Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 507 din 17 noiembrie 2004 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) si ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 1.154 din 7 decembrie 2004
Cu Adresa nr. 8.963 din 5 noiembrie 2004 Avocatul Poporului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea privind declanşarea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ. Sesizarea a fost formulatã în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, republicatã, şi al <>art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Sesizarea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 5.988 din 5 noiembrie 2004 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 623A/2004.
Autorul sesizãrii solicitã Curţii Constituţionale sã constate cã prevederile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ sunt neconstituţionale, întrucât încalcã art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Constituţie.
Astfel, în legãturã cu invocarea încãlcãrii prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), se aratã: potrivit principiului privind liberul acces la justiţie, dreptul de a se adresa justiţiei poate fi exercitat de orice persoanã ale cãrei drepturi, libertãţi şi interese legitime au fost încãlcate; or, contrar acestor prevederi, art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ înscrie Avocatul Poporului între subiectele de sezinã cu privire la exercitarea acţiunii în contencios administrativ şi acordã acestuia posibilitatea de a învesti instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulatã în numele unei persoane fizice. Prin exercitarea acestei atribuţii Avocatul Poporului s-ar substitui persoanei fizice în exercitarea drepturilor sale procesuale, persoana fizicã dobândind automat calitate procesualã activã, contrar literei şi spiritului principiului liberului acces la justiţie, în sensul cãruia persoana fizicã are posibilitatea, iar nu obligaţia de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor sale legitime, într-o cauzã administrativã. Posibilitatea ca Avocatul Poporului sã sesizeze instanţa de contencios administrativ în baza unei petiţii a persoanei fizice echivaleazã cu o extindere a dreptului de petiţionare în sfera accesului liber la justiţie, de vreme ce petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant. Dreptul de petiţionare nu este identic cu accesul la justiţie. Astfel, petiţia persoanei fizice adresatã Avocatului Poporului se rezolvã în cadrul unei proceduri administrative, necontencioase, ce nu poate fi transferatã în justiţie, din iniţiativa Avocatului Poporului, cu încãlcarea principiului disponibilitãţii. Ca atare, în sensul dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, persoana fizicã este cea care decide dacã se adreseazã sau nu justiţiei, pentru apãrarea drepturilor şi a libertãţilor sale, o interpretare contrarã ducând la concluzia cã persoana fizicã poate fi obligatã sã îşi valorifice drepturile în justiţie şi sã dobândeascã automat calitate procesualã activã într-un conflict administrativ. Mai aratã cã art. 28 din lege, care prevede cã, o datã declanşatã, acţiunea în contenciosul administrativ nu mai poate fi retrasã, nici chiar de partea în favoarea cãreia aceastã acţiune a fost formulatã, echivaleazã, de asemenea, cu încãlcarea art. 21 din Constituţie, în sensul cãruia persoana care are dreptul de a se adresa justiţiei are implicit şi dreptul de a renunţa la acţiunea prin care a sesizat instanţa.
În ceea ce priveşte încãlcarea prin textele de lege ce fac obiectul sesizãrii a art. 52 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia numai persoana vãtãmatã poate aprecia dacã un anumit act administrativ i-a vãtãmat sau nu un drept ori un interes legitim şi, respectiv, numai aceasta este îndreptãţitã sã obţinã recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, se aratã cã iniţierea unei acţiuni în contencios administrativ de cãtre Avocatul Poporului, în numele petiţionarului, ar echivala cu preluarea intereselor cetãţenilor de cãtre aceastã autoritate constituţionalã. Astfel, se considerã cã textele de lege criticate transformã dreptul, ca posibilitate a persoanei fizice de a se adresa justiţiei, într-o obligaţie ce are semnificaţia încãlcãrii libertãţii persoanei de a alege calea legalã de valorificare a dreptului sãu. Mai mult decât atât, prin aceste dispoziţii de lege se conferã Avocatului Poporului calitatea de parte, într-un proces de naturã administrativã în care nu are un interes propriu. De altfel, în activitatea sa, Avocatul Poporului soluţioneazã petiţiile cetãţenilor formulate împotriva actelor administrative ilegale, prin procedura medierii, sesizãrii autoritãţilor ierarhic superioare celei care a încãlcat dreptul petiţionarului şi a rapoartelor speciale adresate Parlamentului, fãrã a declanşa un proces, chiar fiind din sfera contenciosului administrativ. În sfârşit, se aratã cã formularea unei acţiuni în contencios administrativ nu reprezintã o garanţie realã sau o mãsurã de protecţie a cetãţeanului, câtã vreme acea persoanã, având capacitate procesualã şi interes legitim, îşi poate exercita personal drepturile procesuale. Garantarea dreptului la apãrare şi a liberului acces la justiţie semnificã şi valorificarea lor în mod personal, în sfera justiţiei. Mai aratã cã şi la nivel european instituţia ombudsman-ului "este conceputã ca o autoritate publicã ale cãrei atribuţii vizeazã raporturile persoanelor fizice cu administraţia publicã şi nu cu instanţele judecãtoreşti".
