Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE Nr. 49 din 17 mai 1994 cu privire la constitutionalitatea Legii privind impozitul pe venitul agricol
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã la 20 aprilie 1994, de cãtre 60 de deputaţi, şi anume: Ion Ratiu, Otto-Ernest Weber, Ioan Diaconescu, Remus-Constantin Opris, Razvan Dobrescu, Mircea Ioan Popa, Sergiu George Rizescu, Aurelian Paul Alecu, Sorin Victor Lepsea, Ioan Muresan, Mihail Nica, Gabriel Tepelea, Petre Dugulescu, Mircea-Mihai Munteanu, Liviu Neculai Marcu, Barbu Pitigoi, Alexandru Sassu, Adriean Videanu, Alexandru Brezniceanu, Constantin Gheorghe Avramescu, Varujan Vosganian, Dan-Florin Trepcea, Sorin Pantis, Teodora Bertzi, Mihnea-Tudor Ionita, Vasile Mindroviceanu, Stelian Tanase, Doru Viorel Ursu, Dumitru Calance, Paula-Maria Ivanescu, Dumitru Moinescu, Emil Boros, Teodor Luputiu, Ion Gurau, Mihai Chiriac, Viorel Lixandroiu, Corneliu-Constantin Ruse, Nicolae Alexandru, Mihaita Postolache, Dragos Enache, Constantin Arhire, Alexandru Ota, Aristide Nelu Dragomir, Smaranda Dobrescu, Florian Bercea, Constantin Ionescu, Emilian Bratu, Alexandru Simionovici, Radu Livezeanu, Ion Berciu, Tudor Gavril Dunca, Gavril Dejeu, Valentin Argesanu, Gheorghe Comanescu, Mihail Bucur, Ion Hui, George Stanescu, Ion Dinu, Vasile Gheorghe, Victor Pop şi Mircea Ciumara, asupra neconstitutionalitatii prevederilor art. 22 din Legea privind impozitul pe venitul agricol. De asemenea, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã la data de 21 aprilie 1994 de cãtre 54 de deputaţi, şi anume: Ervin Zoltan Szekely, Matei Barna Elek, Zsolt Szilagyi, Eugen Matis, Gheorghe Tokay, Laszlo Zsigmond, Iosif Alfred Mazalik, Francisc Pecsi, Ion Gurau, Ion Diaconescu, Gabriel Tepelea, Gheorghe Cristea, Florian Ion Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Dinu, George Stanescu, Petru Litiu, Vasile Mindroviceanu, Benedek Nagy, Zoltan Szilagy, Alexandru Konya Hamar, Ludovic Rakoczi, Mihai Chiriac, Vasile Popovici, Dumitru Moinescu, Alexandru Dumitru Radu, Teodor Luputiu, Nicolae Alexandru, Emil Boros, Ioan Nemeth, Karoly Kerekes, Iuliu Vida, Attila Varga, Istvan Antal, Emeric Dumitru Borbely, Akos Birtalan, Ladislau Borbely, Dumitru Ifrim, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ion Strachinaru, Ioan Sorin Marinescu, Nestor Calin, Alexandru Sassu, Vasile Bran, Corneliu-Constantin Ruse, Constantin Arhire, Viorel Lixandroiu, George Iulian Stancov, Constantin Berechet, Gheorghe Tarna, Ferenc Asztalos, Mihaita Postolache şi Zsolt Zoltan Fekete, cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din aceeaşi lege. La 25 aprilie 1994, Curtea Suprema de Justiţie a sesizat Curtea Constituţionalã cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 alin. 2, ale art. 8 alin. 1 şi ale art. 16 din Legea privind impozitul pe venitul agricol. Grupul de 60 de deputaţi contesta neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 22 din legea în discuţie pe motiv ca acestea contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 78 din Constituţie care prevãd ca legea dispune numai pe viitor şi ca ea intra în vigoare la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României sau la data prevãzutã în textul ei. Grupul de 54 de deputaţi considera ca dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea privind impozitul pe venitul agricol, prin care sînt exonerate de la plata impozitului societãţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat, aduc atingere principiului constituţional al egalitãţii formelor de proprietate. Curtea Suprema de Justiţie, în sesizarea înaintatã Curţii, arata, în esenta, ca: impozitul trebuie sa vizeze un drept cert (cel de proprietate) şi nu expectativa acestuia; dispoziţiile art. 2 alin. 2 din legea în discuţie, prin instituirea unei impozitãri pe terenuri necultivate, contravine art. 53 alin. (2) din Constituţie potrivit cãruia sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure aşezarea justa a sarcinilor fiscale; art. 16 din lege este