Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 53 din 25 ianuarie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedura penala, precum si a dispozitiilor art. 244-246, art. 248 si 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 si lit. b) si alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piata de capital
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 234 din 6 aprilie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincã.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, excepţie ridicatã de Horia Ciorcilã şi Radu Codruţ Jurcovan în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 116D/2011, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, excepţie ridicatã de Claudiu Eugen Iuliu Silaghi, Doina Mãrioara Cojocaru şi Sergiu Dan Dascãl în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 374D/2011.
Dosarele nr. 116D/2011 şi nr. 374D/2011 au fost conexate la Dosarul nr. 4.701D/2010 în şedinţa publicã din 6 decembrie 2011, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberãrilor pentru o mai bunã studiere a problemelor ce formeazã obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 20 decembrie 2011, când s-a dispus repunerea pe rol a celor 3 cauze conexate pentru 17 ianuarie 2012.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 17 ianuarie 2012 şi au fost consemnate în încheierea separatã de disjungere de la acea datã, Dosarul nr. 374D/2011 rãmânând conexat la Dosarul nr. 116D/2011. Ulterior, Curtea, având în vedere necesitatea unei mai bune studieri a problemelor, a dispus amânarea pronunţãrii pentru 24 ianuarie 2011 şi respectiv 25 ianuarie 2011.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constatã urmãtoarele:
Prin Decizia penalã nr. 1.574 din 14 octombrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 9.025/2/2010 (2.592/2010), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Excepţia a fost ridicatã în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penalã de Horia Ciorcilã şi Radu Codruţ Jurcovan, dosar în care se fac cercetãri cu privire la sãvârşirea infracţiunilor de manipulare a pieţei de capital.
De asemenea, prin Decizia penalã nr. 1.957 din 8 decembrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 11.273/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Excepţia a fost ridicatã în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penalã de Claudiu Eugen Iuliu Silaghi, Doina Mãrioara Cojocaru şi Sergiu Dan Dascãl, dosar în care se fac cercetãri cu privire la sãvârşirea infracţiunilor de manipulare a pieţei de capital.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã prevederile din Legea nr. 297/2004 sunt neconstituţionale, relevând urmãtoarele critici, grupate astfel:
1. Critici cu privire la modul de descriere a faptei incriminate de norma juridicã de incriminare
Astfel, prevederile art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 nu respectã exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate necesare oricãrei norme naţionale de incriminare, întrucât, chiar dacã acestea sunt rezultatul transpunerii identice a Directivei 2003/6/CE privind abuzul de piaţã, nu ating gradul de precizie şi claritate specific materiei penale, standard ce este net superior celui impus de o directivã atunci când aceasta din urmã nu reglementeazã în domeniul penal. Prin modul defectuos de redactare, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 genereazã confuzie atât cu privire la descrierea infracţiunii incriminate, cât şi cu privire la reglementarea sancţiunii.
Procedeul este, pe cât de inedit, pe atât de neinspirat, pentru cã afecteazã gradul de claritate, supleţe şi precizie al textului prin aceea cã regula de conduitã, care trebuie sã fie concisã, exactã şi coerentã, trebuie alcãtuitã în plan mental de destinatarul normei prin extragerea pãrţilor sale componente din texte diferite. De pildã, noţiunea de "informaţie privilegiatã" folositã de art. 245, 246 şi 247 sau de "manipularea pieţei de capital" folositã de art. 248 sunt descrise, la rândul lor, în art. 244 alin. (1) şi (4), respectiv alin. (5). Or, un asemenea mod greoi de reglementare este contrar regulilor de tehnicã legislativã, care stabilesc cã modalitatea de concepere şi exprimare în redactarea unui text de lege este subordonatã dezideratului înţelegerii cu uşurinţã a textului de cãtre destinatarii acestuia.
Prin urmare, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 nu respectã exigenţele de previzibilitate şi claritate necesare oricãrei norme penale, întrucât are un înţeles echivoc, imprecis, ambiguu şi aproximativ în ceea ce priveşte expresia "informaţii privilegiate" ce intrã în conţinutul celor douã modalitãţi normative analizate, prin care infracţiunea poate fi comisã, respectiv utilizarea de informaţii privilegiate şi divulgarea de informaţii privilegiate prevãzute de art. 245 şi 246 la care textul legal de incriminare face trimitere.
De asemenea, textul criticat statueazã cu caracter univoc cã fapta incriminatã este sãvârşitã "cu intenţie." Or, analizând conţinutul normativ al prevederilor art. 247, care, la rândul sãu, face trimitere la art. 245 şi 246 din aceeaşi lege, este de observat cã, sub aspectul laturii subiective, persoanele culpabile cunosc sau ar fi trebuit sã cunoascã faptul cã acele informaţii sunt privilegiate. Prin urmare, se evidenţiazã o eroare gravã care afecteazã coerenţa textului sub aspectul înţelegerii art. 279 alin. (1), care, aşa cum s-a arãtat, reglementeazã o infracţiune care poate fi comisã numai cu intenţie, nu şi din culpã.
De asemenea, o altã modalitate normativã prin care poate fi comisã infracţiunea criticatã constã în sãvârşirea de activitãţi de manipulare a pieţei de capital, interzisã prin art. 248 din aceeaşi lege.
Şi de aceastã datã, prin utilizarea expresiilor "care dau sau ar putea sã dea" şi "nivel anormal sau artificial", legiuitorul a eşuat în respectarea standardelor minime de exigenţã pentru redactarea clarã şi precisã a unui norme juridice, plasând destinatarul în sfera speculaţiei. Totodatã, se constatã aceeaşi redactare ambiguã care atrage dupã sine rãspunderea penalã nu numai pentru faptele comise cu intenţie, ci şi pentru cele comise din culpã.
În aceste condiţii, autorii considerã cã textul criticat este vãdit lipsit de coerenţã şi, prin caracterul sãu anacronic, încalcã în mod flagrant principiul forţei obligatorii a legii prevãzut în art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul cã la redactarea sa au fost ignorate regulile de tehnicã legislativã impuse de art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 24/2000.
