Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 529 din 11 octombrie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Ordonantei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, stabilite prin titluri executorii
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 1.025 din 18 noiembrie 2005
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Ion Tiucã - procuror
Claudia Margareta Niţã - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, excepţie ridicatã de Veronica Dãnãilã, Nicoleta Gabor, Liviu Vasiliu şi alţii în Dosarul nr. 3.965/2004 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia civilã. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 15 septembrie 2005 şi au fost consemnate în încheierea din acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţãrii la data de 22 septembrie 2005, la 4 octombrie 2005 şi apoi la data de 11 octombrie 2005.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din Şedinţa din Camera de Consiliu din 28 ianuarie 2005, pronunţatã în Dosarul nr. 3.965/2004, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a <>Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Excepţia a fost ridicatã de Veronica Dãnãilã, Nicoleta Gabor, Liviu Vasiliu şi alţii în dosarul cu numãrul de mai sus, având ca obiect soluţionarea recursului împotriva deciziei civile de respingere a unei cereri de încuviinţare a executãrii silite asupra bunurilor mobile aparţinând Ministerului Justiţiei.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 încalcã prevederile art. 16 alin. (2), art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 prima frazã din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece ordonanţa "instituie o procedurã specialã, în considerarea calitãţii de debitor a instituţiilor publice, procedurã ce înlãturã dreptul creditorului de a urmãri silit bunurile aparţinând domeniului privat al statului, deşi acestea sunt supuse regimului de drept comun".
Astfel, se conferã statului privilegiul de a amâna aprobarea sumelor din bugetele instituţiilor publice necesare executãrii obligaţiilor de platã faţã de creditori, deoarece, potrivit dispoziţiilor din ordonanţa criticatã, executarea silitã a obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice "se poate face numai asupra resurselor bãneşti ale instituţiei, dar nu şi asupra bunurilor mobile (altele decât resursele bãneşti) sau imobile, proprietate privatã a debitorului". În plus, includerea acestor sume în bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice rãmâne la discreţia ordonatorului principal de credite bugetare, acesta fiind singurul abilitat sã întreprindã mãsurile la care se referã art. 2 din ordonanţã şi sã dispunã efectuarea plãţii cãtre trezorerie.
Se apreciazã cã, în realitate şi în pofida titlului sãu generic, <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 reglementeazã "numai situaţia specialã a executãrii de bunã voie sau silite prin poprire a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii, atunci când debitorul este o instituţie publicã". Singurele limite pe care ordonanţa criticatã le prevede constau în aceea cã executarea nu se poate face asupra oricãror resurse bãneşti ale instituţiei publice, ci numai asupra resurselor alocate de la buget în acest scop. Din cuprinsul dispoziţiilor cuprinse în <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 nu rezultã interdicţia pentru creditori ca, în faza de executare silitã împotriva instituţiilor publice, sã poatã uza de toate procedurile execuţionale prevãzute de dreptul comun, care, în lipsa unei norme exprese dintr-o lege specialã, devin aplicabile. În acest sens este amintitã şi interpretarea pe care Guvernul României a oferit-o în cadrul punctului de vedere solicitat de Curtea Constituţionalã cu prilejul soluţionãrii, prin <>Decizia nr. 202 din 4 iulie 2002 , a unei excepţii de neconstituţionalitate având un obiect identic cu cel al cauzei de faţã, potrivit cãreia "textul ordonanţei nu conţine nici o referire la interdicţia executãrii asupra bunurilor din patrimoniul instituţiilor publice aparţinând domeniului privat, care rãmân supuse în continuare dispoziţiilor de drept comun privind executarea silitã".
În concluzie, se considerã cã <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 contravine art. 16 alin. (2) din Constituţie, deoarece singurele limite pe care aceasta le stabileşte constau în aceea cã executarea nu se poate face asupra oricãror resurse bãneşti ale instituţiei publice, ci numai asupra resurselor alocate de la buget în acest scop, prin grija ordonatorului principal de credite, fãrã a se preciza cã executarea silitã este interzisã şi asupra bunurilor imobile sau mobile aparţinând domeniului privat al respectivei instituţii publice.
