Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 48 din 27 ianuarie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 300^1 alin. 1 si 3 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 163 din 23 februarie 2005
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Nicoleta Grigorescu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Vasile Eugen Negrea în Dosarul nr. 4.977/2004 al Tribunalului Mureş.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de contencios constituţional, ocazie cu care, prin <>Decizia nr. 208 din 4 mai 2004 , Curtea a constatat cã acestea nu aduc atingere prevederilor fundamentale invocate. Întrucât nu au intervenit elemente noi care sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus amintite îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 27 septembrie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 4.977/2004, Tribunalul Mureş a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedurã penalã.
Excepţia a fost ridicatã de inculpatul Vasile Eugen Negrea, prin apãrãtorul ales, în dosarul cu numãrul de mai sus, având drept obiect soluţionarea unei cauze penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã textul legal criticat îi încalcã dreptul la apãrare şi contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (6), deoarece instanţa s-ar afla în imposibilitate de a verifica legalitatea şi temeinicia mãsurii arestãrii preventive dupã înregistrarea dosarului, întrucât o atare verificare a fost efectuatã de instanţa superioarã în calea de atac a recursului formulat împotriva hotãrârii prin care s-a dispus prelungirea mãsurii arestãrii preventive în faza de urmãrire penalã, hotãrâre care îşi produce efectele, în cazul de faţã, pânã la data sesizãrii instanţei de fond.
De asemenea, pentru a constata existenţa sau inexistenţa temeiurilor care au determinat arestarea preventivã ar fi necesar ca textul legal criticat sã facã trimitere nu numai la dispoziţiile art. 148 şi 143 din Codul de procedurã penalã, ci şi la art. 136 din acelaşi cod, care reglementeazã criteriile de alegere a uneia sau a alteia dintre mãsurile preventive, dar şi scopul acestor mãsuri. În caz contrar, textul legal criticat se constituie într-o formã de reglementare fãrã fond.
Tribunalul Mureş opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece, chiar dacã respectarea principiului legalitãţii de cãtre instanţa care a dispus prelungirea duratei mãsurii arestãrii preventive a fost verificatã de cãtre instanţa superioarã în cadrul recursului, în condiţiile în care în actualul stadiu al procesului penal s-ar sesiza încãlcãri ale unor dispoziţii legale ce nu au fost observate nici chiar cu ocazia controlului judiciar, instanţa ar fi datoare sã le invoce sau sã le punã în discuţie dacã sunt invocate de cãtre pãrţi şi sã se pronunţe asupra lor. Invocarea principiului autoritãţii lucrului judecat nu poate fi fãcutã în acest context, deoarece ar contraveni acestui principiu al legalitãţii, care este mai presus chiar şi de dispoziţiile instanţei de control judiciar, şi, evident, ar aduce atingere, nemijlocit, dreptului la apãrare al inculpatului şi dreptului sãu la garantarea libertãţii persoanei. De asemenea, autoritatea de lucru judecat vizeazã hotãrâri definitive date asupra fondului pricinii, iar nu asupra hotãrârilor luate în procedurile judiciare, cum sunt cele referitoare la mãsura arestãrii preventive, în acest caz nefiind aplicatã regula non bis in idem.
În plus, este de observat cã, potrivit textului criticat, examinarea temeiurilor arestãrii preventive - a subzistenţei lor sau nu - poate fi fãcutã şi de cãtre instanţa de judecatã din oficiu şi nu numai la cererea pãrţilor.
Referitor la alin. 3 al art. 300^1 din Codul de procedurã penalã, instanţa de judecatã aratã cã art. 136-142 din secţiunea I din Codul de procedurã penalã stabilesc cadrul general în care se poate dispune privarea de libertate sau îngrãdirea libertãţii de mişcare a unei persoane. În acest context, instanţa de judecatã este datoare sã verifice toate temeiurile care au stat la baza luãrii mãsurii arestãrii preventive a inculpatului, dar şi sã verifice dacã aceastã mãsurã a fost luatã şi în considerarea persoanei inculpatului, adicã ţinând seama nu numai de scopul mãsurii şi de gradul de pericol social al infracţiunii, ci şi de persoana inculpatului, de sãnãtatea, vârsta, antecedentele lui şi de alte situaţii de acest gen. Aprecierea acestor criterii este esenţialã şi obligatorie pentru instanţã, cu atât mai mult cu cât acest text de lege nu poate fi interpretat decât în lumina art. 23 alin. (6) din Constituţie şi a art. 5 pct. 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. O mãsurã preventivã, indiferent de categoria din care face parte, se ia faţã de o persoanã al cãrei drept este şi acela de a fi judecatã în stare de libertate, arestarea sa fiind doar o excepţie de la principiul libertãţii persoanei.