2. Critici privind modul de reglementare a sancţiunii
a) Modul de reglementare a pedepsei principale a amenzii şi imposibilitatea aplicãrii acesteia
Autorii excepţiei mai susţin cã art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, prin trimitere la art. 276 lit. c) din aceeaşi lege, prevede un criteriu de stabilire a limitelor amenzii care exclude posibilitatea aplicãrii acestei pedepse la multe dintre modalitãţile normative de comitere a infracţiunii criticate.
Astfel, aplicarea unei amenzi între jumãtate şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate prin sãvârşirea faptelor presupune existenţa unei tranzacţii de o anumitã valoare. Or, sãvârşirea cu intenţie a faptei prevãzute de art. 237 alin. (3), potrivit cãruia administratorul, directorul şi/sau directorul executiv sunt obligaţi sã prezinte acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societãţii, nu implicã realizarea unei tranzacţii bursiere şi, pe cale de consecinţã, face imposibilã stabilirea şi aplicarea unei amenzi penale.
Prin urmare, în absenţa unei tranzacţii, este exclusã posibilitatea stabilirii unei amenzi penale în limitele statuate de art. 276 lit. c). Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ceea ce priveşte modalitatea de sãvârşire a infracţiunii de manipulare a pieţei de capital prin diseminarea de informaţii în mass-media, inclusiv diseminarea zvonurilor şi ştirilor false care induc în eroare - art. 244 alin. (5) lit. c) din lege.
b) Critici referitoare la incompatibilitatea pedepsei amenzii ce poate fi stabilitã de textul legal criticat cu sistemul actual reglementat de Codul penal referitor la amendã ca pedeapsã penalã
Astfel, opţiunea legiuitorului de a prevedea pentru fapta incriminatã de art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 şi pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii este de naturã a induce convingerea cã o astfel de faptã nu este una dintre cele care sunt catalogate ab initio ca grave.
Or, având în vedere modalitatea de stabilire a cuantumului amenzii aşa cum este prevãzutã prin art. 276 lit. c) din lege, poate depãşi cu mult limitele generale impuse de art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal, potrivit cãruia limitele amenzii sunt între 100 şi 50.000 lei. În prezenta cauzã, unul dintre inculpaţi a fost trimis în judecatã pentru infracţiunea de utilizare de informaţii privilegiate înstrãinând cãtre o bancã toate acţiunile TLV ale unui alt emitent, valoarea tranzacţiei fiind de 80.640.000 lei. În acest caz, potrivit textului de incriminare, amenda poate fi de 40.320.000 lei, adicã de 806 ori mai mare decât maximul general al amenzii prevãzut de Codul penal.
Prin urmare, aplicarea unei amenzi penale de o asemenea valoare este vãdit disproporţionatã cu gravitatea infracţiunii, care, aşa cum s-a arãtat mai sus, nu a fost instituitã de legiuitor ca având un pericol social ridicat. În plus, un astfel de sistem incompatibil cu sistemul sancţionator penal actual exclude orice posibilitate de prevedere a nivelului sancţiunii la care destinatarul normei se poate aştepta în cazul comiterii infracţiunii în împrejurãri care atrag eventuale cauze de agravare (existenţa unor circumstanţe agravante, a infracţiunii în formã continuatã, a concursului de infracţiuni ori în caz de recidivã ori recidivã dupã condamnare).
c) Critici privind încãlcarea principiului legalitãţii incriminãrii şi al proporţionalitãţii pedepsei principale a amenzii
Potrivit art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004 constituie contravenţie încãlcarea prevederilor prezentei legi. Or, în acord cu textul legal criticat, aceeaşi încãlcare a aceloraşi prevederi constituie deopotrivã şi infracţiune. În opinia autorilor, atunci când încãlcarea prevederilor art. 237 alin. (3) şi art. 245-248 este sãvârşitã cu intenţie, fapta este infracţiune, şi atunci când încãlcarea s-ar datora culpei, fapta este contravenţie.
Cu privire la aceste douã fapte antisociale (contravenţie şi infracţiune), este de observat cã legiuitorul a instituit pedeapsa amenzii în aceleaşi limite. Acest lucru este de naturã a afecta principiul proporţionalitãţii, întrucât este bine cunoscut faptul cã orice activitate ilicitã comisã din culpã prezintã o gravitate mai redusã faţã de cea comisã cu intenţie. Dacã mai socotim şi cã fapta comisã din culpã este consideratã contravenţie, deci prin ipotezã mai puţin periculoasã, în vreme ce aceeaşi faptã comisã cu intenţie este calificatã ca fiind infracţiune, aşadar prin natura sa mai gravã, apare cu totul de neînţeles cum asemenea douã fapte pot fi sancţionate în mod identic, respectiv amendã cuprinsã între jumãtatea tranzacţiei şi totalitatea ei.
3. Critici privind modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii
În primul rând, din modul de reglementare a art. 279 alin. (1) rezultã cã pedeapsa accesorie se aplicã indiferent dacã pedeapsa principialã este închisoarea sau amenda. Or, în sistemul actual al Codului penal, pedeapsa accesorie este conceputã a fi aplicatã şi executatã numai împreunã cu o pedeapsã privativã de libertate cu executare efectivã, raţiunea pedepsei accesorii fiind întemeiatã tocmai pe situaţia condamnatului aflat în executarea pedepsei privative, care îl face incompatibil cu exercitarea unor drepturi (de pildã, dreptul de a fi ales). Aceastã raţiune dispare când pedeapsa privativã nu este pusã efectiv în executare, ci este suspendatã, fapt pentru care şi executarea pedepsei accesorii este suspendatã (art. 71 alin. 5 din Codul penal).
În al doilea rând, nu se poate stabili dacã aceastã pedeapsã accesorie opereazã de drept sau va fi aplicatã de judecãtor în mãsura în care va fi apreciatã ca necesarã.
Totodatã, durata pedepsei accesorii nu este precizatã, art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3 limitându-se doar sã arate cã interzicerea este "temporarã". Dacã în cazul pedepsei închisorii s-ar putea utiliza regula potrivit cãreia pedeapsa accesorie se executã pe durata executãrii pedepsei privative, în cazul aplicãrii amenzii nu existã niciun reper legal care sã ofere rãspunsul cu privire la durata de executare a pedepsei accesorii.
