru considerentele arãtate mai sus, prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã sunt în concordanţã cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ale art. 5 paragrafele 1 şi 4 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ale art. 9 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, precum şi cu dispoziţiile art. 9 paragraful 1 şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
În ceea ce priveşte art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedurã penalã, aceste dispoziţii legale au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauzã şi faţã de critici similare. Astfel, prin <>Decizia nr. 172 din 22 martie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22 aprilie 2005, Curtea a statuat cã susţinerea autorului excepţiei privind contrarietatea dintre dispoziţiile legale atacate şi prevederile art. 24 din Constituţie este nefondatã, deoarece procedura de judecare a plângerilor împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecatã, prevãzutã de art. 278^1 din Codul de procedurã penalã, este o procedurã contradictorie în care toate pãrţile, inclusiv persoana acuzatã de comiterea unei fapte penale, au posibilitatea de a se apãra şi de a cere fie menţinerea soluţiei procurorului, fie învestirea instanţei cu judecarea infracţiunii reclamate. În aceastã din urmã ipotezã, inculpatul beneficiazã, se înţelege, de toate mijloacele de apãrare şi de toate garanţiile procesuale prevãzute de lege. Cu acelaşi prilej, Curtea nu a reţinut nici susţinerea privind încãlcarea dispoziţiilor art. 131 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, întrucât judecarea cauzei de cãtre instanţã dupã desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecatã implicã participarea procurorului la judecarea cauzei în calitate de titular al acţiunii publice şi exercitarea tuturor atribuţiilor decurgând din aceastã calitate.
De asemenea, prin <>Decizia nr. 864 din 9 octombrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.786 din 20 noiembrie 2007, Curtea a reţinut cã procedura prezentãrii materialului de urmãrire penalã este specificã primei faze a procesului penal, care, spre deosebire de faza a doua, este nepublicã. Acest argument are drept urmare instituirea obligaţiei procurorului de a chema învinuitul sau inculpatul în cel mai important moment al urmãririi penale - trimiterea în judecatã şi îşi gãseşte raţiunea tocmai în asigurarea posibilitãţii învinuitului sau inculpatului de a fi asistat de un apãrãtor şi de a dispune de timpul necesar pentru a-şi pregãti apãrarea. Cu acest prilej Curtea a statuat cã prevederile legale criticate nu opresc persoana interesatã de a lua cunoştinţã de întreg materialul probator existent la dosar şi de a formula cereri noi în cadrul noii faze procesuale cãreia i se aplicã dispoziţiile privind judecata în primã instanţã şi cãile de atac prevãzute de lege.
Cu aceeaşi ocazie Curtea a mai arãtat cã eventualele probleme practice care s-ar fi putut ivi cu privire la modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor contestate de autor au fost dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. XV din 22 mai 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit cã, "în aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedurã penalã, judecãtorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţeazã rezoluţia sau ordonanţa atacatã şi reţine cauza spre judecare, apreciind cã probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil sã soluţioneze fondul acesteia". Aşa fiind, nu se poate susţine cã prevederile legale criticate contravin principiului dreptului oricãrei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, la care România este parte.
Totodatã, prin <>Decizia nr. 574 din 7 iunie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 7 august 2007, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedurã penalã, reţinând cã plângerea prevãzutã de art. 278^1 reprezintã, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generalã aplicabilitate în dreptul penal non reformatio in pejus. Într-adevãr, deşi legea nu prevede în mod expres aplicarea acestui principiu cu prilejul soluţionãrii plângerii împotriva actelor procurorului, raţiuni identice cu cele care determinã extinderea aplicabilitãţii acestui principiu şi în alte situaţii decât cele prevãzute în art. 372, art. 385^8 sau art. 414^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã justificã luarea sa în considerare şi în cazul procedurii reglementate de art. 278^1 din acelaşi cod.
Întrucât nu au apãrut elemente noi, de naturã a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor amintite mai sus îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
I. Respinge, ca fiind inadmisibilã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, excepţie ridicatã de Romeo-Gabriel Gheţaru în Dosarul nr. 14.336/2006 al Judecãtoriei Piteşti.
II. Respinge, ca fiind neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 183 alin. 1 şi 2 şi ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 20 mai 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puicã
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