neconstitutional pentru ca prevede pentru persoanele din comune un numãr mai mic de cai de contestare administrativã decît pentru persoanele din oraşe şi municipii; art. 8 alin. 1, prevazind rãspunderea solidarã a unor categorii de persoane, contravine art. 53 alin. (2) din Constituţie pentru ca nu constituie o justa fiscalitate. Potrivit <>art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituţionalã a solicitat celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului punctul lor de vedere asupra sesizarilor primite. Camera Deputaţilor a comunicat ca toate criticile aduse sînt nefondate, datoritã urmãtoarelor considerente: 1. Societãţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat plãtesc impozit pe profit şi impunerea lor separat pe venitul agricol ar insemna o alta modalitate de impozitare, ceea ce, evident, ar fi neconstitutional. 2. Cît priveşte esenta legii, ea nu se referã la impozitul pe terenuri agricole, ci pe venitul obţinut din activitãţile agricole, indiferent dacã exista sau nu titlu de proprietate. Ca, în nici o legislaţie europeanã impunerea veniturilor nu este legatã de proprietar, ci de calitatea unei persoane de a obţine venituri. Dacã ar fi altfel, s-ar crea inechitati prin faptul ca o mare categorie de cetãţeni ai României, care realizeazã venituri, nu ar avea obligaţia de a plati impozite, ceea ce ar constitui un tratament discriminatoriu fata de alte categorii de cetãţeni care realizeazã venituri din alte surse. 3. Este nejustificatã critica relativã la impozitarea terenurilor necultivate, cita vreme exista calea contestarii unei astfel de impozitãri abuzive, dacã se dovedeşte ca terenurile respective nu mai sînt cultivabile, fie datoritã degradãrii temporare a solului, fie din cauza scoaterii definitive a acestuia din terenurile agricole. Ca acest punct de vedere este fidel funcţiei sociale a proprietãţii în virtutea cãreia un teren nelucrat nu justifica conservarea terenului în proprietate, acest lucru nu poate genera exonerarea de plata impozitelor pe venitul agricol. 4. În cazul cãilor de contestare administrativã, numãrul acestora pentru cetãţenii din comune este mai redus, prin lipsa unor verigi financiare la nivelul comunelor. 5. Cît priveşte solidaritatea instituitã de art. 8 din legea în discuţie, ea este constituţionalã, fiind conformã cu principiul ca toţi cei care beneficiazã de veniturile agricole sînt rãspunzãtori de plata impozitelor, dispoziţiile art. 53 alin. (2) fiind astfel respectate. 6. Nu este neconstitutional nici art. 22, deoarece legea intra în vigoare dupã data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României şi urmeazã sa fie aplicabilã numai veniturilor obţinute dupã aceasta data, orice impunere anterioarã fiind prohibita. Ca, deci, adoptarea, publicarea şi intrarea în vigoare a legii în cursul anului calendaristic nu incalca prevederile constituţionale, urmînd ca Ministerul Finanţelor sa stabileascã prin "norme speciale" modul de impunere a veniturilor realizate de contribuabili, potrivit prevederilor legale. În punctul de vedere exprimat de Senat se considera ca art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 2, art. 8 alin. 1, art. 16 şi art. 22 din Legea privind impozitul pe venitul agricol sînt constituţionale deoarece: 1. Legea în discuţie nu se referã la proprietate, asa cum se susţine prin sesizãri, ci la veniturile ce se pot obţine de pe terenurile agricole, venituri ce sînt supuse impozitãrii. 2. Datorarea de impozit pe venitul agricol şi de cãtre cei care au terenuri, dar nu le cultiva, se înscrie în obligaţia oricãrui cetãţean de a cultiva terenul pe care îl deţine. 3. Existenta unei cai administrative de atac, în plus, pentru contribuabilii localitãţilor urbane are în vedere ca aceste localitãţi au în structura financiarã unitãţi capabile sa rezolve contestaţiile, pe cînd comunele nu au asemenea unitãţi. Contribuabilii au doua cai administrative de atac, la care se adauga cea judecãtoreascã, cu trei grade de jurisdicţie, potrivit prevederilor art. 21 din Constituţie. 