Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 54 din 14 ianuarie 2009 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 42 din 23 ianuarie 2009
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 17 octombrie 2008, un grup de 55 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 11.244 din 20 octombrie 2008 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.042A/2008.
La sesizare a fost anexatã lista cuprinzând semnãturile celor 55 de deputaţi. Potrivit acestei liste, autorii sesizãrii de neconstituţionalitate sunt urmãtorii: Rãdulescu Cristian, Barbu Gheorghe, Buda Daniel, Coşea Mircea, Uricec Eugen C., Petru Movilã, Ciocâlteu Alexandru, Fuia Stelian, Lambrino Radu, Ioan Oltean, Ionescu Daniel, Drãguş Radu Cãtãlin, Constantinescu Anca, Brânzã William, Iulian Vladu, Igaş Traian Constantin, Lificiu Petru, Boagiu Anca Daniela, Codîrlã Liviu, Albu Gheorghe, Buşoi Diana Maria, Iliescu Valentin Adrian, Liga Dãnuţ, Sandu Gabriel, Ştirbeţ Cornel, Pardãu Dumitru, Amarie Constantin, Preda Cezar, Cantaragiu Bogdan, Petrea Constantin, Cãlian Petru, Bruchental Ionela, Andreicã Romicã, Buhãianu Ovidiu, Mocanu Alexandru, Bardan Cornel Ştefan, Ilie Cristian, Tabãrã Valeriu, Rogin Marius, Ungureanu Petre, Vasil Mihaela, Mironescu Laurenţiu, Sârb Gheorghe, Iordache Graţiela, Popescu Corneliu, Piteiu Marcel Adrian, Tudor Constantin, Iustian Mircea Teodor, Strãchinaru Petre, Rusu Valentin, Zaharia Claudius, Momanu Corneliu, Oancea Viorel, Almãşan Liviu şi Constantinescu Viorel.
În motivarea sesizãrii de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã dispoziţiile de lege menţionate nu sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, prin instituirea caracterului obligatoriu al efectuãrii expertizei solicitate de pãrţi în vederea stabilirii legalitãţii obţinerii unor mijloace de probã este afectat dreptul la un proces echitabil, deoarece numai instanţa este cea care trebuie şi poate sã aprecieze cu privire la legalitatea unui mijloc de probã şi nicidecum un expert. În plus, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, numai o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, va putea hotãrî asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã. În acest sens, autorii sesizãrii fac trimitere la <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 742 din 24 iunie 2008 , prilej cu care instanţa de contencios constituţional a statuat cã prin conferirea prerogativei dispoziţiei unui reprezentant al executivului cu privire la o propunere formulatã de judecãtor sau de procuror se realizeazã o ingerinţã a executivului în activitatea autoritãţii judecãtoreşti.
Referitor la nulitatea probelor şi mijloacelor de probã obţinute cu încãlcarea dispoziţiilor din Codul de procedurã penalã, autorii susţin teza potrivit cãreia prin aceste texte este sancţionatã orice vãtãmare, ceea ce are drept efect imposibilitatea ca în anumite cazuri sã se poatã afla adevãrul şi, pe cale de consecinţã, persoanele vinovate penal sã nu poatã fi trase la rãspundere, iar persoanele vãtãmate sã nu-şi poatã valorifica drepturile.
Prin modificarea alineatului 6 al articolului 91^1 din Codul de procedurã penalã (art. I pct. 1^12 din actul normativ contestat), s-au interzis înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintã, precum şi folosirea acesteia ca mijloc de probã. Acest fapt atrage afectarea dreptului la un proces echitabil, deoarece ar trebui ca, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, convorbirile sã poatã fi înregistrate când existã "indicii plauzibile privind participarea avocatului la comiterea unor infracţiuni".
