Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 466 din 22 aprilie 2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 458, art. 461 lit. d) si art. 414^2 alin. 3 teza finala din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 438 din 11 iunie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Marinela Mincã - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 458, art. 461 lit. d) şi art. 414^2 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Jozsef Toth în Dosarul nr. 7.183/217/2007 al Judecãtoriei Oradea.
La apelul nominal se constatã lipsa autorului excepţiei, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, textul de lege criticat fiind în concordanţã cu prevederile constituţionale invocate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 18 ianuarie 2008, pronunţatã în Dosarul nr. 7.183/217/2007, Judecãtoria Oradea a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 458, art. 461 lit. d) şi art. 414^2 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Jozsef Toth într-o cauzã având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã textele de lege criticate sunt contrare prevederilor art. 16, art. 21 alin. (1)-(2), art. 61 şi art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Aratã cã interpretarea datã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie art. 458 şi art. 461 lit. d) din Codul de procedurã penalã, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, creeazã o discriminare între anumite categorii de persoane condamnate cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnãrilor definitive. Mai susţine cã, având în vedere prevederile art. 414^2 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã penalã, potrivit cãrora dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, deciziile în interesul legii pot fi asimilate unor norme legale prin lãmuririle pe care le aduc privitor la textele supuse unor recursuri în interesul legii. În aceste condiţii apreciazã cã se încalcã dispoziţiile art. 21, 61 şi ale art. 124 alin. (3) din Constituţie.
Judecãtoria Oradea considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Aratã cã prevederile legale criticate nu încalcã dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 458, art. 461 lit. d) şi art. 414^2 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã penalã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care au urmãtorul cuprins:
- Art. 458 (Intervenirea unei legi penale noi): "Când dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsã mai uşoarã decât cea care se executã ori urmeazã a se executa, instanţa ia mãsuri pentru aducerea la îndeplinire, dupã caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal.
Aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de cãtre instanţa de executare, iar dacã cel condamnat se aflã în executarea pedepsei, de cãtre instanţa corespunzãtoare în grad în a cãrei razã teritorialã se aflã locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul executã pedeapsa la locul de muncã.";
- Art. 461 lit. d) (Contestaţia la executare): "Contestaţia contra executãrii hotãrârii penale se poate face în urmãtoarele cazuri: [...]
d) când se invocã amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altã cauzã de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executãrii.";
- Art. 414^2 alin. 3 teza finalã (Recursul în interesul legii): "Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."
Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului şi ale art. 124 alin. (1) şi (3) privind înfãptuirea justiţiei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea reţine urmãtoarele:
Prevederile art. 414^2 din Codul de procedurã penalã consacrã instituţia recursului în interesul legii, cale extraordinarã de atac. Raţiunea instituirii recursului în interesul legii este aceea de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii, şi nu de a se reforma hotãrârile judecãtoreşti definitive. În acest sens, teza finalã a alin. 3 al art. 414^2 din Codul de procedurã penalã prevede cã dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
În consecinţã, Curtea reţine cã aceastã soluţie legislativã nu încalcã cu nimic prevederile art. 16 din Constituţie, aplicându-se tuturor persoanelor, fãrã privilegii sau discriminãri, dar fãrã a avea efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti anterior pronunţate. Nici accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil nu sunt încãlcate, având în vedere faptul cã deciziile pronunţate ca urmare a formulãrii unui recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele ierarhic inferioare, acestea urmând sã ţinã seama de ele în judecarea cauzelor aflate pe rolul lor în modul prevãzut de lege.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 414^2 din Codul de procedurã penalã faţã de art. 61 din Constituţie, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi reţinutã. Scopul cãii de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul ţãrii de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se pronunţã exclusiv asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferitã din partea instanţelor judecãtoreşti.
Curtea mai constatã cã nu poate fi reţinutã nici critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 414^2 din Codul de procedurã penalã faţã de <>art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie. În Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a statuat cã "principiul supunerii judecãtorului numai faţã de lege, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nici nu poate sã aibã semnificaţia aplicãrii diferite şi chiar contradictorii a uneia şi aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretãrii unor judecãtori diferiţi. O asemenea concepţie nu ar putea duce decât la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecãtorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încãlcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât, legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferitã". De asemenea, Curtea a constatat cã "asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusã şi de principiul constituţional al egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice, deci inclusiv a autoritãţilor judecãtoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacã în aplicarea uneia şi aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecãtoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".
În plus, prevederile art. 414^2 din Codul de procedurã penalã reprezintã expresia normei constituţionale potrivit cãreia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale".
Curtea, prin <>Decizia nr. 77 din 8 februarie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 23 februarie 2005, a stabilit cã dispoziţiile art. 461 din Codul de procedurã penalã sunt constituţionale, constituind norme de procedurã, adoptate conform art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia procedura de judecatã este prevãzutã numai prin lege. Curtea a reţinut cã art. 461 din Codul de procedurã penalã prevede, limitativ, cazurile în care se poate face contestaţie la executare. Contestaţia la executare este o modalitate de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotãrârilor penale. Prin contestaţia la executare nu se reclamã nelegalitatea sau netemeinicia hotãrârilor penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotãrârii. Ca atare, prin dispoziţiile art. 461 din Codul de procedurã penalã nu se instituie privilegii sau discriminãri, fiind aplicabile deopotrivã tuturor subiectelor de drept care se încadreazã în situaţia prevãzutã de textul legal criticat, fiind în concordanţã cu prevederile art. 16 din Constituţie, care consacrã principiul egalitãţii în drepturi.
Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut cã textul de lege criticat nu îngrãdeşte liberul acces la justiţie, întrucât contestaţia la executare reprezintã în sine o garanţie a realizãrii acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedurã, precum şi a modalitãţilor de exercitare a drepturilor procesuale, cum este şi cea privind cazurile în care se poate face contestaţie la executare, este realizatã de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcã liberul acces la justiţie.
Soluţia şi considerentele cuprinse în decizia menţionatã îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţã, întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.
Pentru considerentele arãtate nu poate fi primitã nici critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 458 din Codul de procedurã penalã.
Faţã de cele arãtate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 458, art. 461 lit. d) şi art. 414^2 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Jozsef Toth în Dosarul nr. 7.183/217/2007 al Judecãtoriei Oradea.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 22 aprilie 2008.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