4. Prevederile art. 8 alin. 1 din lege nu sînt neconstituţionale, ci echitabile, deoarece stabilesc pentru beneficiarii venitului impozabil obligaţia solidarã la plata impozitului. 5. Premisa exceptiei de neconstituţionalitate este gresita, deoarece, absolutizind, potrivit <>art. 10 din Legea nr. 18/1991 , şi titlurile-model pot fi incerte, ca şi adeverintele provizorii, de vreme ce pot fi anulate prin justiţie. Guvernul a cerut, de asemenea, constatarea integrala a constituţionalitãţii legii din urmãtoarele motive: 1. Stabilirea unui impozit pe venitul agricol pentru societãţile comerciale constituite pin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat, în condiţiile existenţei impozitului pe profit, reprezintã o dubla impunere. 2. Principiul neretroactivitatii legii nu a fost încãlcat, deoarece obiectul impunerii pe venitul agricol este legat de valorificarea recoltarii care are loc în ultimele luni ale anului, deci dupã ce legea va intra în vigoare. De asemenea, venitul agricol este global şi el nu poate fi defalcat pe luni sau trimestre, ca în cazul altor tipuri de venituri, motiv pentru care şi plata impozitului se face numai dupã stringerea şi valorificarea recoltei, adicã 50% pînã la 1 septembrie şi 50% pînã la 15 noiembrie. 3. Atît din titlu, cît şi din intreaga economie a legii se desprinde faptul ca aceasta vizeazã impozitarea venitului agricol şi nicidecum proprietatea agricolã. Faptul ca, deşi reconstituit, dreptul de proprietate nu este încã atestat printr-un titlu de proprietate ori printr-o adeverinta, ori printr-un certificat de punere în posesie, nu poate conduce la concluzia inexistentei sale. De altfel, chiar <>Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede ca, pînã la eliberarea titlului de proprietate, adeverintele ţin loc de titlu. 4. În legatura cu impozitarea pentru veniturile nerealizate din terenurile necultivate, aceasta este cunoscutã în numeroase tari (Franta, Turcia, Spania, Polonia etc.), apelindu-se la determinarea unui cuantum prestabilit de venit impozabil pe cale forfetara, dar aceasta numai pentru terenuri necultivate din vina posesorilor sau a proprietarilor lor. Nicaieri în lege nu se impoziteazã venituri de pe terenuri degradate sau improprii cultivarii, ci, dimpotriva, se presupune cultivabilitatea lor, cît timp impozitul este stabilit pe categorii de folosinta şi zone de fertilitate. 5. Nu exista nici o discriminare în numãrul de cai de atac pe cale administrativã, datoritã organizãrii în teritoriu a organelor financiare. 6. În sfîrşit, rãspunderea solidarã nu infringe principiul constituţional al justei aşezãri a sarcinilor fiscale, deoarece se au în vedere persoanele care gospodãresc împreunã cu contribuabilul şi beneficiazã de veniturile agricole obţinute de acesta, fiind membri ai familiei lui. În temeiul art. 12 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, judecãtorul-raportor a solicitat relaţii suplimentare din partea Ministerului Finanţelor şi a solicitat un punct de vedere ştiinţific din partea domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu de la Facultatea de Drept a Universitatii Bucureşti. Ministerul Finanţelor a înaintat o nota care confirma cu o argumentatie mai ampla punctul de vedere al Guvernului. Domnul prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu a opiniat ca în speta nu se poate vorbi de încãlcarea principiului constituţional al legalitãţii formelor de proprietate privatã, deoarece art. 41 alin. (2) din Constituţie stabileşte doar principiul ocrotirii egale a dreptului de proprietate privatã şi nicidecum principiul impozitãrii egale a titularilor drepturilor de proprietate privatã. Or, art. 53 alin. (2) din Constituţie consacra principiul asezarii juste a sarcinilor fiscale şi nu principiul egalitãţii impozitãrii. Cu privire la critica relativã la art. 22 din lege, s-a opinat ca el contravine art. 15 alin. (2) din Constituţie, conform cãruia legea dispune numai pentru viitor; or, aplicarea ei de la 1 ianuarie 1994 înseamnã, incontestabil, retroactivitate, iar