Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 56 din 21 februarie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 229 din 5 aprilie 2002
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Ioan Antonescu în Dosarul nr. 10.010/2000 al Judecãtoriei Pitesti, având ca obiect soluţionarea unei cauze civile de evacuare şi anulare a certificatului de moştenitor.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea şedinţei publice din 19 februarie 2002, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 21 februarie 2002.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 3 mai 2001 Judecãtoria Pitesti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Ioan Antonescu în Dosarul nr. 10.010/2000 al acelei instanţe.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arata ca dispoziţiile art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã, care stabilesc ca "hotãrârea asupra strãmutãrii se da fãrã motivare şi nu este supusã nici unei cai de atac", incalca dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apãrare, ale art. 11 privind îndeplinirea cu buna-credinţa de cãtre statul roman a obligaţiilor asumate prin semnarea tratatelor internaţionale şi la faptul ca tratatele semnate de România fac parte din dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului care, în caz de neconcordanta cu dreptul intern, se aplica cu prioritate, precum şi pe cele ale art. 128 privind folosirea cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti.
Instanta de judecata, exprimandu-şi opinia, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata. În esenta, instanta îşi argumenteaza opinia arãtând ca asupra exceptiei Curtea s-a mai pronunţat, iar "situaţia juridicã invocatã nu are legatura cu rezolvarea fondului şi, ca atare, de dispoziţiile legale puse în discuţie nu depinde judecarea cauzei, în sensul prevederilor cuprinse în <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ". Se mai arata, de asemenea, ca "partea în cauza putea ridica o astfel de excepţie doar în cadrul procesual adecvat, respectiv cu ocazia soluţionãrii cererilor de strãmutare de cãtre Curtea Suprema de Justiţie".
Preşedintele Camerei Deputaţilor arata, în esenta, ca accesul liber la justiţie nu înseamnã accesul la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac. Se susţine totodatã ca legiuitorul "deţine dreptul exclusiv de a stabili regula conform cãreia hotãrârea de strãmutare a pricinii nu este supusã nici unei cai de atac". Conform punctului de vedere exprimat aceasta dispoziţie are la baza motivul ca instanta care soluţioneazã cererea de strãmutare nu se pronunţa asupra fondului, iar exercitarea unor cai de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitiva a cauzelor, antrenand cheltuieli suplimentare pentru justitiabili. Se conchide astfel ca prevederile criticate nu sunt contrare dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, care statueazã ca exercitarea cãilor de atac se face "în condiţiile legii".
Guvernul apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este vadit nefondata, întrucât "instanta care soluţioneazã cererea de strãmutare are în vedere [...] asigurarea numai a condiţiilor normale pentru desfãşurarea activitãţii de judecata, fãrã a antama în vreun fel probleme privind fondul cauzei, respectiv drepturile şi obligaţiile ce rezulta din raporturile juridice deduse judecaţii". De aceea, se arata în continuarea argumentarii punctului de vedere al Guvernului, "reglementarea de tradiţie în materie da posibilitatea ca instanta investitã cu cererea de strãmutare sa se pronunţe cu maximum de operativitate asupra acesteia, apreciind seriozitatea motivelor prezentate şi, când considera necesar, cercetand datele din dosarul cauzei".
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, susţinerile pãrţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competenta, conform dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul exceptiei, astfel cum aceasta a fost formulatã, îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã, care prevãd ca: "Hotãrârea asupra strãmutãrii se da fãrã motivare şi nu este supusã nici unei cai de atac."
Dispoziţiile din Constituţia României considerate ca fiind incalcate de textul criticat sunt urmãtoarele:
- Art. 11: "(1) Statul roman se obliga sa îndeplineascã întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."
- Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."
- Art. 24: "(1) Dreptul la apãrare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."
- Art. 128: "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii."
Curtea observa ca autorul exceptiei invoca încãlcarea dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, fãrã a mentiona prevederile vreunui tratat internaţional care ar fi incalcate prin dispoziţiile de lege criticate, lãsând doar sa se subinteleaga ca este vorba de prevederile din documentele internaţionale, care se referã la accesul liber la justiţie şi la dreptul de apãrare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constitutionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996, Curtea Constituţionalã a respins "ca vadit nefondata" excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã, motivatã pe invocarea încãlcãrii dispoziţiilor art. 21, 24 şi 128 din Constituţie, excepţie ridicatã în fata Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilã.
În considerentele deciziei pronunţate Curtea a reţinut ca principiul accesului liber la justiţie, prevãzut la art. 21 din Constituţie, nu este încãlcat, întrucât acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfãptuieşte, dar "nu înseamnã ca el trebuie asigurat la toate structurile judecãtoreşti - judecãtorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Suprema de Justiţie - şi la toate cãile de atac prevãzute de lege - apel, recurs - deoarece cãile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor. Prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite". Curtea a fãcut referire, cu privire la aceste argumente, şi la jurisprudenta sa anterioarã - Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.
Cu referire directa la textul art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã Curtea a mai reţinut în considerentele deciziei menţionate ca "este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit cãreia hotãrârea de strãmutare a pricinii nu este supusã nici unei cai de atac, în considerarea faptului ca prin aceasta instanta nu se pronunţa asupra fondului, iar exercitarea unor cai de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitiva a cauzelor, antrenand totodatã cheltuieli materiale suplimentare pentru justitiabili". În consecinta, Curtea a considerat ca "nu sunt incalcate nici dispoziţiile art. 128 din Constituţie, care prevãd ca exercitarea cãilor de atac se face <<în condiţiile legii>>".
În acelaşi timp Curtea a constatat ca "art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã nu incalca nici dispoziţiile art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul de apãrare", întrucât "dreptul la apãrare se realizeazã cu prilejul judecãrii de fond a cauzei şi al soluţionãrii cãilor de atac". Dezvoltand acest argument, Curtea a arãtat ca, "de vreme ce nu se judeca fondul pricinii, nu se poate susţine ca interesele celor în cauza ar fi prejudiciate, stirbindu-se în acest fel exerciţiul dreptului constituţional evocat. În realitate, faptele asupra cãrora este chematã sa se pronunţe instanta competenta sa judece cererea de strãmutare nu ţin şi nu au cum sa ţinã de pricina însãşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implica art. 37 alin. 3 din Codul de procedura civilã, respectiv nepãrtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea pricinii, condiţii care vizeazã toate pãrţile din proces, indiferent de calitatea lor procesuala".
Întrucât nu au intervenit elemente noi care sa determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia din aceste decizii, de respingere a exceptiei, este valabilã şi în cauza de fata.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Ioan Antonescu în Dosarul nr. 10.010/2000 al Judecãtoriei Pitesti.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 21 februarie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Laurentiu Cristescu
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