În sfârşit, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de reglementarea art. I pct. 1^18 din actul normativ criticat, potrivit cãreia înregistrãrile fãcute cu încãlcarea legii sunt nule, deoarece textul anihileazã posibilitatea instanţei de a uza de interceptãrile efectuate de pãrţi sau de alte persoane, fapt ce contravine dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã judecãtorului îi revine responsabilitatea admisibilitãţii înregistrãrilor efectuate de pãrţi, chiar dacã aceasta s-a realizat în urma unei acţiuni de provocare.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciazã cã sesizarea de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi este neîntemeiatã, pentru urmãtoarele considerente:
1. Textul introdus în lege la art. 1^19 referitor la caracterul obligatoriu al efectuãrii expertizei în cazul când aceasta a fost solicitatã de cãtre pãrţi, cu scopul de a se stabili dacã mijloacele de probã au fost obţinute în mod legal, are în vedere modalitatea de obţinere a acelor probe în privinţa cãrora partea se plânge de modul în care acestea au fost obţinute, prezervate şi, în mod special, împotriva cazurilor de falsificare a probelor prin mijloace tehnice. Posibilitatea verificãrii este, dimpotrivã, o garanţie a respectãrii principiului la un proces echitabil.
Judecãtorul este desigur acela care are dreptul de a verifica legalitatea probatoriului şi a modului în care acesta a fost obţinut, dar el poate face acest lucru pentru acele situaţii în care probatoriul a fost obţinut în condiţii de legalitate. Pentru cazurile în care probatoriul nu a fost obţinut în condiţii de legalitate, respectiv pentru acele cazuri în care probatoriul a fost contrafãcut, dar şi pentru cazurile în care probele invocate au fost obţinute, bunãoarã, într-o ţarã strãinã, judecãtorul naţional nu va putea verifica modul în care proba a fost obţinutã în strãinãtate.
2. Cu privire la nulitatea probelor şi a mijloacelor de probã a autorizaţiilor şi înregistrãrilor obţinute cu încãlcarea prevederilor Codului de procedurã penalã, preşedintele Camerei Deputaţilor aratã cã aceastã criticã se referã la mai multe texte pretins neconstituţionale, respectiv la pct. 1^5, 1^9, 1^14, 1^18 şi 11^7 din legea contestatã şi cã, dimpotrivã, sancţiunea nulitãţii prevãzutã expres prin textele de lege criticate nu face altceva decât sã asigure concordanţa dintre dispoziţiile pretins încãlcate cu dreptul la apãrare, dreptul la siguranţa persoanei, dreptul la secretul vieţii private şi dreptul la un proces echitabil.
3. Cu privire la interzicerea înregistrãrii convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintã sau o asistã într-un proces, se aratã cã semnatarii sesizãrii nu observã cã şi în actuala reglementare proceduralã astfel de înregistrãri nu pot fi folosite ca mijloc de probã. Dimpotrivã, noua formã a art. 91^1 alin. 6 din Codul de procedurã penalã, introdus prin textul criticat (pct. 1^12), constituie o garanţie suplimentarã a confidenţialitãţii relaţiei profesionale dintre parte şi avocat. În acest mod, este substanţial consolidat dreptul la apãrare al tuturor pãrţilor care pot fi implicate în procesul penal.
4. Pct. 1^18 din lege nu face altceva decât sã sancţioneze cu nulitate încãlcarea procedurilor referitoare la interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video, adicã a mijloacelor de probã obţinute ilegal, cu încãlcarea prevederilor imperative ale Codului de procedurã penalã, şi sã responsabilizeze şi organul de urmãrire penalã în privinţa modului în care îşi desfãşoarã activitatea.
Guvernul apreciazã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã.
1. Astfel, dispoziţiile referitoare la instituirea obligativitãţii expertizei pentru a se stabili legalitatea obţinerii mijloacelor de probã aduc atingere nu numai prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) care consacrã dreptul la un proces echitabil, ci şi celor ale art. 124 alin. (3) referitoare la independenţa judecãtorilor şi celor ale art. 131 alin. (1) privind rolul Ministerului Public, deoarece se ajunge la situaţia în care o persoanã din afara sistemului judiciar sã controleze şi sã infirme actele procesuale sau procedurale.