efectele ei nu sînt scuzabile prin caracterul anual al venitului agricol. Relativ la caracterul legii s-a opinat ca aceasta reglementeazã impozitul pe venitul agricol, indiferent de caracterul cert ori incert, provizoriu ori definitiv, al titlului de proprietar agricol. Se considera ca nu exista discriminare în legatura cu cãile de atac, atita vreme cît se poate face plîngere la judecãtorie impotriva soluţiei date de Ministerul Finanţelor. Cu privire la solidaritate, se arata ca ea opereazã cu reguli aplicabile în dreptul civil, or, prin legea în cauza, se consacra norme de drept fiscal, care au reguli proprii în legatura cu stabilirea impozitãrii. Chiar şi în dreptul civil solidaritatea debitorilor este admisã ca excepţie de la principiul divizibilitatii, cînd este expres prevãzutã de lege sau prin convenţia pãrţilor. Ca, deci, consacrarea solidaritãţii prin lege nu este contrarã principiului prevãzut de art. 53 alin. (2) din Constituţie, constituind, dimpotriva, o consacrare a acestei dispoziţii constituţionale. Curtea Constituţionalã, în temeiul <>art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca prin competenta sa soluţioneze cele trei sesizãri care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale <>art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 . Avînd în vedere ca sesizãrile de neconstituţionalitate sus-menţionate privesc aceeaşi lege, prin Încheierea din 4 mai 1994 s-a dispus conexarea lor. Fata de cele arãtate,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ţinînd seama de cele trei sesizãri primite, de punctele de vedere exprimate de Senat, Camera Deputaţilor şi Guvern, de relaţiile comunicate de Ministerul Finanţelor, de opinia prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu şi de rapoartele judecãtorului-raportor, în temeiul prevederilor art. 144 lit. a) şi ale art. 145 din Constituţie şi ale <>art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine urmãtoarele: Sistematizind criticile de neconstituţionalitate aduse Legii privind impozitul pe venitul agricol, se constata ca acestea sînt: 1. Impozitul trebuie sa constituie o obligaţie corespunzãtoare unui drept cert, respectiv dreptul de proprietate şi nu expectativa acestuia; ca deci, în fapt, scopul legii este impozitarea proprietãţii şi, sub acest aspect, impunerea persoanelor care nu se afla în posesia unui titlu de proprietate definitiv este neconstitutionala, în raport cu dispoziţiile art. 41 şi 135 din Constituţie (art. 1 din lege). 2. Exceptindu-se de la prelevarea impozitului agricol, societãţile comerciale care s-au constituit prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat se incalca principiul constituţional al egalitãţii formelor de proprietate privatã; aceste societãţi fiind administratori ai terenurilor agricole sînt, deopotrivã, pasibile de plata impozitului pe venitul agricol, cãci impozitul pe profit nu este egal cu cel pe venit (art. 1). 3. Este neconstitutionala, în lumina art. 53 alin. (2) din Constituţie, impozitarea pentru terenuri necultivate, mai ales în ce priveşte necultivarea fortuita a unor terenuri, cu atît mai mult cu cît <>Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede sancţionarea pentru necultivarea terenurilor (art. 2 alin. 2). 4. Instituirea rãspunderii solidare pentru anumite categorii de persoane plãtitoare de impozit este, de asemenea, neconstitutionala, potrivit aceloraşi dispoziţii constituţionale din art. 53 alin. (2) din Constituţie (art. 8 alin. 1). 5. Sînt incalcate dispoziţiile art. 16 din Constituţie relative la egalitatea cetãţenilor în fata legii prin faptul ca pentru contribuabilii din mediul rural se prevede un numãr mai restrîns de cai de contestare administrativã decît pentru cei din mediul urban (art. 16). 