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului considerã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În legãturã cu susţinerile privind încãlcarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituţie, în esenţã, se aratã cã atribuţiile conferite Avocatului Poporului nu contravin "dreptului subiectiv al cetãţeanului de a se adresa justiţiei, dimpotrivã, îl sprijnã în exercitarea acestui drept potrivit raţiunii sale constituţionale prevãzute de alin. (1) al art. 58". Tot astfel, se aratã cã "nimic nu opreşte ca cetãţeanul care a dobândit calitatea de reclamant, ca urmare a sesizãrii instanţei de contencios administrativ de cãtre Avocatul Poporului, şi este citat în aceastã calitate, sã renunţe la proces, potrivit principiului disponibilitãţii", ipotezã în care "instanţa urmeazã sã se pronunţe, mai ales dacã este vorba de un act administrativ normativ, asupra legalitãţii acestuia". În continuare, se aratã cã aceste argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte susţinerile din sesizare referitoare la încãlcarea art. 52 alin. (1) din Constituţie.
Preşedintele Camerei Deputaţilor considerã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Astfel, se aratã cã prevederile art. 1 alin. (3) din legea ce face obiectul sesizãrii, care reglementeazã competenţa Avocatului Poporului de a sesiza instanţa de judecatã, în temeiul atribuţiilor sale înscrise în legea specialã, atunci când constatã existenţa unui act administrativ emis ilegal sau excesul de putere al unei autoritãţi administrative, nu încalcã art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie. Tot astfel, se aratã cã "principiul constituţional care guverneazã materia drepturilor şi a libertãţilor fundamentale, ca o condiţie sine qua non a efectivitãţii acestora, nu admite îngrãdirea acestui drept fundamental prin vreo normã juridicã, dar nu poate limita sau interzice accesul la justiţie al autoritãţilor ori instituţiilor publice care urmãresc, în îndeplinirea propriilor atribuţii legale, realizarea şi respectarea interesului public", aşa cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. l) din lege. Acordarea acestei prerogative instituţiei Avocatul Poporului este prevãzutã expres şi limitativ numai pentru douã situaţii juridice, asigurând atât ocrotirea interesului public, cât şi respectarea interesului privat al persoanei fizice vãtãmate, ceea ce este conform art. 58 alin. (1) din Constituţie. Pentru aceleaşi considerente, Ministerul Public, prefectul şi Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici îndeplinesc, în mod circumstanţiat, aceeaşi competenţã, fãrã ca prin aceasta sã se limiteze sau sã se aducã atingere dreptului persoanei vãtãmate de a se adresa în mod direct instanţei pentru recunoaşterea dreptului pretins a fi încãlcat, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. În legãturã cu imposibilitatea retragerii acţiunii introduse de Avocatul Poporului, de prefect şi de Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici, acţiune reglementatã de art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, se apreciazã cã nesocotirea interesului public, pe care aceste autoritãţi au datoria legalã de a-l apãra, trebuie întotdeauna sancţionatã, iar constatarea şi sancţionarea încãlcãrii nu pot fi lãsate la aprecierea subiectivã a persoanei fizice. În sfârşit, considerã cã invocarea încãlcãrii prin textele de lege criticate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituţie este lipsitã de relevanţã juridicã.
În ceea ce priveşte invocarea încãlcãrii art. 52 din Constituţie, apreciazã cã reglementarea constituţionalã a dreptului persoanei vãtãmate într-un drept ori într-un interes legitim de cãtre o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului sau a interesului pretins, anularea actului şi repararea pagubei nu este încãlcatã sau limitatã, prin instituirea pe cale juridicã a competenţei unei autoritãţi publice de a proteja interesul general şi de a asigura respectarea lui, în limitele şi în condiţiile legii. Întrucât, în temeiul art. 1 alin. (3) teza a doua din lege, autorul petiţiei înaintate Avocatului Poporului dobândeşte calitatea de reclamant în acţiunea promovatã de aceastã instituţie, se considerã cã susţinerile din sesizare, potrivit cãrora prevederile de lege criticate conferã acestei instituţii calitatea de parte într-un proces de naturã administrativã în care Avocatul Poporului nu are un interes propriu, sunt inexacte. În legãturã cu susţinerile referitoare la oportunitatea sau relevanţa textelor de lege ce fac obiectul sesizãrii, se considerã cã aceste aspecte sunt atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţionalã nefiind competentã sã se pronunţe.
Pânã la data pronunţãrii, Guvernul nu a comunicat punctul sãu de vedere.
CURTEA,
examinând sesizarea depusã de Avocatul Poporului, punctele de vedere ale preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, raportul judecãtorului-raportor, dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din <>Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi celor ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii prevederilor legale criticate.
Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, care au urmãtorul cuprins:
- Art. 1. - "Subiectele de sezinã" alin. (3): "Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizãri a unei persoane fizice, dacã apreciazã cã ilegalitatea actului sau excesul de putere al autoritãţii administrative nu poate fi înlãturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentã de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în aceastã calitate.";
- Art. 7. - "Procedura prealabilã" alin. (5): "În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vãtãmaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevãzut la art. 4 alin. (2), nu este obligatorie procedura prealabilã.";
- Art. 11. - "Termenul de introducere a acţiunii" alin. (3): "În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzãtor prevederile alin. (2).";
- Art. 13. - "Citarea pãrţilor, relaţii" alin. (2): "În situaţia în care reclamant este un terţ în sensul art. 1 alin. (2) sau când acţiunea este introdusã de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanţa va cere autoritãţii publice emitente sã îi comunice de urgenţã actul atacat împreunã cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrãri necesare pentru soluţionarea cauzei.";
- Art. 28. - "Completarea cu dreptul comun" alin. (2): "Acţiunile introduse de Avocatul Poporului, de Ministerul Public, de prefect şi de Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici, precum şi cele introduse împotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase."