2. Referitor la constatarea nulitãţii mijloacelor de probã nelegal obţinute, Guvernul aratã cã prin reglementãrile de la pct. 1^3, 1^5, 1^9, 1^14, 1^18 şi 11^7 se creeazã un stadiu procesual inexistent în actuala procedurã şi, drept consecinţã, este afectat dreptul la un proces echitabil. Menţinerea unor atare reglementãri este inutilã şi poate lãsa loc arbitrariului şi abuzului de drept. De asemenea, sunt afectate şi prevederile constituţionale ale art. 124 şi art. 131, deoarece în materia nulitãţilor regula este aceea potrivit cãreia nerespectarea dispoziţiilor procesuale cu ocazia efectuãrii unui act atrage nulitatea acestuia numai dacã s-a produs o vãtãmare ce nu poate fi înlãturatã în alt mod, iar nulitatea absolutã reprezintã excepţia.
3. În ceea ce priveşte interzicerea înregistrãrilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintã, Guvernul considerã cã nu existã niciun temei pentru care procurorul sã nu poatã dispune cu titlu provizoriu, pe o duratã limitatã, de una dintre mãsurile prevãzute la art. 91^1 şi urmãtoarele din Codul de procedurã penalã, cu atât mai mult cu cât acestea sunt dispuse sub rezerva confirmãrii ulterioare de cãtre instanţã. În plus, mai aratã cã noua reglementare contravine şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât creeazã o inegalitate de tratament juridic între avocaţi şi alte categorii sociale.
4. Prevederile art. I pct. 1^18 din legea criticatã contravin, în opinia Guvernului, dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 131 din Legea fundamentalã şi face trimitere la aceeaşi argumentare de la pct. 2.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
Uniunea Naţionalã a Barourilor din România - Institutul Naţional pentru Pregãtirea şi Perfecţionarea Avocaţilor a depus la dosar precizãri asupra sesizãrii de neconstituţionalitate, înregistrate la Curtea Constituţionalã sub nr. 378 din 13 ianuarie 2009, prin care apreciazã ca nefondate criticile formulate.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi celor ale art. 1, art. 10, art. 15 şi <>art. 18 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
Deşi Curtea a fost sesizatã cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 60/2006 , în realitate, obiectul sesizãrii de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din motivarea acesteia, îl constituie numai dispoziţiile articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, dispoziţii asupra cãrora urmeazã sã se pronunţe Curtea Constituţionalã.
Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate asupra acestor dispoziţii, Curtea reţine urmãtoarele:
Regimul constituţional al procesului penal este definit, între altele, prin normele şi principiile Legii fundamentale privind separaţia puterilor, obligativitatea respectãrii Constituţiei şi a legilor ţãrii şi consacrarea dreptãţii ca valoare supremã a statului de drept - art. 1 alin. (3), (4) şi (5), egalitatea cetãţenilor în faţa legii şi principiul potrivit cãruia nimeni nu este mai presus de lege - art. 16 alin. (1) şi (2), accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (1) şi (3), dreptul la apãrare - art. 24, prezumţia de nevinovãţie - art. 23 alin. (11), imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecãtorilor - art. 124 alin. (2) şi (3) şi realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti - art. 126 alin. (1).
Codul de procedurã penalã reflectã aceastã reglementare constituţionalã prin consacrarea regulilor de bazã ale procesului penal în cap. I al titlului I din Partea generalã, din care sunt relevate în cauza de faţã definirea scopului procesului penal, ca fiind constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoanã care a sãvârşit o infracţiune sã fie pedepsitã potrivit vinovãţiei sale şi nicio persoanã nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã, principiul aflãrii adevãrului şi garantarea dreptului la apãrare învinuitului, inculpatului şi celorlalte pãrţi în tot cursul procesului penal.