De altfel, textul legal criticat nu trimite expres şi limitativ la dispoziţiile art. 148 din Codul de procedurã penalã, ci vorbeşte de temeiurile care au determinat privarea de libertate, temeiuri ce trebuie înţelese şi prin prisma prevederilor art. 136 alin. 1 şi alineatul ultim din acelaşi cod. Aceste din urmã dispoziţii sunt de aplicabilitate generalã tuturor categoriilor de mãsuri preventive pe toatã durata lor.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul aratã cã prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (6) stabilesc obligaţia instanţei ca, urmare a verificãrilor efectuate, sã dispunã punerea în libertate a inculpatului dacã motivele arestãrii preventive au dispãrut. Faptul cã acestea nu se referã în mod expres şi la menţinerea arestãrii preventive nu înseamnã cã legiuitorul nu a avut în vedere aceastã instituţie, în cazul în care motivele care au determinat luarea mãsurii se menţin, aşa încât nu se poate susţine cã dispoziţiile constituţionale invocate constituie temei doar pentru punerea în libertate a inculpatului, nu şi pentru menţinerea privãrii de libertate.
Autoritatea de lucru judecat se referã la hotãrârile definitive care rezolvã fondul pricinii, iar nu la hotãrârile pronunţate în procedurile referitoare la mãsura arestãrii preventive.
Referitor la încãlcarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, care reglementeazã garantarea dreptului la apãrare, Guvernul aratã cã dispoziţiile art. 300^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, care instituie obligativitatea instanţei de a verifica legalitatea şi temeinicia arestãrii preventive, oferã persoanei arestate, fãrã nici o îngrãdire, posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apãrare, drept care este garantat deopotrivã şi de prevederile art. 171 din Codul de procedurã penalã.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, Guvernul apreciazã cã şi aceasta este neîntemeiatã, deoarece nu poate fi admisã susţinerea autorului cã instanţa nu poate constata subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea mãsurii arestãrii preventive şi nici existenţa unor temeiuri care sã justifice privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere cã textul legal criticat nu trimite şi la art. 136 din Codul de procedurã penalã şi cã, în felul acesta, inculpatul nu-şi poate face apãrarea.
Prevederile art. 136 din Codul de procedurã penalã sunt de aplicabilitate generalã. Aşadar, de fiecare datã când se discutã o cerere cu privire la vreo mãsurã preventivã nu este necesar ca acestea sã fie menţionate în toate textele privind arestarea preventivã.
Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale criticate nu încalcã libertatea individualã. Dimpotrivã, art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedurã penalã prevede obligaţia instanţei de a verifica din oficiu, la primirea dosarului, legalitatea şi temeinicia arestãrii preventive, aceastã mãsurã fiind menţinutã numai în cazul în care instanţa constatã cã temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau cã existã temeiuri noi care o justificã.
Totodatã, obligaţia instanţei de a verifica în cursul judecãţii, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestãrii preventive, potrivit art. 300^2 şi art. 160^b din Codul de procedurã penalã, reprezintã suficiente garanţii legale ale respectãrii libertãţii individuale.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate prin prisma art. 24 alin. (1) din Legea fundamentalã, Avocatul Poporului apreciazã cã este neîntemeiatã, deoarece, coroborat cu art. 300^1 alin. 4, art. 6 alin. 4 şi art. 173 alin. 1 teza a doua din Codul de procedurã penalã, textul legal supus controlului acordã pãrţilor toate garanţiile procesuale, inclusiv dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului penal.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constatã cã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul conţinut: "Dupã înregistrarea dosarului la instanţã, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecatã în stare de arest, instanţa este datoare sã verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestãrii preventive, înainte de expirarea duratei arestãrii preventive. [...]