De asemenea, interpretarea datã ordonanţei criticate, în sensul cã prin acest act normativ s-ar fi derogat de la instituţia executãrii silite, astfel cum este aceasta reglementatã de Codul de procedurã civilã, încalcã prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, deoarece aceastã interpretare "nu face altceva decât sã permitã instituţiei statului - ca subiect de drept - sã execute sau nu, dupã bunul plac al ordonatorului principal de credite bugetare, o obligaţie de platã." A considera cã obligaţiile de platã ale instituţiilor publice nu se pot executa decât prin poprire înseamnã a transforma aceste texte de lege într-o restricţie adusã înseşi instituţiei executãrii silite ar însemna o limitare arbitrarã a "garanţiei" creditorului, atunci când debitor este statul.
Prin înlãturarea posibilitãţii de executare silitã mobiliarã sau imobiliarã, pentru unicul motiv cã debitorul obligaţiei este o instituţie publicã, ar însemna cã proprietatea sa privatã este insesizabilã. Or, o astfel de concluzie, permisã de interpretarea textelor normative cuprinse în ordonanţa criticatã, contravine dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţie. Devenind insesizabilã, proprietatea privatã a instituţiei publice nu mai are nevoie de ocrotire din partea statului, ea neputând fi afectatã de un proces de executare silitã, aşa cum este afectatã o proprietate privatã, care nu aparţine instituţiilor publice.
Totodatã, se aratã cã "a se considera cã obligaţiile de platã ale instituţiilor publice nu se pot executa decât prin poprire, prin trezoreria statului, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii, prin operaţiunile de plãţi dispuse de operatorii de credit", este contrar şi art. 6 paragraful 1 prima frazã din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil.
În fine, lipsa unor reglementãri din ordonanţã, în sensul instituirii unui termen înãuntrul cãruia ordonatorii principali de credite sã-şi îndeplineascã obligaţia prevãzutã la art. 2, precum şi a unei sancţiuni în cazul nerespectãrii acestei obligaţii duce la posibilitatea amânãrii sine die a realizãrii efective a dreptului de creanţã asupra instituţiei publice, contravenind astfel dreptului la un proces echitabil.
Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia civilã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã.
În acest sens se aratã cã obligarea unui creditor de a-şi încasa creanţa în limitele menţionãrii respectivei creanţe în bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice, în condiţiile în care la data aprobãrii bugetului nu pot fi cunoscute toate creanţele ce urmeazã a fi executate, reprezintã o interferenţã în respectarea principiului constituţional al egalitãţii în drepturi a persoanelor fizice şi juridice.
Cele trei condiţii cumulative, necesare pentru ca o creanţã sã fie urmãribilã (certã, lichidã şi exigibilã), pot sã nu existe la data aprobãrii bugetului de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice, astfel încât creditorul este pus în situaţia aplicãrii unui tratament discriminatoriu sub aspectul realizãrii drepturilor sale.
În final, se susţine cã Legea fundamentalã nu recunoaşte statului mai multe drepturi decât au cetãţenii sãi, iar dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie nu trebuie interpretate în sens limitativ şi în defavoarea cetãţenilor unui stat.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, aşa cum s-a stabilit prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale pronunţate în cauze având ca obiect al excepţiei dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 (spre exemplu, <>Decizia nr. 255/2003 , <>Decizia nr. 326/2002 şi <>Decizia nr. 202/2002 ).
Se menţioneazã cã, în deplinã concordanţã cu dispoziţiile <>art. 136 alin. (1) din Constituţie, Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice, cu modificãrile ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de cãtre instituţiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcţionarea acestora.
Astfel, deşi prin textele de lege criticate se instituie anumite limite ale executãrii, în sensul cã aceasta nu se poate face asupra oricãror resurse bãneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra celor alocate de la buget în acest scop, aceasta nu împiedicã executarea silitã a obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, de vreme ce, potrivit <>art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 , este instituitã obligaţia pentru ordonatorii de credite de a lua "toate mãsurile ce se impun, inclusiv virãri de credite bugetare, (...) pentru efectuarea plãţii sumelor stabilite prin titluri executorii".