Dispoziţiile legale care formeazã obiectul sesizãrii de neconstituţionalitate contravin evident acestor norme şi principii constituţionale.
Prin articolul unic punctul 1 subpunctele 13, 15, 16, 19, 118 şi punctul 12 subpunctul 117 s-au introdus în Codul de procedurã penalã dispoziţii prin care se sancţioneazã cu nulitatea absolutã orice încãlcare a normelor de procedurã privitoare la administrarea probelor, indiferent de importanţa încãlcãrii, de motivul care a determinat-o sau de valoarea intrinsecã a probei administrate. În felul acesta, ignorându-se principiul independenţei judecãtorilor, prevãzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie, se eliminã nu numai dreptul judecãtorului de a aprecia dacã într-o situaţie concretã s-a adus o vãtãmare esenţialã a drepturilor procesuale ale pãrţilor, care sã justifice neluarea în considerare a mijlocului de probã, dar şi posibilitatea de a stabili valoarea acestuia şi, implicit, de a stabili adevãrul în cauzã. Se încalcã astfel principiul aflãrii adevãrului, adicã dreptul la un proces echitabil al pãrţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevãrului, şi principiul dreptãţii, consacrat de art. 1 alin. (2) din Constituţie ca o valoare supremã a statului de drept.
Astfel, la subpunctul 1^2 se prevede cã mijloacele de probã obţinute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Reglementarea criticatã nu distinge între neregularitatea de formã a obţinerii mijloacelor de probã şi nelegalitatea procedurii de obţinere a acestora, între efectele vãtãmãtoare grave care nu pot fi înlãturate altfel decât prin anularea mijlocului de probã şi nelegalitãţile cu consecinţe neînsemnate şi care pot fi remediate, şi între conţinutul probator important pentru aflarea şi stabilirea adevãrului şi conţinutul probator nesemnificativ, ceea ce este de esenţa determinãrii valorii probatorii a mijloacelor de probã. Iatã cã acestea sunt dovezi suficiente care, printr-un formalism dãunãtor stabilirii adevãrului şi realizãrii dreptãţii ca valoare supremã prevãzutã de art. 1 din Legea fundamentalã, consacrã un text superficial şi imprecis formulat.
Potrivit subpunctului 1^3, constatarea încãlcãrii legii în obţinerea mijloacelor de probã şi nulitatea acestora se face de procuror prin rezoluţie sau de cãtre instanţã prin încheiere motivatã, la cererea pãrţilor sau din oficiu. Probele declarate nule vor fi sigilate şi pãstrate la sediul parchetului pânã la soluţionarea cauzei sau pânã la expirarea termenului de prescripţie, dupã caz.
Curtea constatã cã scoaterea probelor din dosar şi pãstrarea lor sigilate la parchet înseamnã epurarea dosarelor. Toate probele trebuie sã rãmânã în dosar pentru a fi cunoscute de toate pãrţile, pentru a fi verificate şi confruntate cu celelalte probe şi pentru ca instanţele superioare în cãile de atac sã verifice temeinicia şi legalitatea constatãrii nulitãţii de cãtre procuror sau de cãtre instanţa de fond, sã verifice concludenţa conţinutului probator şi coroborarea acestuia cu celelalte dovezi ce nu sunt contestate şi sã se poatã face verificãri suplimentare privind sursa probatorie.
Magistraţii - procurori şi judecãtori - sunt cei care stabilesc veridicitatea probelor, adevãrul şi pronunţã soluţiile, iar pãrţile interesate în proces au dreptul şi obligaţia de a contribui la stabilirea adevãrului şi înfãptuirea dreptãţii în cauzã.