Textele constituţionale considerate de cãtre Avocatul Poporului ca fiind încãlcate - art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Constituţie - au urmãtoarea redactare:
- Art. 21 alin. (1): "Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.";
- Art. 52 alin. (1): "Persoana vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim, de o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptãţitã sã obţinã recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei."
În esenţã, potrivit criticilor de neconstituţionalitate, textele de lege enunţate contravin principiului constituţional privind accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, precum şi de art. 52 din aceasta. Încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 constã în aceea cã:
- art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ înscrie Avocatul Poporului între subiectele de sezinã cu privire la exercitarea acţiunii în contencios administrativ şi acordã acestuia posibilitatea de a învesti instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulatã în numele unei persoane fizice;
- sesizarea instanţelor judecãtoreşti pentru valorificarea unui drept subiectiv, nesocotit ori încãlcat, sau pentru realizarea unui interes legitim care se poate obţine numai pe calea justiţiei nu este un aspect al dreptului de petiţionare prevãzut de art. 51 din Constituţie;
- dispoziţiile art. 28 alin. (2) din lege nu permit retragerea acţiunii în contencios administrativ nici chiar de partea în favoarea cãreia aceasta a fost formulatã, deşi, în sensul accesului liber la justiţie, persoana care are dreptul de a se adresa justiţiei are implicit şi dreptul de a renunţa la acţiunea prin care a sesizat instanţa de judecatã.
În legãturã cu contrarietatea dintre dispoziţiile de lege ce fac obiectul controlului de constituţionalitate şi prevederile art. 52 din Constituţie, referitoare la "Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã", se aratã cã dreptul, ca posibilitate a persoanei fizice de a se adresa justiţiei, se transformã într-o obligaţie care echivaleazã cu încãlcarea libertãţii acesteia de a alege calea legalã de valorificare a dreptului sãu.
Examinând textele de lege criticate, prin raportare la dispoziţiile din Constituţie invocate ca fiind încãlcate, Curtea Constituţionalã reţine urmãtoarele:
În urma revizuirii Constituţiei, care a introdus printre subiecţii care pot sesiza Curtea Constituţionalã, în cadrul controlului prealabil, asupra constituţionalitãţii legilor, precum şi direct pe calea excepţiei de neconstituţionalitate şi instituţia Avocatul Poporului, au fost amplificate atribuţiile acesteia privind apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor în raporturile lor cu autoritãţile publice.
Nici o prevedere constituţionalã nu interzice Avocatului Poporului sã apere drepturile şi libertãţile cetãţenilor în raport cu toate autoritãţile publice, inclusiv cu autoritatea judecãtoreascã.
Potrivit dispoziţiilor art. 59 alin. (1) din Constituţie, "Avocatul Poporului îşi exercitã atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertãţile lor, în limitele stabilite de lege". În consecinţã, prin <>Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, al cãrei scop este, conform art. 1 alin. (1) din aceasta, "[...] apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor în raporturile acestora cu autoritãţile publice", sunt prevãzute atribuţiile Avocatului Poporului, printre care şi cea cuprinsã în art. 13 lit. c), constând în urmãrirea rezolvãrii legale a cererilor primite, precum şi solicitarea adresatã autoritãţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauzã de a înceta încãlcarea drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor. În sensul acestor atribuţii legale, art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ stabileşte cã: "Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizãri a unei persoane fizice, dacã apreciazã cã ilegalitatea actului sau excesul de putere al autoritãţii administrative nu poate fi înlãturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentã de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în aceastã calitate." În opinia autorului sesizãrii, aceastã prevedere de lege contravine art. 21 alin. (1) din Constituţie, care consacrã principiul accesului liber la justiţie, prin aceea cã înscrie Avocatul Poporului între subiectele care pot sesiza instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulatã în numele unei persoane fizice. Or, în aceeaşi opinie, accesul liber la justiţie semnificã dreptul, iar nu obligaţia, oricãrei persoane ale cãrei drepturi, libertãţi şi interese legitime au fost încãlcate de a se adresa justiţiei, într-o cauzã administrativã.
