Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 477 din 9 noiembrie 2004 asupra exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal
Ioan Vida - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecãtor Aspazia Cojocaru - judecãtor Acsinte Gaspar - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Ion Predescu - judecãtor Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor Aurelia Popa - procuror Benke Karoly - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, excepţie ridicatã de Grigore Remi Cristian în Dosarul nr. 5.276/CA/2003 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi litigii de muncã. La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se aratã cã prevederile criticate au fost abrogate prin art. 298 alin. (1) pct. 27 din Codul fiscal, însã soluţia legislativã iniţialã a fost preluatã de dispoziţiile art. 252 alin. (1) din acelaşi act normativ. Se aratã cã sistemul diferenţiat de instituire a taxelor şi impozitelor nu încalcã prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât impunerea principiului progresivitãţii în aceastã materie este în conformitate cu textul constituţional al art. 56 alin. (2). Se mai apreciazã cã dispoziţiile criticate nu contravin nici textului constituţional al art. 44, nepunându-se problema unui transfer de proprietate, ci doar a aplicãrii principiului justei aşezãri a sarcinilor fiscale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 15 septembrie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 5.276/CA/2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi litigii de muncã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 5 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, excepţie ridicatã de Grigore Remi Cristian într-o cauzã având ca obiect soluţionarea unei acţiuni privind anularea unor acte administrative. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã dispoziţiile <>art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), precum şi celor ale art. 41 alin. (1) şi (2), devenit, dupã revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 44 alin. (1) şi (2). Autorul excepţiei de neconstituţionalitate apreciazã cã "nu este posibil ca o lege sã instituie un sistem diferenţiat în ceea ce priveşte impozitul pe clãdiri în funcţie de numãrul de proprietãţi deţinute de o persoanã", întrucât contravine principiului constituţional al egalitãţii cetãţenilor în faţa legii. Potrivit susţinerilor autorului excepţiei, "cotele de impozit ar trebui sã fie aceleaşi indiferent de numãrul proprietãţilor" deţinute. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate considerã cã prin dispoziţiile legale criticate se produce o dublã discriminare: "pe de o parte între persoanele fizice care, în funcţie de numãrul clãdirilor deţinute, datoreazã cote diferenţiate de impozit, iar pe de altã parte între persoanele fizice şi stat, pentru clãdirile proprietate privatã a acestuia", clãdiri pentru care acesta este scutit de impozite. De asemenea, se susţine cã prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 16 [în realitate art. 14] privind interzicerea discriminãrii din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi celor ale art. 1 privind protecţia proprietãţii din primul Protocol adiţional la aceastã convenţie. Totodatã se precizeazã cã "în acest caz devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, conform cãrora «dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale»". Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi litigii de muncã considerã cã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este întemeiatã. Instanţa aratã cã, în considerarea principiilor constituţionale privind "egalitatea cetãţenilor în faţa legii şi ocrotirea în mod egal a proprietãţii private [...], actul normativ aflat în discuţie instituie un sistem diferenţiat de impozitare a clãdirilor, în funcţie de numãrul de proprietãţi deţinute de o persoanã", ceea ce este "discriminatoriu şi neconstituţional". De asemenea, se aprecizã cã dispoziţiile <>art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 contravin şi principiului aşezãrii juste a sarcinilor fiscale, instituit de art. 53 alin. (2) din Constituţie [devenit, dupã republicarea acesteia, art. 56 alin. (2)]. Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Preşedintele Camerei Deputaţilor considerã cã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este neîntemeiatã. Preşedintele Camerei Deputaţilor aratã cã, "deşi <>Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 a fost abrogatã prin <>Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevederile art. 5 alin. (2) contestat au fost preluate în art. 252 alin. (1)". Se susţine cã, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, "principiul egalitãţii în faţa legii, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri [...], nu presupune uniformitate, fiind admisã aplicarea unui tratament juridic diferit în cazul unor situaţii juridice diferite, dacã acesta se justificã în mod raţional şi obiectiv", iar în cazul dedus judecãţii, temeiul tratamentului juridic diferit îl constituie deţinerea în proprietate a douã sau mai multe clãdiri. Potrivit punctului de vedere prezentat, se considerã cã "majorarea impozitului pe clãdiri este indisolubil legatã de calitatea de proprietar a douã sau mai multe clãdiri utilizate ca locuinţã care nu sunt închiriate unei alte persoane", ceea ce nu este de naturã a încãlca prevederile constituţionale ale art. 44 şi nici pe cele ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Guvernul considerã cã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este neîntemeiatã. Se precizeazã, în punctul de vedere prezentat, cã <>Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 "a fost abrogatã prin <>Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dar dispoziţiile art. 5 alin. (2), ce se pretind a fi neconstituţionale, au fost reluate aproape identic în Codul fiscal, în art. 252 alin. (1)". Guvernul considerã cã prevederile criticate nu contravin textului constituţional al art. 16 alin. (1), întrucât "principiul egalitãţii în drepturi [...] nu înseamnã uniformitate; tratamentul juridic instituit este diferit, dupã cum situaţiile în care se aflã contribuabilii sunt diferite, situaţii determinate de numãrul clãdirilor pe care le deţin ca proprietari". Astfel, impozitul majorat în funcţie de numãrul clãdirilor deţinute în