În sfârşit, autorii mai aratã cã pedeapsa accesorie reglementatã de textul de incriminare este nedeterminatã sub aspectul conţinutului, interzicându-se temporar desfãşurarea unor activitãţi şi servicii ce cad sub incidenţa prezentei legi.
De asemenea, modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii, care conduce la un grad ridicat de incertitudine şi nesiguranţã în ceea ce priveşte modul de aplicare şi executare, durata şi conţinutul acestei pedepse, contravine dreptului la un proces echitabil prevãzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi principiului legalitãţii incriminãrii prevãzut de art. 23 alin. (12), precum şi dispoziţiile art. 53 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie şi art. 7 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
4. În sfârşit, autorii excepţiei mai solicitã ca, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, sã se constate cã acestea nu pot fi disociate de alineatul al doilea al aceluiaşi articol, dispoziţii pentru care sunt valabile aceleaşi argumente în susţinerea neconstituţionalitãţii lor.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, autorii acesteia susţin cã acestea încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) referitor la competenţa instanţelor de judecatã şi la procedura de judecatã, care sunt prevãzute numai prin lege, deoarece permit procurorului ca, printr-o decizie discreţionarã, sã stabileascã o altã competenţã decât cea stabilitã prin lege.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penalã, ca instanţã care a admis recursul formulat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilã a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penalã, apreciazã cã excepţia este însã admisibilã sub aspectul exigenţelor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Pe fondul excepţiei, Curtea de Apel Bucureşti opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 este neîntemeiatã.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca instanţã care a admis recursul formulat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilã a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penalã, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, nu şi-a exprimat opinia pe fondul excepţiei, precizând cã aceasta este însã admisibilã sub aspectul exigenţelor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului a transmis, în Dosarul nr. 116D/2011, punctul sãu de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Considerã cã excepţia este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã nu conţin norme contrare dreptului pãrţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor lor legitime, de a beneficia de un proces echitabil şi de judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, stabilirea competenţei organelor judiciare nu impieteazã asupra modului de desfãşurare a procesului penal şi este în deplinã concordanţã cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie.
Cât priveşte dispoziţiile din Legea nr. 297/2004, Avocatul Poporului aratã cã şi acestea sunt constituţionale, deoarece este opţiunea legiuitorului de a determina natura şi durata pedepsei aplicate în funcţie de criterii precum gravitatea faptei ori condiţiile sãvârşirii acesteia. Limitele pedepsei prevãzute de art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 sunt cuprinse între jumãtate şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate cu încãlcarea legii şi sunt stabilite în funcţie de gravitatea faptelor comise şi care sunt prevãzute la art. 245-248 din aceeaşi lege.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã cu denumirea marginalã Competenţa pentru infracţiunile sãvârşite în ţarã, precum şi dispoziţiile art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã: "Când urmãrirea penalã se efectueazã de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de cãtre parchetele de pe lângã curţile de apel ori de pe lângã tribunale sau de cãtre un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte cãreia dintre instanţele prevãzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurãrile cauzei, sã fie asiguratã buna desfãşurare a procesului penal.";
- Art. 244 din Legea nr. 297/2004: "(1) Prin informaţie privilegiatã se înţelege o informaţie de naturã precisã care nu a fost fãcutã publicã, care se referã în mod direct sau indirect la unul sau mai mulţi emitenţi ori la unul sau mai multe instrumente financiare, şi care, dacã ar fi transmisã public, ar putea avea un impact semnificativ asupra preţului acelor instrumente financiare, sau asupra preţului instrumentelor financiare derivate cu care se aflã în legãturã.
(2) Atunci când se referã la instrumente financiare derivate pe mãrfuri, «informaţia privilegiatã» înseamnã informaţia de naturã precisã care nu a fost fãcutã public şi care se referã direct sau indirect la instrumentele financiare derivate şi pe care participanţii pe pieţele pe care se tranzacţioneazã respectivele instrumente financiare derivate se aşteaptã sã o primeascã, în conformitate cu practicile de piaţã acceptate.
(3) Practicile de piaţã acceptate se referã la practicile utilizate în cadrul uneia sau a mai multor pieţe şi care sunt agreate de C.N.V.M., în conformitate cu procedurile comunitare.
(4) Pentru persoanele rãspunzãtoare de executarea ordinelor privind tranzacţionarea instrumentelor financiare, «informaţia privilegiatã» înseamnã, totodatã, informaţia de naturã precisã, transmisã de un client, în legãturã cu ordinele sale care nu au fost încã executate, referitoare în mod direct sau indirect la unul sau mai mulţi emitenţi ori la unul sau mai multe instrumente financiare, informaţie care, dacã ar fi fãcutã public, ar putea avea efecte semnificative asupra preţului respectivelor instrumente financiare sau asupra preţului instrumentelor financiare derivate cu care se aflã în legãturã.
(5) Manipularea pieţei înseamnã:
a) tranzacţii sau ordine de tranzacţionare:
1. care dau sau ar putea da semnale false sau care induc în eroare în legãturã cu cererea, oferta sau preţul instrumentelor financiare;
2. care menţin, prin acţiunea uneia sau a mai multor persoane acţionând împreunã, preţul unuia sau al mai multor instrumente financiare, la un nivel anormal ori artificial;
b) tranzacţii sau ordine de tranzacţionare care presupun procedee fictive sau orice altã formã de înşelãciune;
c) diseminarea de informaţii prin mass-media, inclusiv internet sau prin orice altã modalitate, care dã sau ar putea sã dea semnale false sau care induc în eroare asupra instrumentelor financiare, inclusiv diseminarea zvonurilor şi ştirilor false sau care induc în eroare, în condiţiile în care persoana care a diseminat informaţia ştia sau trebuia sã ştie cã informaţia este falsã sau induce în eroare. Referitor la jurnalişti, în exercitarea profesiunii lor, diseminarea informaţiilor va fi luatã în considerare ţinându-se cont de regulile care reglementeazã activitatea acestora, excepţie fãcând persoanele care utilizeazã aceste informaţii în scopul obţinerii, directe sau indirecte, de avantaje sau profituri.