Din analiza textului de lege criticat reiese cã Avocatul Poporului are posibilitatea de a sesiza instanţa de contencios administrativ, în mod circumstanţiat, atunci când, ca urmare a controlului sesizãrii formulate de o persoanã fizicã, apreciazã cã ilegalitatea actului sau excesul de putere al autoritãţii administrative nu poate fi înlãturat decât prin justiţie. În sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, prin "autoritate publicã" se înţelege "orice organ de stat sau al unitãţilor administrativ-teritoriale care acţioneazã, în regim de putere publicã, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autoritãţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publicã sau sunt autorizate sã presteze un serviciu public", iar conform lit. m) a aceluiaşi articol, "excesul de putere" semnificã "exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autoritãţilor administraţiei publice, prin încãlcarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, prevãzute de Constituţie sau de lege". Interesul public ce trebuie satisfãcut de cãtre autoritatea publicã este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. l) din lege, "interesul care vizeazã ordinea de drept şi democraţia constituţionalã, garantarea drepturilor, libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetãţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autoritãţilor publice". Aşadar, instituirea pentru Avocatul Poporului a atribuţiei referitoare la posibilitatea sesizãrii instanţei de contencios administrativ în condiţiile prevãzute de art. 1 alin. (3) din legea supusã controlului de constituţionalitate asigurã atât ocrotirea interesului public, cât şi respectarea interesului privat al persoanei fizice ale cãrei drepturi, libertãţi sau interese legitime au fost vãtãmate, fãrã a fi încãlcat art. 21 alin. (1) din Constituţie. Aceasta deoarece acordarea unei asemenea competenţe Avocatului Poporului, precum şi celorlalte autoritãţi - prefect, Ministerul Public, Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici - prevãzute de art. 1 alin. (4) şi (8) din lege, la care însã prezenta obiecţie de neconstituţionalitate nu face referire, nu exclude şi nu limiteazã dreptul persoanei vãtãmate într-un drept al sãu ori într-un interes legitim de cãtre o autoritate publicã de a se adresa justiţiei. Mai mult, potrivit art. 1 din lege, intitulat "Subiectele de sezinã", primul subiect de sezinã prevãzut de alin. (1) este persoana. Astfel, potrivit acestui articol al legii: "Orice persoanã care se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim, de cãtre o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzatã. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public." Aşa fiind, Curtea nu poate reţine cã prin dispoziţia de lege criticatã este încãlcat accesul liber la justiţie prevãzut de art. 21 din Constituţie.
Tot astfel, în legãturã cu susţinerea din obiecţia de neconstituţionalitate potrivit cãreia instituţia Avocatul Poporului se substituie persoanei fizice vãtãmate într-un drept al sãu, prin exercitarea atribuţiei de sesizare a instanţei de contencios administrativ, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi reţinutã. Exercitând atribuţia prevãzutã de textul de lege criticat, Avocatul Poporului nu se substituie în drepturile procesuale ale cetãţeanului, ci îl sprijinã pe acesta, inclusiv prin introducerea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, el fiind singurul care decide continuarea sau nu a procesului împotriva autoritãţii administrative abuzive.
Astfel, petiţionarul care, în virtutea legii, a dobândit calitatea de reclamant poate, potrivit regulilor dreptului comun, sã declare în faţa instanţei, la primul termen de judecatã, în ce mãsurã îşi însuşeşte acţiunea introdusã de Avocatul Poporului, dupã cum, pe parcursul judecãţii, poate renunţa la acţiune sau poate sã o lase în nelucrare. Aceastã procedurã îşi are corespondentul în principiul disponibilitãţii şi, în consecinţã, este în concordanţã cu principiul înscris la art. 21 alin. (1) din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie.
Aşa fiind, Curtea constatã cã prevederile art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ sunt constituţionale, prin raportare la art. 21 alin. (1) din Constituţie. Pe cale de consecinţã, Curtea constatã cã şi prevederile art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3) şi ale art. 13 alin. (2), care conţin dispoziţii de ordin procedural aflate într-o strânsã corelare cu art. 1 alin. (3) din lege, sunt constituţionale.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 28 alin. (2), care în opinia autorului sesizãrii ar încãlca principiul constituţional referitor la accesul liber la justiţie, este de observat cã textul, deşi are unele imperfecţiuni de ordin redacţional, instituie o excepţie de la principiul disponibilitãţii prevãzut în dreptul procesual comun, în sensul cã are în vedere numai acele acţiuni de contencios obiectiv introduse de Avocatul Poporului, ce se întemeiazã pe apãrarea interesului public. "Interesul public", astfel cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea contenciosului administrativ, este "interesul care vizeazã ordinea de drept şi democraţia constituţionalã, garantarea drepturilor, libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetãţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autoritãţilor publice". Or, art. 28 alin. (2) din legea criticatã dispune numai cu privire la acţiunile ce se întemeiazã pe apãrarea interesului public pe care Avocatul Poporului le poate introduce la instanţa de contencios administrativ, iar nu cu privire la acţiunile pe care acesta le poate promova în numele persoanelor fizice, în condiţiile art. 1 alin. (3). Fiind vorba de nesocotirea şi încãlcarea interesului public, acesta nu poate fi lãsat la aprecierea persoanelor fizice şi, ca atare, imposibilitatea retragerii acţiunilor introduse în cadrul contenciosului administrativ obiectiv priveşte instituţia Avocatul Poporului, iar nu persoana fizicã al cãrei drept sau interes legitim a fost lezat.