proprietate este proporţional, fiind în concordanţã şi cu prevederile constituţionale ale art. 56 alin. (2) privind aşezarea justã a sarcinilor fiscale. Se mai apreciazã cã raţiunea scutirii statului de la plata impozitului pe clãdiri constã în "simplificarea unor operaţiuni financiare şi are în vedere faptul cã veniturile bugetelor locale, la care se varsã aceastã categorie de impozite, se constituie şi din «sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat» şi «subvenţii primite de la bugetul de stat»", în conformitate cu prevederile <>art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale. Guvernul considerã cã textul criticat nu contravine nici art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât "stabilirea unor sarcini fiscale, chiar dacã acestea sunt diferenţiate, în funcţie de anumite criterii stabilite de lege, nu poate conduce la ideea cã, astfel, proprietatea privatã nu mai este garantatã, cetãţenii fiind obligaţi sã contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice [art. 56 alin. (1) din Constituţie]". Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorul acesteia, îl constituie dispoziţiile <>art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale (aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 522/2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 14 august 2002), republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002. Ulterior sesizãrii Curţii Constituţionale, <>Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 a fost abrogatã prin <>art. 298 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, însã soluţia legislativã cuprinsã în <>art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 a fost preluatã, aproape identic, de dispoziţiile <>art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În concordanţã cu jurisprudenţa sa, Curtea va examina constituţionalitatea textului art. 252 alin. (1) din Codul fiscal, acesta având urmãtorul cuprins: - Art. 252 alin. (1): "Dacã o persoanã fizicã are în proprietate douã sau mai multe clãdiri utilizate ca locuinţã, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clãdiri se majoreazã dupã cum urmeazã: a) cu 15% pentru prima clãdire în afara celei de la adresa de domiciliu; b) cu 50% pentru cea de-a doua clãdire în afara celei de la adresa de domiciliu; c) cu 75% pentru cea de-a treia clãdire în afara celei de la adresa de domiciliu; d) cu 100% pentru cea de-a patra clãdire şi urmãtoarele în afara celei de la adresa de domiciliu." Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate în susţinerea acesteia sunt art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) şi (2), devenit, dupã revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 44 alin. (1) şi (2). În realitate, din motivarea excepţiei rezultã cã, în legãturã cu art. 44 alin. (2) din Constituţie, se susţine încãlcarea tezei întâi a acestuia. Aceste texte constituţionale au urmãtorul cuprins: - Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri."; - Art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular." Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea reţine cã, în esenţã, critica de neconstituţionalitate constã în susţinerea cã prin instituirea unui impozit majorat în sarcina persoanelor fizice care deţin în proprietate douã sau mai multe clãdiri utilizate ca locuinţã se încalcã principiul constituţional al egalitãţii în drepturi prevãzut de art. 16 alin. (1), precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi privind dreptul de proprietate privatã. Curtea constatã cã în cauzã nu existã nici un fel de discriminare faţã de contribuabilii proprietari ai mai multor clãdiri, în raport cu cei care deţin o singurã clãdire. La baza textului criticat existã o raţiune suficientã pentru instituirea unui regim juridic diferit, respectiv a impozitului progresiv, în raport cu numãrul de clãdiri deţinute în proprietate, având în vedere cã dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie prevãd cã "sistemul legal de impuneri trebuie sã asigure aşezarea justã a sarcinilor fiscale". Formula "aşezarea justã a sarcinilor fiscale" presupune, pe de o parte, sã se ţinã seama de situaţia materialã a contribuabililor, iar pe de altã parte, de posibilitatea crescutã a celor care deţin mai multe proprietãţi de a contribui, prin impozite, la cheltuielile publice. În ceea ce priveşte pretinsa inegalitate existentã în materie de impunere între stat şi ceilalţi contribuabili care deţin în proprietate mai multe clãdiri, Curtea reţine cã dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit cãrora nu se datoreazã impozit pe clãdiri pentru unele clãdiri aparţinând statului, se justificã, pe de o parte, prin natura şi destinaţia acestor clãdiri menite sã serveascã interesul general, iar pe de altã parte, prin necesitatea simplificãrii unor operaţii financiare, având în vedere cã instituţiile statului sunt finanţate de la buget, iar statul contribuie la veniturile şi cheltuielile bugetelor locale prin sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi subvenţii de la bugetul de stat, aşa cum prevede <>art. 5 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţionalã, în concordanţã cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit cã egalitate nu înseamnã uniformitate, astfel cã este posibilã instituirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii deosebite, când aceasta se justificã în mod raţional şi obiectiv. De asemenea, Curtea constatã cã nu este întemeiatã nici susţinerea conform cãreia prin instituirea impozitului progresiv pe clãdiri în funcţie de numãrul acestora s-ar încãlca dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Constituţie. În cauzã nu opereazã un transfer al dreptului de proprietate, ci se pune problema aplicãrii concrete, prin lege, a dispoziţiilor art. 56 din Constituţie. În consecinţã, sub acest aspect, Curtea reţine cã nu sunt încãlcate nici dispoziţiile cuprinse în documentele internaţionale privind protecţia dreptului de proprietate privatã, invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicatã de Grigore Remi Cristian în Dosarul nr. 5.276/CA/2003 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi litigii de muncã. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 9 noiembrie 2004.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent, Benke Karoly ------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
