Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 599 din 12 iunie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedura penala raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal si ale art. 67 si art. 278^1 alin. 7 si 10 din Codul de procedura penala
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal, ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã şi ale art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, excepţie ridicatã de Ilie Florin Mãrienuţiu în Dosarul nr. 4.886/55/2010 al Judecãtoriei Arad - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 707D/2011. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Magistratul-asistent referã asupra cauzei şi aratã cã autorul excepţiei a depus la dosar concluzii scrise prin care îşi retrage cererea de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, iar, în subsidiar, invocã excepţia nelegalitãţii sesizãrii Curţii Constituţionale prin decizie pronunţatã de instanţa de recurs, şi nu printr-o încheiere a instanţei de fond, motiv pentru care solicitã Curţii sã îşi verifice competenţa, iar, în cazul în care aceasta se considerã legal sesizatã, sã admitã excepţia de neconstituţionalitate. Reprezentantul Ministerului Public aratã cã nu este posibilã renunţarea la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, odatã ce aceasta a fost invocatã, iar, cu privire la sesizarea Curţii, considerã cã aceasta este legalã. Curtea, deliberând, constatã cã nu poate fi primitã cererea de renunţare formulatã, având în vedere dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 47/1992, potrivit cãrora "Curtea Constituţionalã, legal sesizatã, procedeazã la examinarea constituţionalitãţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedurã civilã referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului [...]". Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publicã, iar soluţionarea acesteia este de interes general. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate nu rãmâne la dispoziţia pãrţii care a invocat-o, cu consecinţa cã aceasta nu poate renunţa la soluţionarea excepţiei. Cauza este în stare de judecatã. Preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilã referitor la dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedurã penalã, întrucât autorul excepţiei este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a textelor de lege criticate, respectiv ca neîntemeiatã în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedurã penalã, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele: Prin Decizia penalã nr. 225 din 18 mai 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 4.886/55/2010*, admiţând recursul împotriva Sentinţei penale nr. 1.001 din 4 aprilie 2011 a Judecãtoriei Arad - Secţia penalã, Tribunalul Arad - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal, ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã şi ale art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor. Excepţia a fost ridicatã de Ilie Florin Mãrienuţiu în Dosarul nr. 4.886/55/2010 al Judecãtoriei Arad - Secţia penalã cu ocazia soluţionãrii plângerii împotriva unei rezoluţii de clasare. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal încalcã dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi principiul nediscriminãrii, deoarece judecãtorul sesizat cu plângerea împotriva unei rezoluţii de clasare a respins cererea petentului de conexare a unui dosar în care acesta din urmã are calitatea de inculpat, deşi existã legãturã între cele douã cauze penale, în condiţiile în care lucrãrile din cauza de faţã constituie probe în sensul cã acuzaţiile din dosarul pentru care a solicitat conexarea sunt nefondate. Mai aratã cã judecãtorul nu a motivat soluţia de respingere, care este arbitrarã şi abuzivã. Considerã cã, prin respingerea cererii de reunire a cauzelor, petentul a fost împiedicat sã cumuleze calitatea de parte vãtãmatã cu cea de fãptuitor, fiind astfel înfrânt principiul egalitãţii armelor. Autorul excepţiei mai susţine cã dispoziţiile art. 67 din Codul de procedurã penalã, referitoare la concludenţa şi utilitatea probei, aduc atingere garanţiilor unui proces echitabil, şi anume dreptului acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzãrii şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii, deoarece conferã un drept discreţionar procurorului şi judecãtorului de a respinge cererile de probaţiune formulate de pãrţi. De asemenea, aratã cã dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã încalcã principiul garantãrii valorilor supreme ale statului român, principiul supremaţiei Constituţiei, principiul obligativitãţii legilor, egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi garanţiile unui proces echitabil, şi anume dreptul acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzãrii şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii, întrucât judecãtorul verificã rezoluţia sau ordonanţa atacatã doar pe baza lucrãrilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricãror înscrisuri noi prezentate, persoana vãtãmatã neputând solicita administrarea probei cu martori. În acest sens, aratã cã, prin plângerea penalã formulatã împotriva autorilor denunţului prin care a fost acuzat de sãvârşirea unor infracţiuni grave, a solicitat audierea în calitate de martori ai acuzãrii a presupuselor victime, cerere cãreia nu i s-a dat curs. Apreciazã cã nu este suficientã dovedirea propriei nevinovãţii, câtã vreme nu este stabilitã vinovãţia autorilor denunţului calomnios. Totodatã, criticã Decizia Curţii Constituţionale nr. 770/2008, întrucât instanţa de contencios constituţional a dat o interpretare juridicã instituţiei plângerii în faţa judecãtorului împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecatã, reglementatã prin dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedurã penalã, interpretare juridicã care constituie un act ultra vires, având