De asemenea, nu pot fi retrase acţiunile introduse de Avocatul Poporului care au ca obiect legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, indiferent dacã acestea au fost introduse la instanţa de contencios administrativ pe baza sesizãrii unei persoane fizice în temeiul alin. (3) al art. 1 sau au fost introduse din oficiu. În virtutea principiului disponibilitãţii, cetãţeanul care a fãcut plângerea ce a stat la baza acţiunii introduse de Avocatul Poporului poate sã renunţe, în orice fazã a procesului, la judecata pricinii.
De altfel, potrivit art. 28 alin. (2) din lege, interdicţia retragerii acţiunii priveşte numai subiectele de sezinã enumerate expres în cuprinsul acestuia, şi anume Avocatul Poporului, Ministerul Public, prefect şi Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici.
În raport cu argumentele prezentate, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 28 alin. (2) din lege sunt constituţionale, întrucât nu încalcã prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie.
Autorul sesizãrii mai susţine cã prevederile art. 1 alin. (3) din lege, care conferã Avocatului Poporului posibilitatea sesizãrii instanţei de contencios administrativ, "echivaleazã cu o extindere a dreptului de petiţionare în sfera accesului liber la justiţie". Examinând aceastã susţinere, Curtea constatã cã exercitarea dreptului de petiţionare prevãzut de art. 51 din Constituţie este o modalitate eficientã de rezolvare a unor probleme personale şi se poate realiza fie individual, de cãtre cetãţean, fie de un grup de cetãţeni, fie de cãtre organizaţii legal constituite. Conform acestui drept constituţional, persoanele lezate se pot adresa instituţiei Avocatul Poporului cu cereri privind încãlcarea drepturilor sau libertãţilor cetãţeneşti de cãtre autoritãţile publice. În temeiul art. 59 din Constituţie, exercitându-şi atribuţiile ce-i revin potrivit <>Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, acesta urmãreşte rezolvarea legalã a cererilor primite şi cere autoritãţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauzã încetarea încãlcãrii drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor, potrivit modalitãţilor prevãzute de aceeaşi lege. Aşadar, cetãţeanul se adreseazã instituţiei Avocatul Poporului în virtutea dreptului sãu de petiţionare, pe când acestuia din urmã i se conferã prin Legea contenciosului administrativ posibilitatea de a veni în sprijinul cetãţeanului şi pe calea acţiunii în justiţie, în mod circumstanţiat, în condiţiile legii, fãrã ca prin aceasta dispoziţiile criticate sã echivaleze "cu o extindere a dreptului de petiţionare în sfera accesului liber la justiţie".
În legãturã cu susţinerea potrivit cãreia posibilitatea persoanei fizice de a se adresa justiţiei se transformã într-o obligaţie care semnificã încãlcarea libertãţii acesteia de a alege calea legalã de valorificare a dreptului sãu, ceea ce încalcã prevederile art. 52 din Constituţie referitoare la "Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã", Curtea constatã cã instituirea unei asemenea competenţe pentru o autoritate publicã reprezintã o garanţie a protejãrii interesului public şi asigurarea respectãrii lui, în limitele şi în condiţiile legii.
În sfârşit, în cadrul examinãrii dispoziţiilor socotite de Avocatul Poporului ca neconstituţionale, Curtea a constatat cã unele dintre prevederile legii sunt discutabile sub aspect redacţional sau incomplete, ceea ce ar putea da naştere la unele dificultãţi în procesul de aplicare a legii.
Este de remarcat cã, în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea nu poate modifica sau completa textele din legea supusã controlului. O intervenţie a Curţii în procesul de control constituţional ar echivala cu o intervenţie în activitatea de legiferare, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 61 din Constituţie, potrivit cãrora unica autoritate legiuitoare a ţãrii este Parlamentul.
Curtea a statuat în mai multe rânduri cã orice demers al sãu, dincolo de limitele sesizãrii, ar avea drept consecinţã ignorarea prevederilor constituţionale şi ale legii sale organice privind imposibilitatea sesizãrii din oficiu. Curtea nu poate acţiona decât în limitele sesizãrii. Dacã ar proceda altfel, Curtea ar exercita un control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu prevederile <>art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În legãturã cu susţinerea potrivit cãreia "Avocatul Poporului ar fi învestit cu o atribuţie excesivã şi, în plus, lipsitã de consistenţã, respectiv aceea de formulare a unei acţiuni în contencios, în numele unei persoane care se considerã vãtãmatã în drepturile sau în interesele sale legitime", precum şi cu unele consideraţii referitoare la oportunitatea sau relevanţa textelor de lege în discuţie, Curtea constatã cã aceste probleme sunt de competenţa exclusivã a Parlamentului.
În ceea ce priveşte posibilitatea pentru Avocatul Poporului de a sesiza instanţa de judecatã în numele unei persoane fizice, precizãm cã soluţii similare se regãsesc şi în alte legislaţii.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a), <>art. 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã dispoziţiile referitoare la Avocatul Poporului din cuprinsul art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ sunt constituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc în şedinţele din data de 10 şi 17 noiembrie 2004 şi la acestea au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stãnoiu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent şef,
Gabriela Dragomirescu
OPINIE SEPARATĂ
Contrar punctului de vedere al majoritãţii membrilor Curţii, care şi-a gãsit expresia în Decizia nr. 507 din 17 noiembrie 2004, considerãm, pentru raţiunile pe care le vom înfãţişa, cã sesizarea Avocatului Poporului privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ este întemeiatã, ceea ce ar fi impus adoptarea unei soluţii diametral opuse celei adoptate prin decizia menţionatã, respectiv constatarea cã normele legale deduse controlului sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Legea fundamentalã.