În plus, textul este incoerent redactat, deoarece prevede motivarea numai la încheierea instanţei, nu şi la rezoluţia procurorului, foloseşte termeni precum "constatarea nulitãţii" şi "declararea nulitãţii", cu toate cã nulitãţile se constatã şi nu se declarã, iar stabilirea termenului de pãstrare este confuzã.
Procurorul nu poate avea calitatea de a constata sau declara nulitatea unui act procesual, întrucât printre mijloacele de probã se pot gãsi înscrisuri preexistente, acte scrise de constatare, înregistrãri transcrise, filme sau fotografii explicitate. Or, constatarea nulitãţii unor asemenea acte juridice nu a fost niciodatã în competenţa procurorului, acesta din urmã, în aprecierea probelor, putând doar sã se pronunţe asupra veridicitãţii lor sau sã le înlãture în cadrul operaţiunii critice de apreciere a probelor.
Curtea constatã cã şi subpunctele 1^5, 1^6 şi 1^8 ale punctului 1 al articolului unic din legea criticatã sunt neconstituţionale pentru argumentele expuse anterior.
Subpunctul 1^9 se referã la declaraţii obţinute cu nerespectarea unor dispoziţii legale şi care sunt nule, înlãturate etc.
Aceastã reglementare, împreunã cu dispoziţiile anterioare prin care se instituie nulitatea absolutã a mijloacelor de probã şi a actelor procesuale obţinute cu nerespectarea strictã a dispoziţiilor legale, nu disting între cele douã tipuri de nulitãţi dupã cum vãtãmarea produsã poate fi înlãturatã numai prin anularea actului procesual ori vãtãmarea este de formã sau neînsemnatã, putând fi remediatã de instanţã sau de procuror.
Nulitatea se constatã printr-o hotãrâre judecãtoreascã, la cererea unei pãrţi vãtãmate, în cadrul unor dezbateri contradictorii, prin administrare de probe şi cu dreptul de a apela la controlul judiciar prin cãile de atac instituite de lege.
Nici rezoluţia procurorului, nici încheierea instanţei nu pot constata nulitatea unor mijloace de probã, care, deşi pot avea anumite imperfecţiuni şi pot fi obţinute fãrã respectarea strictã a regulilor specifice, sunt esenţiale sub aspectul conţinutului probator. Numai instanţele judecãtoreşti, urmând o procedurã specificã, pot constata nulitatea unor asemenea acte juridice ce pot fi şi mijloace de probã.
Procesul deliberãrii judecãtorului sau procurorului implicã analiza criticã şi comparativã a probelor administrate şi exclude procesul de anulare a unor mijloace de probã sau scoaterea de la dosar a acestora prin eludarea controlului judiciar şi a procesului de apreciere a acestora.
În acelaşi context, din raţiuni ce vor fi expuse în cele ce urmeazã, Curtea constatã cã sunt neconstituţionale şi aspectele legate de interzicerea înregistrãrii convorbirii dintre avocat şi partea pe care o reprezintã, precum şi cele referitoare la utilizarea ca mijloc de probã a înregistrãrilor efectuate de pãrţi ori de alte persoane, aşa cum au fost modificate prin subpunctul 1^12 al punctului 1 al articolului unic din legea criticatã.