în vedere cã instanţa constituţionalã a comis un exces de putere, intervenind în aria de competenţã a puterii judecãtoreşti, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, "asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale". Astfel, respectiva decizie a Curţii Constituţionale şi celelalte decizii motivate pe aceastã interpretare general obligatorie reprezintã nişte cvasidecizii pronunţate în recurs în interesul legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât nu este vorba de decizii interpretative. În plus, considerã eronatã interpretarea instanţei constituţionale referitoare la natura juridicã a plângerii reglementate de art. 278^1 din Codul de procedurã penalã, şi anumecum cã aceasta nu vizeazã judecarea propriu-zisã a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizeazã un examen al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate sub aspectul legalitãţii acesteia. Mai susţine cã, în ceea ce priveşte posibilitãţile pe care le are judecãtorul de a aprecia asupra legalitãţii actului procurorului de netrimitere în judecatã, legiuitorul a omis sã reglementeze situaţia în care, din culpa procurorului, care nu a administrat probele concludente şi utile solicitate de partea vãtãmatã, nu existã suficiente date care sã ducã la concluzia sãvârşirii unei infracţiuni. În fine, autorul excepţiei considerã cã dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedurã penalã încalcã principiul garantãrii valorilor supreme ale statului român, principiul supremaţiei Constituţiei, principiul obligativitãţii legilor, egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice, accesul liber la justiţie, dreptul la apãrare, dreptul la un recurs efectiv şi principiul nediscriminãrii, întrucât soluţiile pronunţate de judecãtor în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedurã penalã nu sunt supuse niciunei cãi de atac, favorizând actele nelegale ale procurorului. Astfel, infractorii trimişi în judecatã prin rechizitoriu au dreptul la recurs şi li se acordã un regim privilegiat faţã de modul în care sunt tratate pãrţile vãtãmate, inculpaţii beneficiind de drepturi procesuale depline, în timp ce plângerile formulate de pãrţile vãtãmate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecatã sunt tratate pur formal şi superficial, existând riscul major al degenerãrii într-un simulacru de proces sau de farsã judiciarã. Tribunalul Arad - Secţia penalã considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 20 şi art. 53 din Constituţie. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie şi invocate de autorul excepţiei. Mai aratã cã, din examinarea argumentelor autorului excepţiei, reiese cã acestea nu se constituie într-o veritabilã criticã de neconstituţionalitate, autorul fiind nemulţumit, în fapt, de modul de instrumentare a cauzei penale, din perspectiva probelor administrate şi a soluţiilor adoptate de procurori. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Potrivit Deciziei penale nr. 225 din 18 mai 2011 a Tribunalului Arad - Secţia penalã, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal, ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã şi ale art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Alineatul 7 al art. 278^1 din Codul de procedurã penalã a primit un conţinut nou prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. În altã ordine de idei, prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 a fost, de fapt, modificat alineatul 10 al art. 278^1 din Codul de procedurã penalã. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedurã penalã. Textele de lege criticate au urmãtorul cuprins: - Art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã : "Este conexitate: [...] d) când între douã sau mai multe infracţiuni existã legãturã şi reunirea cauzelor se impune pentru o bunã înfãptuire a justiţiei."; - Art. 259 alin. 1 din Codul penal : "Învinuirea mincinoasã fãcutã prin denunţ sau plângere, cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni de cãtre o anume persoanã, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."; - Art. 67 din Codul de procedurã penalã : "În cursul procesului penal pãrţile pot propune probe şi cere administrarea lor. Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsã, dacã proba este concludentã şi utilã. Admiterea sau respingerea cererii se face motivat."; - Art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedurã penalã : "Judecãtorul, soluţionând plângerea, verificã rezoluţia sau ordonanţa atacatã, pe baza lucrãrilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricãror înscrisuri noi prezentate. [...] Hotãrârea judecãtorului pronunţatã potrivit alin. 8 este definitivã." În susţinerea neconstituţionalitãţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocã încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiul garantãrii valorilor supreme ale statului român, principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul obligativitãţii legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apãrare şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi ale art. 14 paragraful 3 lit. e) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevederi referitoare la garanţiile unui proces echitabil, şi anume la dreptul acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzãrii şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii, respectiv raportate la prevederile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminãrii din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele: I. Autorul excepţiei nu formuleazã veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedurã penalã, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi de lege de cãtre procuror şi instanţa de judecatã. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însã motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu intrã sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecatã învestite cu soluţionarea litigiului. A rãspunde criticilor autorului excepţiei în aceastã situaţie ar însemna o ingerinţã a Curţii Constituţionale în activitatea de judecatã, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cãrora justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedurã penalã este inadmisibilã. II. Dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedurã penalã au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauzã, şi faţã de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.408 din 2 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã, reţinând cã limitarea mijloacelor de probã care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecatã este justificatã având în vedere natura juridicã a acestei plângeri, care nu vizeazã judecarea propriu-zisã a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizeazã un examen al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalitãţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionãrii plângerii, instanţa sã verifice, pe baza lucrãrilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei sau a rezoluţiei de netrimitere în judecatã atacate, dacã aceastã soluţie a fost sau nu dispusã cu respectarea dispoziţiilor legale. Cu aceeaşi ocazie, Curtea a statuat cã dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã nu încalcã dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementãrile internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecatã nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrãrile şi materialul din dosarul cauzei, precum şi posibilitatea prezentãrii unor probe suplimentare faţã de cele deja administrate, respectiv "înscrisuri noi". Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţatã de Curte prin decizia mai sus menţionatã, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãrora hotãrârea pronunţatã de judecãtor în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedurã penalã, în procedura plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecatã, este definitivã, nu poate fi reţinutã nicio contradicţie între acest text de lege şi prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. Stabilirea competenţei instanţelor judecãtoreşti şi instituirea regulilor de desfãşurare a procesului, deci şi reglementarea cãilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, cã acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementeazã exercitarea cãilor de atac ("Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii"), ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecãtoreşti şi la procedura de judecatã, stabileşte cã acestea "sunt prevãzute numai de lege" [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004]. Dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedurã penalã nu încalcã accesul liber la justiţie şi dreptul la apãrare consacratede art. 21 şi art. 24 din Constituţie şi nici dreptul la un recurs efectiv reglementat de art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, întrucât nu înlãturã posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de cãtre o instanţã independentã, imparţialã şi stabilitã prin lege, într-un termen rezonabil. Nici Legea fundamentalã şi nici Convenţia nu reglementeazã dreptul la exercitarea cãilor de atac în orice cauzã. Astfel, aşa cum s-a arãtat mai sus, art. 129 din Constituţie stipuleazã cã pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac numai în condiţiile legii. Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedurã penalã, în care nu se judecã infracţiunea care a format obiectul cercetãrii sau urmãririi penale, ci rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecatã emisã de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la douã grade de jurisdicţie în materie penalã din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. Referitor la presupusa încãlcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, nu este contrarã principiului egalitãţii în faţa legii instituirea unor reguli speciale de procedurã, inclusiv în ceea ce priveşte cãile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplicã în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1.131 din 13 septembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 27 octombrie 2011, Decizia nr. 1.456 din 3 noiembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, şi Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2012, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 9 martie 2012, prin care Curtea a statuat cã eliminarea cãilor de atac în aceastã materie este justificatã de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedurã penalã, legiuitorul urmãrind sã asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotãrâri definitive prin care sã fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. Deoarece nu au apãrut elemente noi, care sã impunã reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã. Pentru motivele arãtate mai sus, dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedurã penalã nu aduc atingere nici prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentalã. În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare, prin textele de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Legea fundamentalã, aceasta nu poate fi reţinutã, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care existã o restrângere a exercitãrii drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, restrângere care nu s-a constatat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: I. Respinge, ca inadmisibilã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedurã penalã raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Ilie Florin Mãrienuţiu în Dosarul nr. 4.886/55/2010 al Judecãtoriei Arad - Secţia penalã. II. Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de acelaşi autor în acelaşi dosar. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 12 iunie 2012.