(6) Fac excepţie de la prevederile alin. (5) lit. a) persoanele care executã tranzacţii sau emit ordine de tranzacţionare şi dovedesc cã motivele sunt legitime şi, totodatã, aceste tranzacţii sau ordine de tranzacţionare sunt în conformitate cu practicile de piaţã acceptate pe respectiva piaţã reglementatã.
(7) În sensul prevederilor alin. (5), fãrã ca enumerarea sã fie limitativã, urmãtoarele situaţii sunt considerate operaţiuni de manipulare a pieţei:
a) acţiunea unei persoane sau a unor persoane, care acţioneazã în mod concertat pentru a-şi asigura o poziţie dominantã asupra cererii de instrumente financiare, având ca efect fixarea, directã sau indirectã, a preţului de vânzare sau cumpãrare ori crearea altor condiţii incorecte de tranzacţionare;
b) vânzarea sau cumpãrarea de instrumente financiare la momentul închiderii pieţei, cu scopul inducerii în eroare a investitorilor care acţioneazã pe baza preţurilor de închidere;
c) beneficierea de accesul regulat sau ocazional la mijloacele media, electronice sau tradiţionale, prin exprimarea unei opinii în legãturã cu instrumentul financiar sau indirect, în legãturã cu emitentul acestuia, în condiţiile în care instrumentul era deja deţinut şi s-a profitat ulterior de impactul opiniilor exprimate cu privire la acel instrument, fãrã a fi fãcut în acelaşi timp public acel conflict de interese, într-o manierã corectã şi eficientã.";
- Art. 245 din Legea nr. 297/2004: "(1) Se interzice oricãrei persoane care deţine informaţii privilegiate sã utilizeze respectivele informaţii pentru dobândirea sau înstrãinarea ori pentru intenţia de dobândire sau înstrãinare, pe cont propriu, sau pe contul unei terţe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la care aceste informaţii se referã.
(2) Prevederile alin. (1) se aplicã oricãrei persoane care deţine informaţii privilegiate:
a) în calitatea sa de membru al consiliului de administraţie sau al structurilor manageriale sau de supraveghere ale emitentului;
b) ca urmare a deţinerilor acesteia la capitalul social al emitentului;
c) prin exercitarea funcţiei, profesiei sau a sarcinilor de serviciu;
d) în mod ilegal sau fraudulos, urmare a activitãţilor infracţionale.
(3) În condiţiile în care persoana menţionatã la alin. (1) este persoanã juridicã, interdicţia se va aplica şi persoanei fizice care a luat parte la decizia de executare a tranzacţiei pe contul respectivei persoane juridice.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) nu se vor aplica tranzacţiilor efectuate, în condiţiile în care persoana angajatã în astfel de tranzacţii avea o obligaţie contractualã de a dobândi sau înstrãina instrumente financiare, iar acest contract a fost încheiat înainte ca persoana respectivã sã deţinã informaţii privilegiate.";
- Art. 246 din Legea nr. 297/2004: "Se interzice oricãrei persoane, subiect al interdicţiei prevãzute la art. 245 sã:
a) dezvãluie informaţii privilegiate oricãror altor persoane, exceptând situaţia în care dezvãluirea a fost fãcutã în exercitarea normalã a activitãţii, profesiei sau sarcinilor de serviciu;
b) recomande unei persoane, pe baza unor informaţii privilegiate, sã dobândeascã sau sã înstrãineze instrumentele financiare la care se referã acele informaţii.";
- Art. 248 din Legea nr. 297/2004: "Este interzis oricãrei persoane fizice sau juridice sã se angajeze în activitãţi de manipulare a pieţei.";
- Art. 279 din Legea nr. 297/2004: "(1) Sãvârşirea cu intenţie a faptelor prevãzute la art. 237 alin. (3), art. 245-248 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendã, în limitele prevãzute la art. 276 lit. c), şi cu pedeapsa accesorie a interdicţiei prevãzute la art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3.
(2) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendã, în limitele prevãzute la art. 276 lit. c), accesarea cu intenţie de cãtre persoane neautorizate a sistemelor electronice de tranzacţionare, de depozitare sau de compensare-decontare.";
- Art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004: "Limitele amenzilor se stabilesc dupã cum urmeazã: [...]
c) între jumãtate şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate cu sãvârşirea faptelor prevãzute la art. 245-248 din titlul VII."
De asemenea, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 face trimitere şi la alte texte legale care au urmãtorul conţinut:
- Art. 237 alin. (3): "Administratorul, directorul şi/sau directorul executiv sunt obligaţi sã prezinte acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societãţii.";
- Art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3: "(1) Sãvârşirea contravenţiilor prevãzute la art. 272 se sancţioneazã cu: [...]
c) sancţiuni contravenţionale complementare, aplicate dupã caz: [...]
3. interzicerea temporarã a desfãşurãrii unor activitãţi şi servicii ce cad sub incidenţa prezentei legi."
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept, în care dreptatea are valoare supremã şi în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalitãţii pedepsei, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organicã a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora, art. 124 alin. (1) referitor la înfãptuirea justiţiei în numele legii, precum şi dispoziţiile art. 6 -Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsã fãrã lege, ambele din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, şi "art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la principiile legalitãţii şi proporţionalitãţii infracţiunilor şi pedepselor".
1. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, Curtea constatã urmãtoarele:
Textele legale sunt criticate din perspectiva incriminãrii unor fapte referitoare la piaţa de capital, dar care, din cauza unei redactãri imprecise, lasã loc unor interpretãri dubitabile, fiind lipsite de claritate şi previzibilitate.