Dispoziţiile legale criticate nu pot fi considerate ca instituind o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci ca o normã de protecţie de interes general, fiind de neconceput ca, pe calea executãrii silite a unui titlu executoriu, sã se ajungã la lipsirea unei instituţii publice de resursele financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu. De altfel, o asemenea mãsurã de protecţie a debitorului nu este singularã în legislaţia execuţionalã, art. 406 din Codul de procedurã civilã instituind, spre exemplu, exceptarea de la urmãrirea silitã a unor bunuri ale debitorului şi ale familiei acestuia.
Textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 44 din Constituţie, referitoare la ocrotirea proprietãţii, deoarece, aşa cum s-a arãtat mai sus, <>art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 impune ordonatorilor de credite obligaţia de a lua toate mãsurile pentru asigurarea în bugetele proprii a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plãţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 sunt constituţionale.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţã de prevederile art. 16 din Constituţie, se aratã cã aceasta nu poate fi reţinutã. Aşa cum s-a arãtat şi în <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 161/2003 , <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 instituie, în materia executãrii creanţelor faţã de instituţiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun. Astfel, instituirea unor limite în executarea silitã a sumelor datorate de instituţiile publice în baza unor titluri executorii nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci reprezintã o mãsurã de protecţie de interes general, menitã sã previnã lipsirea unei instituţii publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu.
Dispoziţiile de lege criticate sunt în deplinã concordanţã şi cu prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie. Articolul 2 din <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 , care prevede obligaţia ordonatorilor de credite de a lua toate mãsurile ce se impun pentru a asigura, în bugetele proprii şi ale instituţiilor subordonate, creditele bugetare necesare efectuãrii plãţii sumelor stabilite prin titluri executorii, nu numai cã nu împiedicã executarea silitã a obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, ci, dimpotrivã, fac posibilã aceastã executare. Mai mult, art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie consacrã dreptul legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate şi al creanţelor asupra statului, ceea ce dispoziţiile de lege criticate pun în practicã.
În final, sunt invocate şi deciziile nr. 244/2003 şi nr. 444/2003, prin care Curtea Constituţionalã a reţinut cã dispoziţiile de lege criticate, deşi afecteazã celeritatea procedurii, nu contravin Legii fundamentale, care, garantând creanţele asupra statului, nu precizeazã cã aceasta presupune executarea lor de îndatã. Urmãrind gãsirea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor, acestea nu fac decât, dimpotrivã, sã dea expresie obligaţiei constituţionale a garantãrii creanţelor asupra statului.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 288/2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 23 mai 2002. Aceste dispoziţii au urmãtorul conţinut:
"Art. 1. - Executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizeazã din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadreazã obligaţia de platã respectivã.
Art. 2. - Ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia sã dispunã toate mãsurile ce se impun, inclusiv virãri de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plãţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Art. 3. - În procesul executãrii silite a sumelor datorate de cãtre instituţiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operaţiuni privind plãţi dispuse de cãtre ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii.
Art. 4. - Persoanele care efectueazã operaţiuni de plãţi prin trezoreria statului, cu încãlcarea prevederilor prezentei ordonanţe, sunt pedepsite potrivit legii."
Autorii susţin cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie, acestea din urmã devenind, în urma revizuirii şi republicãrii Legii fundamentale, art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi. Prevederile constituţionale invocate au urmãtorul cuprins:
- Art. 16 alin. (2): "(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. (...)".
De asemenea, autorii excepţiei invocã şi încãlcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 prima frazã din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, al cãror conţinut este urmãtorul: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. (...)".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã reţine urmãtoarele:
<>Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 a mai fost supusã controlului Curţii Constituţionale, care, prin numeroase decizii, de exemplu: deciziile nr. 48 din 12 februarie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 20 februarie 2004, nr. 255 din 17 iunie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 26 iunie 2003, nr. 326 din 26 noiembrie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 11 martie 2003, şi nr. 202 din 4 iulie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 6 noiembrie 2002, a statuat cã dispoziţiile acestui act normativ sunt în concordanţã cu prevederile constituţionale şi internaţionale invocate ca fiind încãlcate şi în prezenta cauzã.