Astfel, cu referire la primul text constituţional se impune remarcat cã acesta înţelege sã califice sau, altfel spus, sã personalizeze calitatea de beneficiar al accesului liber la justiţie, condiţionând-o de apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor legitime proprii. Aşadar, în viziunea legiuitorului constituţional, astfel cum rezultã din interpretarea literalã a textului, numai la prima vedere, titularul calitãţii procesuale active este nedeterminat, putând fi orice persoanã, întrucât, în continuare, textul precizeazã cã o asemenea calitate este subsecventã exclusiv apãrãrii drepturilor, libertãţilor şi intereselor legitime ale acestuia. În sensul şi sub aspectul evidenţiat, norma constituţionalã este restrictivã, aceeaşi concluzie fiind, în egalã mãsurã, valabilã şi cât priveşte celãlalt text constituţional de referinţã - art. 52 alin. (1) - care reglementeazã de o manierã specificã, proprie domeniului supus incidenţei sale, acela al contenciosului administrativ, legitimarea procesualã activã, supunând-o, însã, aceleiaşi condiţionãri principiale.
Or, aşa fiind, consacrarea, prin art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, a dreptului Avocatului Poporului de a sesiza instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care se tinde la restabilirea legalitãţii sau la înlãturarea excesului de putere în considerarea unui drept sau interes legitim al petiţionarului pe baza sesizãrii cãruia a acţionat, contravine textelor constituţionale de referinţã menţionate.
Contradicţia nu rezidã într-o restrângere arbitrarã, pe calea reglementãrii legale, a accesului liber la justiţie, ci, într-o extindere nepermisã a sferei titularilor acestui drept, dincolo de limitele sale constituţionale, astfel cum rezultã din formula redacţionalã a textelor de referinţã. În atare condiţii, negarea relaţiei de contrarietate dintre norma legalã şi normele constituţionale presupune în mod necesar conferirea, pe cale de interpretare, pentru acestea din urmã, a unei accepţiuni, nu doar fãrã suport în litera textului, ci, chiar împotriva înţelesului univoc al acestuia. O asemenea manierã de interpretare extensivã, prin care se atribuie legiuitorului ceea ce acesta nu a gãsit cu cale sã exprime in terminis, nerecomandabilã, în principiu, datoritã riscului major pe care îl implicã, acela de a adãuga la lege, este cu atât mai dificil de acceptat atunci când este vorba despre legiuitorul constituţional şi când interpretarea aparţine Curţii Constituţionale, aşadar, autoritãţii publice chemate sã fie garantul supremaţiei Constituţiei.
Art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ este - în opinia noastrã - neconstituţional şi pentru cã prevede dobândirea de drept a calitãţii de reclamant de cãtre petiţionar, în procesul declanşat, pe baza sesizãrii sale, dar din iniţiativa exclusivã a Avocatului Poporului. În condiţiile în care ambele texte constituţionale de referinţã consacrã implicit dar indubitabil principiul disponibilitãţii în valorificarea accesului liber la justiţie (aşa cum rezultã din sintagmele «orice persoanã se poate adresa justiţiei...», prevãzutã de art. 21 alin. (1), şi «persoana vãtãmatã... este îndreptãţitã sã obţinã...», prevãzutã de art. 52 alin. (1) din Constituţie), implicarea de drept a petiţionarului într-un proces, nu declanşat de el, ci de un terţ, chiar dacã acesta este o autoritate publicã, reprezintã o încãlcare a principiului disponibilitãţii.
Nu s-ar putea invoca în contracararea acestui fine de neconstituţionalitate faptul cã, potrivit legii, acţiunea Avocatului Poporului este subsecventã sesizãrii persoanei fizice titular al dreptului de acces liber la justiţie care, pe aceastã cale, l-ar fi mandatat sã acţioneze în numele şi interesul sãu, o asemenea construcţie fiind invalidatã de o serie de principii şi concepte juridice fundamentale, ca şi de însãşi economia reglementãrii cãreia i se subsumeazã.
Astfel, dacã, incontestabil, sesizarea adresatã Avocatului Poporului constituie o modalitate concretã de valorificare a dreptului constituţional de petiţionare, consacrat de art. 51 din Constituţie, a conferi acesteia valenţa juridicã a unei împuterniciri constitutive de mandat ar însemna a excede cadrului şi finalitãţii reglementãrii. Într-adevãr, nu se vede cum obligaţia autoritãţilor publice de a rãspunde la petiţii în termenele şi condiţiile stabilite potrivit legii, prevãzutã de alin. (4) al textului constituţional mai sus menţionat, ar putea fi convertitã în posibilitatea respectivelor autoritãţi de a se substitui petiţionarului şi a exercita, în numele şi interesul acestuia, dreptul de acces liber la justiţie, fãrã ca reglementarea legalã care ar consacra-o sã nu contravinã premisei sale constituţionale.