Cu privire la aceste critici, Curtea constatã cã Legea nr. 297/2004 a fost adoptatã ca urmare a unei necesitãţi impuse de legislaţia Uniunii Europene. În acest sens, s-a urmãrit
transpunerea în dreptul naţional a Directivei 2003/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizãrile abuzive ale informaţiilor confidenţiale şi manipulãrile pieţei (abuzul de piaţã), publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 96 din 12 aprilie 2003, care, la pct. 38 al preambulului, prevede cã "pentru a garanta eficienţa cadrului comunitar referitor la abuzurile de piaţã, orice încãlcare a interdicţiilor sau a obligaţiilor prevãzute în conformitate cu prezenta directivã trebuie imediat identificatã şi sancţionatã. În acest sens, sancţiunile trebuie sã fie suficient de descurajatoare şi direct proporţionale cu gravitatea încãlcãrii şi cu beneficiile realizate şi trebuie aplicate în mod consecvent".
Totodatã, potrivit art. 14 alin. (1) din Directiva 2003/6/CE, "Fãrã a aduce atingere dreptului lor de a impune sancţiuni penale, statele membre se asigurã cã, în conformitate cu legislaţia internã, se pot lua mãsuri administrative corespunzãtoare sau cã pot fi aplicate sancţiuni administrative persoanelor responsabile de încãlcarea dispoziţiilor adoptate pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre garanteazã cã mãsurile în cauzã sunt efective, proporţionale şi cu efect de descurajare."
Aşa fiind, pe lângã mãsurile şi sancţiunile cu caracter administrativ ce pot fi dispuse de autoritatea unicã competentã, statele, urmãrind producerea unui pronunţat efect de descurajare, pot institui şi sancţiuni penale direct proporţionale cu gravitatea încãlcãrii dispoziţiilor legale şi cu beneficiile realizate ca urmare a acestei încãlcãri.
În ceea ce priveşte statele membre, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg rezultã fãrã ambiguitate cã acestora le este impusã obligaţia de a respecta drepturile fundamentale ale persoanei definite în cadrul Uniunii, în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Curtea de Justiţie a confirmat aceastã jurisprudenţã în termenii urmãtori: "În plus, trebuie reamintit faptul cã cerinţele care decurg din protejarea drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice comunitare obligã, de asemenea, statele membre atunci când acestea pun în aplicare norme comunitare" (Hotãrârea din 13 aprilie 2000, pronunţatã în Cauza C-292/97, paragraful 37). Bineînţeles, aceastã normã, aşa cum este consacratã în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se aplicã în egalã mãsurã autoritãţilor centrale şi instanţelor regionale sau locale, precum şi organismelor publice în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, statele membre trebuie, pe cât posibil sã aplice aceste norme în conformitate cu aceste cerinţe (Hotãrârea din 24 martie 1994 pronunţatã în Cauza C-2/92 The Queen and Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, ex parte Dennis Clifford Bostock, paragraful 16).
Curtea reţine cã legiuitorul român a reglementat în art. 279 din Legea nr. 297/2004 o infracţiune specialã a cãrei structurã trihotomicã este respectatã. Astfel, ipoteza normei are în vedere sãvârşirea cu intenţie a anumitor fapte la care se face trimitere - art. 237 alin. (3) şi art. 245-248 -, dispoziţia constând în dreptul statului de a aplica o pedeapsã şi obligaţia infractorului de a o suporta, fiind exprimatã prin sintagma "se pedepseşte cu...", iar sancţiunea constã în elementul de constrângere care se aplicã în caz de nerespectare a dispoziţiei.
De obicei toate aceste 3 elemente specifice normelor de drept se regãsesc în cuprinsul acestora. Însã, pe lângã normele penale generale, speciale, complete şi de trimitere, se uziteazã procedeul normelor de referire, care împrumutã un element al ipotezei dintr-o altã normã, rãmânând apoi legate de aceasta, astfel încât orice modificare a normei la care s-a fãcut referire atrage automat modificarea normei de referire. Dispoziţia normei de referire se poate completa fie cu elemente preluate dintr-o altã normã penalã, fie cu elemente preluate dintr-o dispoziţie nepenalã.
Prin urmare, norma de incriminare cuprinsã în art. 279 din Legea nr. 297/2004 este o normã penalã de referire, întrucât, pe de o parte, este evident cã orice modificare a normelor complinitoare determinã schimbarea în mod corespunzãtor a conţinutului legal al acestor infracţiuni, iar, pe de altã parte, elementul pe care norma îl împrumutã este ipoteza şi nu sancţiunea (aşa cum se întâmplã în cazul normelor de trimitere). De altfel, norma penalã în discuţie nici nu ar avea de unde sã împrumute sancţiunea, dat fiind faptul cã se completeazã cu norme nepenale. Aceastã normã penalã îşi completeazã conţinutul cu elemente ale unor norme la care se referã expres şi îşi pãstreazã caracterul dependent în raport cu acestea. O eventualã abrogare a vreuneia dintre normele de complinire atrage dupã sine inexistenţa infracţiunii corespunzãtoare la data intrãrii în vigoare a dispoziţiei de abrogare.
Aşa fiind, ori de câte ori o persoanã sãvârşeşte cu intenţie fapta incriminatã în una din modalitãţile descrise de art. 237 alin. (3) şi art. 245-248 din Legea nr. 297/2004, este evident cã aceasta are reprezentarea corectã a comportamentului social astfel interzis şi cã trebuie sã rãspundã din punct de vedere penal.
În acest sens a statuat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţiunea a cincea) prin Hotãrârea din 6 octombrie 2011, pronunţatã în Cauza Soros împotriva Franţei. Astfel, în speţã reclamantul a invocat imprevizibilitatea dispoziţiilor legale la momentul sãvârşirii faptelor arãtând cã nu avea o legãturã profesionalã cu companiile în cauzã şi cã nu se încadra în categoria administratorilor, cenzorilor ori altor persoane din conducerea entitãţilor bancare, informaţiile utilizate nefiind obţinute în exercitarea profesiei sau funcţiei. Altfel spus, informaţia privilegiatã nu provenea de la societatea-ţintã (sau angajaţi, administratori etc. ai acesteia), ci de la "agresor", un terţ ce intenţiona sã acţioneze pe bursã împotriva unei societãţi, fãrã ca aceasta din urmã sã aibã cea mai micã idee despre acest lucru. Prin urmare, în pofida cerinţelor Ordonanţei nr. 67-833 din 28 septembrie 1967, lipsea orice legãturã profesionalã sau contractualã cu Soros şi societatea respectivã. Instanţa naţionalã a considerat cã infracţiunea de iniţiat nu cerea ca "iniţiaţii secundari" sã aibã o legãturã contractualã cu emiţãtorul titlurilor de valoare şi cã era de ajuns faptul cã reclamantul, în exercitarea funcţiei sau profesiei sale, cunoştea informaţii privilegiate pentru a fi considerat un iniţiat secundar (paragraful 24). De asemenea, "reclamantul a fost informat cu privire la obiectivul şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea operaţiunii, amploarea acesteia şi alte asemenea informaţii ale proiectului, care nu erau doar ipotetice, ci conţineau suficiente detalii, astfel încât sã se poatã considera cã informaţiile erau privilegiate" (paragraful 25).