Când instanţa constatã cã temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau cã existã temeiuri noi care justificã privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivatã, arestarea preventivã. Dispoziţiile art. 159 alin. 3, 4, 5, 7 şi 11 se aplicã în mod corespunzãtor."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (6), referitoare la verificarea periodicã a legalitãţii şi temeiniciei arestãrii preventive în faza de judecatã, şi ale art. 24 alin. (1), referitoare la garantarea dreptului la apãrare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã asupra dispoziţiilor art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedurã penalã s-a mai pronunţat, statuând cã acestea sunt constituţionale. Astfel, prin <>Decizia nr. 208 din 4 mai 2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 31 mai 2004, pronunţându-se în legãturã cu critica potrivit cãreia prevederile legale criticate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (6), referitoare la verificarea periodicã a legalitãţii şi temeiniciei arestãrii preventive în faza de judecatã, Curtea a constatat cã situaţiile în care este obligatorie punerea în libertate a inculpatului sunt urmãtoarele: dacã temeiurile care au determinat arestarea preventivã au încetat, respectiv dacã instanţa constatã cã nu existã temeiuri noi care sã justifice menţinerea privãrii de libertate. Or, simetric şi ca o consecinţã logicã a acestor prevederi constituţionale, preluate, de altfel, în art. 300^1 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, nu se poate susţine cã, potrivit art. 300^1 alin. 3 din acelaşi cod, instanţa de fond nu are posibilitatea legalã de a menţine mãsura arestãrii preventive a inculpatului, deoarece este ţinutã de încheierea instanţei superioare, pronunţatã în calea de atac a recursului formulat împotriva hotãrârii prin care s-a dispus prelungirea mãsurii arestãrii preventive în faza de urmãrire penalã.
Se constatã aşadar cã prevederile criticate nu numai cã nu înfrâng dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (6), ci constituie o aplicare a acestora, aşa încât nu poate fi reţinutã critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate în sensul cã ar exista o contradicţie între cele douã categorii de norme.
Cele statuate prin decizia menţionatã îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã, întrucât nu au intervenit elemente noi care sã justifice schimbarea acestei jurisprudenţe.
De asemenea, nu poate fi primitã critica autorului excepţiei referitoare la lipsa garantãrii dreptului la apãrare, deoarece textul legal criticat nu instituie nici un fel de norme referitoare la îngrãdirea acestui drept. De altfel, ca o garanţie suplimentarã a efectivitãţii dreptului la apãrare în cauzele penale, pe lângã dreptul pãrţii interesate de a fi asistatã de un avocat ales sau numit din oficiu şi obligativitatea organelor judiciare de a le aduce la cunoştinţã acest drept - de care învinuitul ori inculpatul se poate prevala sau nu -, legiuitorul a instituit prin art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã obligativitatea asistenţei juridice obligatorii, în funcţie de situaţia deosebitã în care s-ar putea afla învinuitul sau inculpatul ori în funcţie de pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiunea sãvârşitã. Prin urmare, datã fiind situaţia excepţionalã în care se aflã inculpatul arestat, dupã înregistrarea dosarului la instanţã, aceasta este datoare sã procedeze la verificarea legalitãţii şi temeiniciei arestãrii preventive, aplicând dispoziţiile referitoare la garantarea dreptului la apãrare. Sub acest aspect nu se poate susţine cã se încalcã dreptul la apãrare, deoarece textul nu face trimitere şi la art. 136 din Codul de procedurã penalã, care reglementeazã criteriile de alegere a uneia sau a alteia dintre mãsurile preventive şi scopul acestor mãsuri. Art. 136 se constituie într-o normã cu aplicabilitate generalã pentru toate situaţiile în care se dispune cu privire la luarea, revocarea, înlocuirea ori încetarea vreunei mãsuri preventive.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Vasile Eugen Negrea în Dosarul nr. 4.977/2004 al Tribunalului Mureş.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 27 ianuarie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
_______________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