Dacã se porneşte de la premisa unanim acceptatã cã, din anumite raţiuni ce ţin de apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, desfãşurarea instrucţiei penale şi altele, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns, se pune în mod logic întrebarea referitoare la consecinţele ce decurg din reglementarea potrivit cãreia este interzisã înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintã. Aceasta deoarece este posibil ca partea pe care o reprezintã avocatul sã fie tocmai inculpatul pentru care s-a obţinut în mod legal, în condiţiile Codului de procedurã penalã, autorizarea. Cu alte cuvinte, se consacrã teza potrivit cãreia, în pofida faptului cã avocatul ori partea pe care o reprezintã comit grave infracţiuni, acestora nu le vor putea fi înregistrate convorbirile, întrucât se situeazã, spre deosebire de ceilalţi cetãţeni, deasupra legii. Aşa fiind, prin convertirea confidenţialitãţii, ca obligaţie a avocatului de a nu divulga ceea ce a discutat cu partea pe care o apãrã, în secret absolut se încalcã exigenţele art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Prin subpunctul 1^18 s-a modificat art. 91^6 din Codul de procedurã penalã, în sensul eliminãrii posibilitãţii de a se folosi ca mijloace de probã înregistrãrile realizate de pãrţi sau de alte persoane fãrã încãlcarea vreunei dispoziţii legale, posibilitate prevãzutã expres în reglementarea actualã. Se eliminã astfel, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probã imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bãnci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrãrile efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrãrile efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma cãruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a pãrãsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilitãţii de probaţiune, se limiteazã dreptul persoanei vãtãmate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apãra pe cale judiciarã, încãlcându-se astfel principiul dreptului la apãrare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie, ca şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevãzute de art. 21 din Legea fundamentalã.
Cu privire la reglementarea articolului unic punctul 1 subpunctul 1^19 care consacrã obligativitatea efectuãrii expertizei ori de câte ori o parte o solicitã în scopul de a se stabili legalitatea modului de obţinere al mijloacelor de probã, Curtea aratã urmãtoarele:
Potrivit art. 116 din Codul de procedurã penalã, expertiza se dispune pentru lãmurirea unor fapte sau împrejurãri în vederea aflãrii adevãrului şi nu poate avea drept scop stabilirea de cãtre expert a legalitãţii obţinerii mijloacelor de probã. A accepta o astfel de posibilitate echivaleazã cu accesul nelimitat la dreptul de a contesta legalitatea tuturor mijloacelor de probã administrate într-o cauzã. Pe cale de consecinţã, s-ar aduce grave prejudicii dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil ca o componentã a dreptului la un proces echitabil, procurorul sau judecãtorul fiind obligat, în detrimentul înfãptuirii actului de justiţie, sã administreze uneori inutil astfel de probe cu efect dirimant asupra procesului penal.
Pe de altã parte, potrivit art. 64 din Codul de procedurã penalã, expertiza efectuatã în temeiul art. I pct. 1^19 din legea criticatã este un mijloc de probã. Cu toate acestea, prin instituirea caracterului obligatoriu al efectuãrii sale cu un obiectiv prestabilit, îi este conferitã o valoare peremptorie de o forţã superioarã celorlalte probe administrate într-o cauzã.
Prin definiţie, expertiza este o cercetare efectuatã, la cerere, de o persoanã care posedã cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu, asupra unei probleme din acel domeniu. Or, în domeniul aplicãrii legii într-o cauzã dedusã judecãţii, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea administrãrii mijloacelor de probã, expert este însuşi judecãtorul cauzei, care, în virtutea pregãtirii sale profesionale şi a statutului sãu de independenţã, are competenţa de a decide cu privire la raporturile juridice deduse judecãţii, a mijloacelor de probã administrate şi a normelor juridice aplicabile. Din aceastã perspectivã, textul de lege analizat, prin care se prevede cã evaluarea legalitãţii unui mijloc de probã poate fi fãcutã de cãtre o altã autoritate decât judecãtorul cauzei, în primã instanţã sau în cãile de atac, contravine principiului independenţei judecãtorilor.