6. În sfîrşit, legea este neconstitutionala sub raportul aplicãrii ei în timp - începînd cu întregul an 1994 -, contravenind art. 15 alin. (2) din Constituţie care prevede ca legea poate dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile, atita vreme cît adoptarea ei a avut loc în luna aprilie a acestui an (art. 22). În analiza acestor obiecţii de neconstituţionalitate se constata urmãtoarele: 1. Cît priveşte critica relativã la scopul legii, ea este neîntemeiatã pentru ca Legea privind impozitul pe venitul agricol se declara chiar din titlul ei o lege de impozitare pe venit şi nu pe proprietate. Ea corespunde unei concepţii fiscale generale potrivit cãreia, în principiu, orice venit legal dobîndit constituie sursa de impozitare şi, implicit, de finanţare a cheltuielilor publice exprimate prin bugetul de stat, afarã de cazul unor exceptari justificate pe care însuşi legiuitorul le stabileşte. În aceste condiţii, exprimarea cuprinsã în art. 1 alin. final al legii este strict conformã cu scopul acesteia, consfintind calitatea de contribuabili pentru persoanele care deţin în mod efectiv un teren de pe care realizeazã venituri, în baza unei adeverinte provizorii sau a unui proces-verbal de punere în posesie. Este în afarã de orice indoiala ca, în temeiul unor asemenea acte, persoanele care le deţin exercita o activitate producãtoare de venit şi ar fi neconform art. 53 din Constituţie ca ele sa fie exonerate de obligaţia de a contribui la cheltuielile publice. Aceeaşi exonerare ar aparea ca discutabila şi în perspectiva dispoziţiilor cuprinse în Codul civil (art. 548) care, spre pilda, prevãd ca un alt titular de drept decît proprietarul - în speta, uzufructuarul - este obligat, pe timpul folosinţei, la toate sarcinile anuale ale fondului, care, dupã obicei - şi deci şi dupã lege - sînt considerate ca sarcini ale fructelor. În sprijinul concluziei potrivit cãreia legea în discuţie nu priveşte terenurile sînt şi dispoziţiile ei cuprinse în art. 23 prin care se abroga tocmai textele din <>Legea privind impozitul agricol nr. 2/1977 care se refereau la impozitele pe terenuri. Astfel, art. 1 reglementa obligaţia de a plati impozitul pe terenuri al fostelor cooperative agricole de producţie, cu trimiteri la termenul de impozit fix pe hectar (art. 2 alin. 2, art. 3 etc.). Art. 11 - propus prin lege spre abrogare - stipula expres pentru gospodãriile populaţiei instituirea impozitului fix pe hectar - şi nu pe venit - pentru terenurile aflate în aceasta situaţie. În acelaşi sens, art. 12 şi 19 de asemenea propuse spre abrogare. Premisa rationamentului - impozitarea pe proprietate - nefiind intemeiata, aceeaşi concluzie este valabilã şi pentru consecinta ei (neconstituţionalitatea impozitãrii). 2. În legatura cu cea de-a doua obiectie, este de reţinut ca dispoziţiile art. 1 din lege excepteazã de la plata impozitului pe venitul agricol persoanele juridice supuse impozitului pe profit. Reglementarea modalitatii de impozitare a acestora este cuprinsã în <>Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit. În art. 1 al acestei legi, între unitãţile plãtitoare figureazã şi societãţile comerciale, fãrã nici o diferentiere. Exceptarea lor de la plata impozitului pe venitul agricol este justificatã deoarece profitul nu reprezintã altceva decît venitul real înregistrat de persoanele juridice respective, în condiţiile prevãzute de aceasta lege. Dacã separat de aceste impozite - în realitate, percepute tot pe venit - persoanele juridice la care se face referire ar plati un alt impozit, suplimentar, şi anume cel pe venitul agricol, aceasta ar echivala cu o dubla impunere. Sub raport constituţional şi financiar, o asemenea fiscalitate nu este de acceptat, fiind de principiu ca orice venit poate fi impozitat o singura data. 3. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea privind impozitul pe venitul agricol, impozitul se plãteşte obligatoriu pe baza normelor de venit stabilite pe hectar, în raport cu zona de fertilitate, zona de favorabilitate şi categoria de folosinta a terenurilor, conform anexei care face parte integrantã din lege, atît pentru terenurile cultivate, cît şi pentru cele necultivate. Trimiterea la anexa obliga la interpretarea impozitãrii, ca legalã, doar pentru categoriile de folosinta acolo cuprinse (terenuri arabile, grãdini de legume şi zarzavat, vii, livezi, pãşuni, fîneţe etc.). Deci este exclusa impozitarea pentru alte categorii de teren, neproductive, fiind evidenta intenţia legiuitorului de a impozita venitul care, în mod normal, trebuie obţinut, aceste categorii de folosinta fiind, prin excelenta, producãtoare de venit. În aceste condiţii, necultivarea lor frustreaza statul de un impozit care este destinat a alimenta bugetul de stat, contribuind astfel la acoperirea echitabila a cheltuielilor publice. Este adevãrat ca, uneori, în situaţii speciale, obligaţia de cultivare a terenurilor nu poate fi îndeplinitã şi aceasta nu din culpa deţinãtorilor lor, ci datoritã naturii terenurilor. Astfel de ipoteze sînt cuprinse chiar în <>Legea fondului funciar nr. 18/1991 . Este vorba de terenurile supuse unui proces de degradare sau poluare a solului provocat de fenomene naturale sau cauzat de activitãţi economice şi sociale (art. 58), pentru care se pot constitui perimetre de ameliorare (art. 61) sau se întreprind de cãtre proprietari mãsuri spre a le face productive (art. 66). În asemenea situaţii, art. 64 din aceeaşi lege, în considerarea imposibilitãţii obţinerii de venituri de pe astfel de terenuri, a instituit exonerarea integrala de plata a oricãror impozite şi taxe pe timpul cît dureazã ameliorarea lor. Pentru a se elimina orice posibilitate de impozitare abuzivã şi ţinînd seama de intenţia legiuitorului, potrivit celor de mai sus, rezulta ca extinderea obligaţiei de plata a impozitului în considerarea unor terenuri necultivabile este neconstitutionala, contravenind art. 53 alin. (2) din Constituţie, în temeiul cãruia nu se poate stabili un impozit pe un venit cu neputinţã de realizat. Cît despre faptul ca prin <>art. 54 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 sînt instituite sancţiuni contravenţionale pentru necultivarea terenurilor agricole, este de reţinut ca, în acest mod, se sancţioneazã nerespectarea unei obligaţii legale de cultivare a terenurilor proprii folosinţei agricole - de altfel, perfect constituţionalã potrivit art. 41 alin. (6) din Constituţie - cunoscutã şi în alte tari. Statul nu se poate dezinteresa, potrivit art. 135 din Constituţie, de modul de realizare a avutiei naţionale, chiar cînd ea constituie obiect al proprietãţii private. Or, impozitarea reprezintã o cu totul alta problema, neavînd un caracter sanctionar, ci, dimpotriva, stimulator pentru crearea de venit, atît timp cît, deşi exista posibilitãţi, terenul nu este cultivat din vina deţinãtorilor lui. 4. Prevederile art. 8 alin. 1 din Legea privind impozitul pe venitul agricol instituie obligaţii de solidaritate, în vederea asigurãrii încasãrii impozitului. Faptul ca aceasta solidaritate priveşte nu numai subiectul impozabil, ci şi persoanele care locuiesc, gospodãresc cu contribuabilul şi beneficiazã împreunã cu acesta de veniturile realizate în gospodãrie, nu constituie o încãlcare a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie. Instituirea obligaţiei solidare are în vedere tripla calitate cumulativa a debitorilor de a locui, gospodari şi beneficia, împreunã cu contribuabilul, de veniturile agricole obţinute. Aceşti debitori produc împreunã cu contribuabilul venitul agricol respectiv şi beneficiazã de el, astfel încît garanţia pe care o reprezintã solidaritatea este justa, în sensul constituţional al termenului cuprins în art. 53 alin. (2), fiind echitabil ca oricine realizeazã un venit sa aibã obligaţia plãţii unui impozit. Argumentele de mai sus sînt cu atît mai justificate în cazul moştenitorilor aflaţi în indiviziune, întrucît aceştia au chiar calitatea de contribuabili. 5. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 16 din lege, critica relativã la încãlcarea egalitãţii cetãţenilor în fata legii - art. 16 din Constituţie - sub raportul numãrului mai redus de cai de contestare administrativã pentru contribuabilii din mediul rural nu este intemeiata. Conceptia legiuitorului a fost aceea de a se pune la dispoziţia subiectilor impozabili pe venit agricol integralitatea cãilor administrative de atac posibile, cu recurs în final - devenit plîngere - la judecãtorie, asigurindu-se, în acest fel, liberul acces la justiţie, conform art. 21 din Constituţie. Este adevãrat ca, spre deosebire de contribuabilii din mediul rural, cei din mediul urban beneficiazã de o cale de atac în plus, dar aceasta exclusiv datoritã faptului ca în sistemul organelor financiare, în mediul urban, exista un nivel - circumscripţia sau administraţia financiarã - care nu se regaseste în mediul rural. Deci nu poate fi vorba de o privare de un drept, prin discriminare, ci de o realitate de ordin financiar-organizatoric, care nu poate fi suplinita în nici un fel şi, prin consecinta, nu are cum sa vina în contradictie cu vreun text constituţional. 6. În legatura cu retroactivitatea legii, este de reţinut faptul ca impozitul fiind anual, dar calculat în raport cu venitul realizat pe parcursul acestuia, intrarea în vigoare a legii retroactiv (pe întreg anul 1994) nu poate fi pusã la indoiala, cita vreme art. 22 prevede ca ea se aplica începînd cu anul 1994. Ca dovada, acelaşi art. 5 din lege face vorbire despre depunerea declaraţiilor de impunere pînã la 1 aprilie pentru anumite categorii de producãtori; deci nu de culegerea recoltei depinde stabilirea valorii impozabile, ci de valoarea prezumatã, potrivit normelor de impozitare cuprinse în anexa la lege, a venitului realizat în raport cu categoria de folosinta şi cu zona de fertilitate a terenului. Dispoziţiile art. 9 din lege prevãd ca organele fiscale au obligaţia de a întocmi şi de a comunica înştiinţãrile de plata contribuabililor cel tirziu pînã la 15 aprilie inclusiv, or legea a fost votatã de Senat la 18 aprilie 1994. În consecinta, nu poate fi contestat faptul ca globalitatea impozitului anual are în vedere totalitatea veniturilor ce se pot realiza în fiecare luna a anului, inclusiv în primavara, anotimp, prin natura lui, productiv pentru anumite categorii de culturi. Or, la momentul actual, o parte din venituri sînt deja realizate şi, prin urmare, calculul impozitãrii lor, conform anexei la lege, nu poate avea decît un caracter retroactiv, contrar deci prevederilor art. 15 din Constituţie. Potrivit art. 78 din Constituţie, legea intra în vigoare la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României sau la o data ulterioara prevãzutã în textul ei. Ca urmare în cadrul procedurii de reexaminare prevãzute de art. 145 alin. (1) din Constituţie, dacã se va considera ca legea urmeazã sa între în vigoare în anul 1994, este necesar ca în cuprinsul ei sa se coreleze termenele prevãzute la art. 5 şi 9 în raport cu data intrãrii legii în vigoare. Desigur, corelarea nu mai este necesarã pentru cazul în care se va legifera ca intrarea în vigoare a acestui act normativ sa fie în anul 1995. Avînd în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederile <>art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Constata ca dispoziţiile art. 1, art. 8 alin. 1 şi art. 16 din Legea privind impozitul pe venitul agricol sînt constituţionale. 2. Constata ca art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, în partea referitoare la terenurile necultivate, este constituţional numai în mãsura în care nu se aplica terenurilor care, prin natura lor, sînt necultivabile. 3. Declara neconstitutional art. 22 din lege. În cazul în care legea va intra în vigoare în cursul anului 1994, în cadrul procedurii de reexaminare este necesarã corelarea termenelor prevãzute de art. 5 şi art. 9 cu data intrãrii în vigoare a legii. 4. Decizia se comunica Preşedintelui României, precum şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevãzute de art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi Curţii Supreme de Justiţie şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deliberarea a avut loc la data de 17 mai 1994 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent, Constantin Burada -----------------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