Tot astfel, dacã legitimarea procesualã activã a Avocatului Poporului este consecutivã unui mandat conferit de petiţionar, introducerea de drept a acestuia din urmã în proces, în calitate de reclamant, apare lipsitã de orice justificare, iar consacrarea sa legalã infirmã întreaga construcţie teoreticã.
În sfârşit, teza mandatului este contrazisã de prevederea art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cãreia «acţiunile introduse de Avocatul Poporului ... nu mai pot fi retrase». Examinatã cu atenţie, aceastã prevedere impune concluzia cã autoritatea publicã în cauzã nu acţioneazã în temeiul unui mandat, ci are o legitimare procesualã activã proprie care, deşi condiţionatã de o prealabilã sesizare din partea titularului dreptului de acces liber la justiţie, are o existenţã autonomã, independentã de opţiunea acestuia în sensul refuzului de a continua procesul.
Aşa fiind, nu putem decât sã subscriem constatãrii pertinente a Avocatului Poporului din cuprinsul obiecţiei sale de neconstituţionalitate, potrivit cãreia reglementarea legalã criticatã converteşte, nu doar fãrã temei constituţional, ci chiar împotriva acestuia, dreptul de acces liber la justiţie într-o obligaţie.
Din acest punct de vedere şi pentru raţiuni similare celor care evidenţiazã încãlcarea principiului disponibilitãţii şi, pe cale de consecinţã, neconstituţionalitatea art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Constituţie, s-ar fi impus aceeaşi concluzie şi cu privire la art. 28 alin. (2) din aceeaşi lege a contenciosului administrativ care, în sensul şi cu semnificaţia evidenţiate, contravine, de asemenea, normelor constituţionale de referinţã.
Conştientizând fragilitatea argumentelor aduse în susţinerea opţiunii sale în sensul constatãrii constituţionalitãţii textelor legale deduse controlului, majoritatea Curţii a simţit nevoia ca, în considerentele deciziei, sã stãruie asupra a douã aspecte apreciate ca deosebit de nevralgice ale reglementãrii criticate.
În considerarea acestei preocupãri s-a susţinut cã, «exercitând atribuţia prevãzutã de textul de lege criticat, Avocatul Poporului nu se substituie în drepturile procesuale ale cetãţeanului, ci îl sprijinã pe acesta, inclusiv prin introducerea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, el fiind singurul care decide continuarea sau nu a procesului împotriva autoritãţii administrative abuzive». Fãrã îndoialã, o atare susţinere, dacã ar fi avut suport în reglementarea legalã criticatã, ar fi lipsit de plano de orice pertinenţã obiecţia de neconstituţionalitate la care subscriem. În realitate, însã, respectiva susţinere este lipsitã de un atare suport, de vreme ce reglementarea în cauzã conferã de drept calitatea procesualã activã petiţionarului, într-un proces declanşat din iniţiativa altei persoane şi, mai mult decât atât, lipseşte de eficienţã juridicã manifestarea de voinţã a aceluiaşi în sensul încetãrii procesului, prin consacrarea interdicţiei de retragere a acţiunii promovate de Avocatul Poporului.
S-a mai susţinut, pe aceeaşi linie de gândire, cã, în realitate, «art. 28 alin. (2) din legea criticatã dispune numai cu privire la acţiunile ce se întemeiazã pe apãrarea interesului public pe care Avocatul Poporului le poate introduce la instanţa de contencios administrativ, iar nu cu privire la acţiunile pe care acesta le poate promova în numele persoanelor fizice, în condiţiile art. 1 alin. (3)». Or, se aratã, tot acolo, «fiind vorba de nesocotirea şi încãlcarea interesului public, acesta nu poate fi lãsat la aprecierea subiectivã a persoanelor fizice şi, ca atare, imposibilitatea retragerii acţiunilor introduse în cadrul contenciosului administrativ obiectiv priveşte instituţia Avocatul Poporului, iar nu persoana fizicã al cãrei drept sau interes legitim a fost lezat». Examinarea textului legal menţionat infirmã însã o asemenea interpretare, înţelesul ce-i este astfel atribuit detaşându-se de o manierã susceptibilã de rezerve de cel care se desprinde în mod necesar, pe cale de interpretare literalã, logicã şi gramaticalã a termenilor reglementãrii. În acest sens, se impune observat cã art. 28 alin. (2) din lege consacrã o dihotomie neştiinţificã, întrucât utilizeazã un criteriu neunitar potrivit cãruia acţiunile care nu mai pot fi retrase subsumeazã acţiunile introduse de Avocatul Poporului şi de celelalte autoritãţi publice acolo menţionate (acestea constituind în economia reglementãrii o primã categorie), precum şi cele introduse împotriva actelor administrative normative (care formeazã a doua categorie). Or, prima categorie este structuratã dupã criteriul organului emitent, iar cea de a doua, dupã acela al obiectului. Astfel redactat, textul în cauzã ridicã serioase dificultãţi de aplicare. Nu rezultã din cuprinsul sãu care este obiectul acţiunilor din prima categorie, şi anume dacã acesta îl constituie un act administrativ individual sau/şi normativ, dupã cum nu rezultã dacã interesul urmãrit este exclusiv public sau/şi privat. De asemenea, formula redacţionalã ambiguã lasã sã se înţeleagã cã titularii acţiunilor introduse împotriva actelor din a doua categorie ar fi alte autoritãţi decât cele menţionate in terminis cu referire la actele din prima categorie sau, oricum, şi alte asemenea autoritãţi.