Aşa fiind, ar fi inadmisibil sã se consacre ideea unui transfer de autoritate a deciziei de la organul de urmãrire penalã ori instanţa de judecatã la expert, cu atât mai mult cu cât sarcina administrãrii probelor, condiţionatã de caracterul concludent şi util al acestora, revine, potrivit art. 65 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, primilor. Aceasta deoarece s-ar leza principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, judecãtorul sau procurorul fiind ţinut sã se conformeze unui status quo legal sau ilegal, aşa cum a fost stabilit de expert. Or, de vreme ce, potrivit art. 126 alin. (1) şi art. 124 alin. (3) din Legea fundamentalã, "Justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege" şi "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii", nu poate fi primitã reglementarea care conferã expertului, auxiliar al justiţiei ori martor ştiinţific, dupã unele opinii, prerogativa dispoziţiei. În acest sens a statuat Curtea Constituţionalã cu prilejul pronunţãrii <>Deciziei nr. 742 din 24 iunie 2008 , reţinând în esenţã cã, în cadrul democraţiei constituţionale, este nepermisã atribuirea competenţei şefului unei unitãţi de poliţie sã decidã cu privire la o propunere formulatã de cãtre judecãtor sau de procuror. Mutatis mutandis, aceste argumente sunt valabile şi în prezenta cauzã.
Prin dispoziţia cuprinsã în punctul 3 subpunctul 3^1 din legea criticatã, se eliminã din cuprinsul art. 141 din Codul de procedurã penalã prevederea care interzice exercitarea cãilor de atac împotriva încheierii prin care prima instanţã sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a mãsurii preventive. Dispoziţia menţionatã este neconstituţionalã, deoarece face posibilã obstrucţia urmãririi penale de cãtre inculpatul împotriva cãruia s-a luat o mãsurã preventivã şi care poate solicita în repetate rânduri revocarea acestei mãsuri sau înlocuirea ei, blocând pe durata judecãrii cererii sale - în primã instanţã şi în cãile de atac - desfãşurarea urmãririi penale.
Punctul 12 subpunctul 11^7 al articolului unic din legea criticatã reglementeazã un nou caz de nulitate absolutã, şi anume cel referitor la înregistrarea cu mijloace tehnice audio a şedinţei de judecatã. O asemenea dispoziţie nu-şi gãseşte locul în sfera normelor procesual penale, ci vizeazã o problemã de logisticã ce nu poate avea preeminenţã în faţa probelor administrate într-o cauzã penalã, deoarece tocmai atunci ar fi afectate drepturile şi libertãţile justiţiabililor. În plus, textul este strãin de substanţa procesului penal, întrucât, aşa cum era şi firesc, o reglementare similarã se regãseşte în <>art. 13 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, potrivit cãrora: "Şedinţele de judecatã se înregistreazã prin mijloace tehnice video sau audio ori se consemneazã prin stenografiere."
În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine cã existã în mod obiectiv situaţii în care nu pot fi aduse la îndeplinire prescripţiile procesuale privind administrarea probelor - de exemplu, inexistenţa, precaritatea sau avarierea mijloacelor tehnice de înregistrare a şedinţelor de judecatã - iar sancţionarea cu nulitatea neînregistrãrii cu mijloace tehnice audio a şedinţei de judecatã ar atrage, practic, blocarea activitãţii instanţelor care nu dispun de mijloacele necesare înregistrãrii audio a şedinţelor de judecatã. Dispoziţia examinatã este, în consecinţã, de naturã sã cauzeze o încãlcare extrem de severã a principiului liberului acces la justiţie prevãzut de art. 21 din Constituţie.
Prin punctul 16 subpunctul 16^4 şi punctul 21 subpunctul 31 al articolului unic din legea criticatã, se impun procurorului care întocmeşte rechizitoriul şi instanţei care pronunţã hotãrârea sarcini nesemnificative pentru temeinicia şi legalitatea actelor procesuale menţionate, şi care sunt de naturã sã afecteze judecarea procesului într-un termen rezonabil. Aşa fiind, nici aceste dispoziţii nu-şi gãsesc locul în Codul de procedurã penalã.
Având în vedere numãrul mare de texte neconstituţionale şi necesitatea unei reglementãri unitare şi concordante a urmãririi penale, se impune reconsiderarea în întregime a dispoziţiilor Codului de procedurã penalã.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã dispoziţiile articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi sunt neconstituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã preşedintelui României, preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 14 ianuarie 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent-şef,
Doina Suliman
__________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