Pe cale de consecinţã şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã infracţiunea de iniţiat, adicã tranzacţionarea de acţiuni pe bursã în baza unor informaţii privilegiate prevãzutã de legislaţia francezã este suficient de previzibilã pentru a permite reclamantului sã aprecieze dacã putea fi angajatã rãspunderea penalã ca urmare a tranzacţiilor încheiate cu banca S. Totodatã, Curtea a mai notat cã reclamantul era un "investitor instituţional", familiar lumii bursiere şi obişnuit sã fie contactat pentru a participa la mari proiecte financiare. Având în vedere statutul şi experienţa sa, reclamantul nu putea ignora faptul cã decizia sa de a investi în titlurile bãncii S se putea încadra în domeniul de aplicare al infracţiunii de iniţiat. Deci, ştiind cã nu a existat niciun precedent comparabil, reclamantul ar fi trebuit sã arate o prudenţã mai mare atunci când s-a decis sã investeascã în titlurile bãncii S (paragraful 59).
Aşa fiind, Curtea Constituţionalã constatã cã nu poate fi primitã susţinerea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a normei de incriminare, întrucât conduita socialmente periculoasã se regãseşte, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) şi ale art. 7 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în cuprinsul legii.
Autorii mai criticã împrejurarea cã textele fac referire la alte dispoziţii care descriu un comportament ce poate fi realizat din culpã şi cã o astfel de redactare permite, în pofida normei de bazã, nu numai sancţionarea faptelor comise cu intenţie, ci şi pe acelea sãvârşite din culpã. Stabilirea de obligaţii pentru cei care cunosc ori ar fi trebuit sã cunoascã cã anumite informaţii sunt privilegiate imprimã normei de incriminare un caracter dubitabil.
Curtea constatã cã înţelesul prevederilor contestate este interpretat eronat, deoarece acestea dispun în termeni destul de clari cã este infracţiune numai sãvârşirea cu intenţie a acestor fapte şi nicidecum sãvârşirea aceloraşi fapte din culpã. Aşa fiind, problema ridicatã este una ce ţine de interpretarea şi aplicarea normei în fiecare caz în parte, procedeu care excedeazã însã controlului instanţei de contencios constituţional. De altfel, chiar dacã legea nu cere subiectului activ al infracţiunii o anumitã calitate, nu poate fi ignoratã regula cã orice lege este şi trebuie cunoscutã de cetãţeni, cu atât mai mult cu cât participanţii la piaţa de capital nu pot fi persoane lipsite de expertiza şi cunoştinţele inerente specificului unor astfel de activitãţi.
2. Referitor la criticile privind modul de reglementare a sancţiunii, Curtea constatã urmãtoarele:
Legea instituie pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani sau amenda penalã. Prin urmare, în procesul de stabilire a uneia din pedepsele astfel reglementate, judecãtorul, în cadrul înfãptuirii actului de justiţie, ţine cont de modalitatea concretã în care a fost comisã fapta, de probatoriu şi de beneficiile realizate şi poate dispune condamnarea celui cercetat la una din pedepsele principale alternative prevãzute de lege.
Faptul cã prin modalitatea de stabilire a amenzii penale se depãşesc limitele instituite în norma generalã a Codului penal, respectiv art. 53 (maximum 50.000 lei pentru persoana fizicã) şi art. 53^1 (maximum 2.000.000 lei pentru persoana juridicã), nu este de naturã a imprima textului criticat caracter neconstituţional, întrucât nicio normã constituţionalã nu interzice acest lucru. Este adevãrat cã art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicatã, instituie obligativitatea respectãrii legilor, dar acest lucru nu presupune cã toate legile speciale cu caracter penal care instituie noi infracţiuni trebuie sã se circumscrie, din perspectiva stabilirii sancţiunilor, în limitele pãrţii generale a Codului penal. Realitatea socialã este cea care la un moment dat poate determina caracterul stringent al instituirii unor norme de politicã penalã mai severe.
Piaţa reglementatã este un domeniu care impune cu necesitate adoptarea unor mãsuri severe de protecţie. În Uniunea Europeanã, la nivelul legislaţiei secundare, termenul "piaţã reglementatã" îşi gãseşte definirea în Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului şi a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 145 din 30 aprilie 2004. Potrivit art. 4 alin. (1) pct. 14 din directivã, "piaţã reglementatã" înseamnã un sistem multilateral, exploatat şi gestionat de un operator, care asigurã sau faciliteazã confruntarea - chiar în interiorul sãu şi în conformitate cu norme nediscreţionare - a unor interese multiple de vânzare şi de cumpãrare exprimate de terţi pentru instrumente financiare, într-un mod care conduce la încheierea de contracte privind instrumente financiare admise la tranzacţionare în cadrul normelor sale şi al sistemelor sale şi care este autorizat şi funcţioneazã în mod regulat.