S-ar pãrea, urmare interpretãrii logice a celor douã sintagme corelate, cã titularii ambelor categorii de acţiuni sunt aceiaşi, şi anume autoritãţile publice enumerate expres şi limitativ cu referire la prima categorie.
S-ar pãrea, de asemenea, raţionând per a contrario, cã obiectul primei categorii de acţiuni îl constituie numai actele administrative individuale. În condiţiile în care, însã, textul legal nu conţine nici o referire la criteriul interesului, iar potrivit principiului de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, nu existã nici un temei şi nici un argument de logicã formalã sau de tehnicã juridicã care sã îndreptãţeascã susţinerea din considerentele deciziei, pe care am reprodus-o, în sensul cã interdicţia de retragere a acţiunilor promovate de Avocatul Poporului ar avea în vedere exclusiv pe acelea care urmãresc apãrarea interesului public.
Cele arãtate în precedentul imediat anterior reconfirmã astfel concluzia deja enunţatã, şi anume cã art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ este neconstituţional.
În tentativa de a demonstra deplina legitimitate a noii atribuţii conferite Avocatului Poporului prin art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, în considerentele deciziei se stãruie asupra deplinei concordanţe dintre prevederile acestui text şi cele ale <>art. 13 lit. c) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, potrivit cãrora acesta este ţinut, cu titlu de atribuţii, la urmãrirea rezolvãrii legale a cererilor primite şi la solicitarea adresatã autoritãţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauzã de a înceta încãlcarea drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, de a-l repune în drepturi pe petiţionar şi de a-i repara eventualele pagube. Altfel spus, se considerã cã posibilitatea recunoscutã Avocatului Poporului, prin textul legal criticat, de a sesiza, pe cale de acţiune, instanţa de contencios administrativ nu face decât sã dea expresie acestor atribuţii.
Nu putem subscrie acestei teze, întrucât, în ansamblul lor, atribuţiile menţionate exclud o implicare directã a Avocatului Poporului în activitatea de soluţionare a sesizãrilor, concluzie impusã de înşişi termenii reglementãrii, sintagma «urmãrirea rezolvãrii legale» evidenţiind cã, în viziunea legiuitorului, acesta are o poziţie extrinsecã activitãţii propriu-zise de soluţionare a litigiilor, la care contribuie de o manierã proprie, «utilizând în acest sens procedura medierii, sesizãrii autoritãţilor ierarhic superioare celei care a încãlcat dreptul petiţionarului, rapoartele adresate Parlamentului, fãrã a declanşa un proces, chiar dacã obiectul acestuia este circumscris sferei contenciosului administrativ», aşa cum, corect, se aratã în cadrul obiecţiei de neconstituţionalitate.
Mai mult decât atât, nu se poate pune semnul egalitãţii între «solicitarea», menţionatã de legea sa organicã, printre atribuţiile Avocatului Poporului şi «acţiune», nu doar pentru cã, din punct de vedere juridic, au o altã semnificaţie conceptualã, ci, şi, întrucât, cu referire la solicitare, <>Legea nr. 35/1997 precizeazã cã aceasta este adresatã autoritãţilor sau funcţionarilor administraţiei publice care au încãlcat drepturile şi libertãţile cetãţeneşti, având deci caracterul unui recurs graţios, ceea ce lipseşte de temei orice posibilã analogie cu acţiunea în justiţie.
Dincolo de raţiunile de neconstituţionalitate pe care le-am evidenţiat, orientarea pe care o exprimã normele legale deduse controlului Curţii, şi anume de a conferi Avocatului Poporului, pe lângã atribuţiile sale de mediator, şi pe aceea de sesizare, pe cale de acţiune, a instanţelor judecãtoreşti, suscitã serioase rezerve din partea unor specialişti ai Comunitãţii Europene. Astfel, într-un raport prezentat la 16 iulie 2003, în cadrul Comisiei pentru probleme juridice şi drepturile omului a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei, având ca obiect instituţia mediatorului, d-na Lili Nabholz-Heidegger din Elveţia «estimeazã cã intentarea unei acţiuni în justiţie [...] plaseazã mediatorul într-o situaţie dificilã. Mediatorul este capabil sã joace cu eficienţã rolul sãu - care nu este acela de mandatar privat, ci de mediator între cetãţean şi administraţie - numai adoptând o poziţie de strictã neutralitate. Apariţia sa la tribunal ca adversar al administraţiei [...] compromite relaţiile cu aceasta».
Dacã înţelegem sã conferim caracter axiomatic tezei care dã expresie esenţei democraţiei, potrivit cãreia, într-o colectivitate, majoritatea are întotdeauna dreptate, argumentele înfãţişate în cadrul prezentei opinii separate nu pot fi receptate ca urmãrind sã demonstreze contrariul, ci exclusiv ca o tentativã de justificare raţionalã a acestei opinii, diferitã de aceea a majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale.
Şerban Viorel Stãnoiu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