Astfel, Curtea a constatat cã "ordonanţa a cãrei constituţionalitate este contestatã are o evidentã finalitate de protecţie a patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisã indispensabilã a derulãrii în condiţii optime a activitãţii acestora şi, prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantã a mecanismului statului.
Curtea reţine cã ar fi disproporţionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbãrii grave a activitãţii care constituie însãşi raţiunea de a fi a unor asemenea instituţii".
În jurisprudenţa sa constantã, Curtea a reţinut, de asemenea, cã prin dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 au fost reglementate condiţiile în care se realizeazã executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevãzute în Constituţie şi în <>Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Astfel, în deplinã concordanţã cu art. 137 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia "Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale [...] instituţiilor publice sunt reglementate prin lege", <>Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de cãtre instituţiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcţionarea acestora. Deşi prin dispoziţiile legale criticate se instituie anumite limite ale executãrii, în sensul cã aceasta nu se poate face asupra oricãror resurse bãneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra celor alocate de la buget în acest scop, aceasta nu împiedicã executarea silitã a oblligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, de vreme ce, potrivit <>art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 , este instituitã obligaţia pentru ordonatorii de credite de a lua "toate mãsurile ce se impun, inclusiv virãri de credite bugetare, [...] pentru efectuarea plãţii sumelor stabilite prin titluri executorii". În acest context, dispoziţiile legale criticate nu pot fi considerate ca instituind o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci ca o normã de protecţie de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executãrii silite a unui titlu executoriu sã se ajungã la lipsirea unei instituţii publice de resursele financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu. De altfel, o asemenea mãsurã de protecţie a debitorului nu este singularã în legislaţia execuţionalã, fiind amintite în acest sens prevederile art. 406 din Codul de procedurã civilã, prin care se prevede exceptarea de la urmãrirea silitã a unor bunuri ale debitorului şi ale familiei acestuia.
Curtea a statuat, totodatã, cã instituirea anumitor restricţii, impuse de raţiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorului nu înseamnã negarea posibilitãţii acestuia de a şi-l realiza, tot aşa cum instituirea unor termene pentru introducerea unei acţiuni sau pentru exercitarea cãilor de atac nu semnificã restrângerea accesului liber la justiţie. Atâta vreme cât prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, prin care se garanteazã creanţele asupra statului, nu precizeazã cã aceasta presupune executarea lor de îndatã, condiţiile instituite în aceastã materie prin ordonanţã, chiar dacã afecteazã celeritatea procedurii, nu contravin Constituţiei, ci, urmãrind gãsirea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor, cu respectarea exigenţelor impuse de constituirea şi executarea bugetului, nu fac decât sã dea expresie obligaţiei constituţionale a garantãrii obligaţiilor asupra statului.
Referitor la criticile de neconstituţionalitate privind lipsa unui termen legal înãuntrul cãruia ordonatorii principali de credite sã fie obligaţi sã-şi îndeplineascã atribuţiile prevãzute de art. 2 din ordonanţã, precum şi a unei sancţiuni pentru nerespectarea acestei obligaţii, Curtea constatã cã nici acestea nu pot fi reţinute. Aceasta deoarece, dincolo de utilitatea evidentã a instituirii unui asemenea termen necesar pentru eficienţa procedurii de executare a obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât şi a unor sancţiuni, acestea reprezintã omisiuni de reglementare din partea legiuitorului ce excedeazã competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã, fãrã a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În ceea ce priveşte dificultãţile create în legãturã cu executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, ca şi derogarea sau neconcordanţa regulilor de executare a acestor obligaţii cu normele din dreptul comun, Curtea observã cã acestea nu constituie probleme de constituţionalitate, legiuitorul fiind în drept, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, sã stabileascã reguli de procedurã distincte pentru situaţii speciale.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, atât soluţia, cât şi considerentele din deciziile amintite îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, excepţie ridicatã de Veronica Dãnãilã, Nicoleta Gabor, Liviu Vasiliu şi alţii în Dosarul nr. 3.965/2004 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia civilã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 11 octombrie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia Margareta Niţã
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