Prin urmare, îmbunãtãţirea pieţei şi a încrederii investitorilor, prin interzicerea efectuãrii tranzacţiilor cu instrumente financiare de cãtre persoanele care deţin informaţii privilegiate, precum şi prin interzicerea manipulãrii pieţelor prin practici de lansare a informaţiilor şi zvonurilor false ori efectuarea de tranzacţii prin care preţurile sunt fixate la nivele anormale, reprezintã un scop care trebuie atins. Acest lucru se poate face şi prin sancţiuni penale care ajutã la sporirea caracterului disuasiv, cu atât mai mult cu cât, potrivit Raportului întocmit de grupul la nivel înalt pentru supraveghere financiarã în UE din 25 februarie 2009, s-a stabilit cã sancţiunile efective, proporţionale şi cu efect de descurajare adoptate de statele membre în acord cu art. 14 din Directiva 2003/6/CE au reprezentat cerinţe care nu funcţioneazã în prezent, motiv pentru care regimurile de sancţiuni au fost evaluate ca fiind în general slabe şi neomogene. Toate aceste neajunsuri au determinat Comisia Europeanã sã formuleze la 21 octombrie 2011 o propunere de directivã a Parlamentului European şi a Consiliului privind sancţiunile penale pentru utilizãrile abuzive ale informaţiilor privilegiate şi manipulãrile pieţei, sens în care noua viziune are în vedere instituirea principiului subsidiaritãţii - art. 5 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeanã - şi proporţionalitãţii, reevaluarea sistemelor naţionale de sancţiuni, prin explicarea detaliatã a faptelor care trebuie supuse unor sancţiuni penale în mãsura în care sunt comise intenţionat, necesitatea pedepsirii instigãrii, complicitãţii şi tentativei de a desfãşura activitãţi de utilizare abuzivã a informaţiilor privilegiate sau de manipulare a pieţei, necesitatea instituirii unor sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive şi necesitatea rãspunderii persoanelor juridice.
Iatã cã instituirea în dreptul intern a pedepsei amenzii care poate depãşi cu mult limitele generale ale pedepsei amenzii stabilite în partea generalã a Codului penal este menitã sã aibã caracter de descurajare, fiind stabilitã proporţional cu valoarea unei anumite tranzacţii ilicite de piaţã.
Aceasta îşi gãseşte justificare nu numai în argumentele de mai sus, ci şi în dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, republicatã, care legitimeazã o restrângere de drepturi şi libertãţi în mãsura în care este necesarã într-o societate democraticã atât pentru desfãşurarea instrucţiei penale, cât şi pentru prezervarea ordinii publice, care presupune, între altele, asigurarea integritãţii pieţelor financiare şi încrederea publicã, condiţii prealabile pentru creştere economicã şi bunãstare. De altfel, cu privire la întinderea drepturilor şi principiilor consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 52 alin. (1) al acesteia stabileşte cã: "Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertãţilor recunoscute prin prezenta cartã trebuie sã fie prevãzutã de lege şi sã respecte substanţa acestor drepturi şi libertãţi. Prin respectarea principiului proporţionalitãţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacã rãspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesitãţii protejãrii drepturilor şi libertãţilor celorlalţi." Formula utilizatã este inspiratã din jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg în conformitate cu care "este posibil sã se impunã restrângeri ale exerciţiului drepturilor fundamentale, în special în cadrul unei organizãri comune a pieţei, cu condiţia ca aceste restrângeri sã rãspundã efectiv unor obiective de interes general urmãrite de Comunitate şi sã nu constituie, în comparaţie cu scopul urmãrit, o intervenţie disproporţionatã şi intolerabilã care ar aduce atingere chiar substanţei acestor drepturi" (Hotãrârea din 13 aprilie 2000, pronunţatã în Cauza C-292/97, paragraful 45).
În ce priveşte critica referitoare la imposibilitatea aplicãrii pedepsei amenzii penale în limitele instituite de art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã, deoarece autorii pornesc de la premisa potrivit cãreia nerespectarea obligaţiei administratorului, directorului şi/sau directorului executiv de a prezenta acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societãţii nu poate fi sancţionatã cu pedeapsa amenzii. O astfel de interpretare a textelor ruptã de interpretarea sistematicã şi teleologicã a edictãrii întregii legi conduce la concluzii inexacte. Astfel, fapta descrisã mai sus poate fi contravenţie în mãsura în care nu este comisã cu intenţie şi infracţiune în mãsura în care, sub aspectul laturii subiective, autorul prevede rezultatul faptei urmãrind producerea lui ori, deşi nu-l urmãreşte, acceptã posibilitatea producerii lui.
De asemenea, chiar dacã prin ea însãşi o astfel de faptã nu implicã eo ipso producerea vreunei tranzacţii, este de observat cã legiuitorul a avut în vedere faptele care prin prezentarea de informaţii nereale ori situaţii financiare inexacte referitoare la condiţiile economice ale unei societãţi duc la încheierea ori, dimpotrivã, la împiedicarea unei tranzacţii bursiere de o anumitã valoare. Prin urmare, atitudinea subiectivã a autorului infracţiunii, scopul urmãrit şi producerea lui sunt determinante pentru încadrarea unui comportament în sfera ilicitului penal ori a celui contravenţional, iar încheierea ori împiedicarea unei anumite tranzacţii printr-o astfel de faptã oferã suficientã previzibilitate normelor, judecãtorul putând în consecinţã sã procedeze la o corectã individualizare a pedepsei. Acestea sunt însã mai degrabã aspecte care intrã în sfera de competenţã a judecãtorului de drept comun, nicidecum a Curţii Constituţionale.
De asemenea, nu poate fi primitã nici susţinerea referitoare la înfrângerea dreptului la un proces echitabil, la înfãptuirea justiţiei şi la reglementarea prin lege organicã a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executarea a acestora, deoarece Legea nr. 297/2004 a fost adoptatã, în acord cu prevederile art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicatã, cu respectarea procedurii de adoptare a legilor organice. Totodatã, normele legale criticate oferã persoanelor interesate posibilitatea de a se adresa nestingherit justiţiei, beneficiind de toate garanţiile specifice unui proces echitabil, sens în care judecãtorul poate înfãptui actul de justiţie în limitele impuse de textele legale contestate.
3. Referitor la criticile privind modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii, Curtea constatã urmãtoarele:
Autorii criticã dispoziţiile legale întrucât instituie pedeapsa accesorie fãrã a fi stabilit un reper legal cu privire la determinarea acesteia.
O astfel de motivare nu poate fi primitã, deoarece art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 297/2004 instituie interzicerea temporarã a desfãşurãrii unor activitãţi şi servicii ce cad sub incidenţa reglementãrilor speciale privind piaţa de capital. Este destul de clar cã pedeapsa accesorie astfel instituitã de norma de incriminare este definitã, iar cerinţa de a exista în cuprinsul legii expresii precum "de care s-a folosit", "prin intermediul cãrora" etc. devine inutilã. De altfel, particularitatea domeniului a impus instituirea unei astfel de reglementãri, pentru cã politica penalã are în vedere nu numai descoperirea şi sancţionarea faptelor penale, ci şi prevenirea acestora. Or, câtã vreme anumite persoane nu respectã exigenţele unui comportament normativ referitor la piaţa de capital, fiind dovedit acest lucru printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, absenţa unei pedepse accesorii lipseşte de finalitate întreaga raţiune a legii, invitând condamnaţii sã mai sãvârşeascã fapte similare. Totodatã, este de observat cã reglementãri speciale impuse de specificitatea domeniului se aflã şi în alte legi. De exemplu, art. 96 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, a instituit sancţiuni contravenţionale complementare, cum ar fi suspendarea exercitãrii dreptului de a conduce pe timp limitat ori chiar confiscarea bunurilor destinate sãvârşirii contravenţiei ori folosite în acest scop.
Prin urmare, şi din perspectiva acestui set de critici, excepţia este neîntemeiatã.
4. Dispoziţiile art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã au mai fost supuse controlului Curţii din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţãrii Deciziei nr. 998 din 7 iulie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, statuând cã, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute prin lege. Modul de determinare a competenţei prevãzut de art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã nu încalcã niciuna din dispoziţiile constituţionale invocate, aşa cum fãrã temei se susţine în motivarea excepţiei, dat fiind cã instanţa de judecatã, cãreia i se va stabili competenţa pe baza textului criticat, realizeazã justiţia în sensul prevãzut de art. 126 alin. (1) şi în acord cu art. 124 alin. (2) din Constituţie, iar desfãşurarea procesului este supusã normelor, principiilor şi garanţiilor prevãzute de Legea fundamentalã şi de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la dreptul la apãrare şi la un proces echitabil. Faptul cã Ministerul Public dispune prin rechizitoriu cu privire la stabilirea uneia din instanţele prevãzute la art. 30 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu echivaleazã cu încãlcarea principiului egalitãţii armelor, partea interesatã având la îndemânã mijloacele procedurale legale de a contesta o competenţã ce frizeazã criterii abstracte necenzurabile.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, excepţie ridicatã de Horia Ciorcilã, Radu Codruţ Jurcovan, Claudiu Eugen Iuliu Silaghi, Doina Mãrioara Cojocaru şi Sergiu Dan Dascãl în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 25 ianuarie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu decizia de respingere ca neîntemeiatã a excepţiei de neconstituţionalitate, considerãm cã soluţia legislativã din legea cu privire la piaţa de capital, referitoare la pedeapsa amenzii, este neconstituţionalã deoarece cuantumul amenzii este nedeterminat şi poate depãşi limitele generale din Codul penal.
Potrivit prevederilor art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, "Limitele amenzilor se stabilesc dupã cum urmeazã: [...]
c) între jumãtatea şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate cu sãvârşirea faptelor prevãzute la art. 245-248 din titlul VII".
Sistemul nostru de drept penal consacrã pedepsele principale alternative şi relativ determinate, prin stabilirea unor limite minime şi maxime. În cazul pedepsei amenzii, potrivit prevederilor art. 53 din Codul penal, acestea pot fi de la 100 lei la 50.000 lei în cazul persoanelor fizice, iar potrivit prevederilor art. 53^1 din Codul penal, de la 2.500 lei la 2.000.000 lei, în cazul persoanelor juridice. Dacã limitele speciale pot fi depãşite în cazul reţinerii circumstanţelor agravante, limitele generale nu pot fi depãşite în nicio împrejurare, asigurându-se astfel unitatea dreptului penal, a mãsurilor necesare pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi egalitatea cetãţenilor în faţa legii. Contrar acestor limite generale, prin incriminãrile din legea privind piaţa de capital, limitele speciale ale pedepsei cu amenda sunt nedeterminate, deoarece aceasta poate fi aplicatã între jumãtatea şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate prin sãvârşirea faptelor.
Considerãm cã pentru a se asigura proporţionalitatea dintre gravitatea faptei şi pedeapsa aplicatã nu pot fi depãşite limitele generale ale pedepsei principale, însã, în fiecare caz concret, judecãtorul va aprecia dacã, în funcţie de aceastã exigenţã, nu se impune aplicarea pedepsei cu închisoarea care este mai severã, atât ca naturã, cât şi prin modalitatea de executare. Chiar şi cu referire la mãsura confiscãrii speciale trebuie sã opereze exigenţele proporţionalitãţii. În acest sens, potrivit prevederilor art. 118 alin. 2 din Codul penal, "dacã valoarea bunurilor supuse confiscãrii este vãdit disproporţionatã faţã de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bãnesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia".
Prin lipsa de previzibilitate, norma pe care o considerãm ca fiind neconstituţionalã creeazã dificultãţi şi în procesul de interpretare şi aplicare, cu referire la luarea mãsurii confiscãrii speciale. În acest sens, potrivit prevederilor art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal, sunt supuse confiscãrii speciale "bunurile dobândite prin sãvârşirea faptei prevãzute de legea penalã, dacã nu sunt restituite persoanei vãtãmate şi în mãsura în care nu servesc la despãgubirea acesteia".
Dacã mãsura confiscãrii speciale se dispune pentru întreaga sumã obţinutã prin sãvârşirea vreuneia dintre faptele incriminate, rezultã cã suma cuprinsã între jumãtatea şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate va constitui şi echivalentul pedepsei amenzii.
Judecãtor,
Ion Predescu
Judecãtor,
Puskas Valentin Zoltn
Judecãtor,
prof. univ. dr. Tudorel Toader
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
