Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 458 din 28 octombrie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 60 din 18 ianuarie 2005
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Ionel George Gerhardt Mãnãilã în Dosarul nr. 108/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori.
La apelul nominal s-a prezentat autorul excepţiei. Procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, se dã cuvântul autorului excepţiei, care solicitã admiterea acesteia, susţinând oral motivele de neconstituţionalitate a textului de lege criticat, expuse în notele scrise depuse la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând cã dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi nici celor din actele internaţionale invocate de autorul excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 17 mai 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 108/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedurã penalã. Excepţia a fost ridicatã de Ionel George Gerhardt Mãnãilã într-o cauzã având ca obiect soluţionarea recursului declarat de acesta împotriva Încheierii din 22 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã, prin care s-a constatat cã în cauzã subzistã temeiurile care au determinat luarea mãsurii arestãrii preventive şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 300^2 şi 160^b din Codul de procedurã penalã, s-a dispus menţinerea acestei mãsuri.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine cã dispoziţiile art. 141 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale, deoarece încalcã dispoziţiile art. 11 din Constituţie referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, dispoziţiile art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, dispoziţiile art. 23 alin. (7) din Legea fundamentalã referitoare la cãile de atac împotriva încheierilor instanţei privind mãsura arestãrii preventive, dispoziţiile art. 51 din Constituţie referitoare la dreptul de petiţionare, dispoziţiile art. 5 pct. 4 şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la aceastã convenţie. În esenţã, în motivarea excepţiei se susţine cã statuarea, prin art. 141 din Codul de procedurã penalã, asupra posibilitãţii atacãrii cu recurs exclusiv a încheierilor date la judecarea în fond şi în apel a cauzei penale, prin care s-a dispus cu privire la o mãsurã preventivã şi excluderea posibilitãţii exercitãrii aceleiaşi cãi de atac, în vederea verificãrii legalitãţii încheierilor, cu acelaşi obiect, date la judecarea în recurs a cauzei penale, contravin dispoziţiilor constituţionale şi celor din actele internaţionale invocate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori şi-a exprimat opinia în sensul constituţionalitãţii art. 141 din Codul de procedurã penalã, astfel cum a fost modificat prin <>Legea nr. 281/2003 .
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatul Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciazã cã excepţia ridicatã este neîntemeiatã, deoarece este de competenţa exclusivã a legiuitorului de a institui regulile de desfãşurare a procesului penal. În ceea ce priveşte cãile de atac, dispoziţiile art. 129 din Constituţie statueazã cã acestea se exercitã numai în condiţiile stabilite de lege. De asemenea, aratã cã nici normele constituţionale, nici cele cuprinse în convenţiile internaţionale privind drepturile omului nu stabilesc dreptul la exercitarea cãilor de atac împotriva încheierilor privind mãsurile preventive. Astfel, dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei, stabilesc dreptul la un recurs efectiv pentru cauzele în care se atacã o hotãrâre de condamnare, aşadar o hotãrâre prin care s-a soluţionat cauza în fond. Prin urmare, dispoziţiile art. 141 din Codul de procedurã penalã nu contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 şi 20. Dispoziţiile art. 141 din Codul de procedurã penalã nu contravin nici prevederilor art. 23 alin. (7) din Constituţie, potrivit cãrora încheierile instanţei privind mãsurile preventive sunt supuse cãilor de atac prevãzute de lege. Aşadar, reglementarea cãilor de atac în materia mãsurii arestãrii preventive este de competenţa exclusivã a legiuitorului.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile art. 141 din Codul de procedurã penalã sunt constituţionale. Aratã, în acest sens, cã prin textul de lege criticat leguitorul a stabilit calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţã în cursul judecãţii privind mãsurile preventive, în deplinã concordanţã cu prevederile art. 23 alin. (7) din Constituţie. Nici prevederile art. 11 şi 20 din Constituţie, raportate la dispoziţiile art. 5 pct. 4 şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu sunt încãlcate, întrucât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţionalã a stabilit, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legãturã cu aplicarea art. 5 pct. 4 din convenţie, cã aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra mãsurii de arestare sau deţinere luate împotriva sa, neavând semnificaţia reglementãrii unei cãi de atac ulterioare împotriva soluţiei date de instanţa competentã. Totodatã, considerã cã nu sunt încãlcate nici prevederile art. 13 din convenţie, întrucât textul de lege criticat permite persoanelor arestate pe nedrept sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale. În ceea ce priveşte încãlcarea dispoziţiilor art. 52 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Avocatul Poporului apreciazã cã acestea nu au incidenţã în cauzã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Curtea constatã cã, deşi a fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedurã penalã, în realitate, aşa cum rezultã din motivarea excepţiei, critica de neconstituţionalitate priveşte numai dispoziţiile alin. 1 al art. 141 din Codul de procedurã penalã. Astfel fiind, Curtea Constituţionalã se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãrora: "Încheierea datã în primã instanţã şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei mãsuri preventive ori prin care se constatã încetarea de drept a arestãrii preventive, poate fi atacatã separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsã."
Autorul excepţiei considerã cã acest text legal este neconstituţional, deoarece nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii de menţinere a mãsurii arestãrii preventive, datã la judecarea în recurs a cauzei penale, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (7) referitoare la cãile de atac împotriva încheierilor instanţei privind mãsura arestãrii preventive şi ale art. 51 referitoare la dreptul de petiţionare. De asemenea, autorul excepţiei invocã şi încãlcarea, prin acelaşi text legal, a dispoziţiilor art. 5 pct. 4 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, dispoziţii privind dreptul la libertate şi la siguranţã şi dreptul la un recurs efectiv, precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la convenţie, privind dreptul la douã grade de jurisdicţie în materie penalã.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã prevãd posibilitatea atacãrii separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, a încheierii date în primã instanţã şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei mãsuri preventive ori prin care se constatã încetarea de drept a arestãrii preventive. Rezultã cã aceste dispoziţii se referã la o hotãrâre care nu soluţioneazã fondul cauzei, ci care priveşte o mãsurã procesualã provizorie, chiar dacã aceasta este privativã de libertate. Inculpatul sau învinuitul poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, conform art. 5 alin. 5 din Codul de procedurã penalã, în tot cursul procesului penal, iar dacã nu mai existã temei care sã justifice menţinerea mãsurii preventive, aceasta trebuie revocatã din oficiu sau la cerere, potrivit art. 139 alin. 2 din Codul de procedurã penalã.
Aşadar, se constatã cã nu au incidenţã în cauzã prevederile constituţionale ale art. 51 referitoare la dreptul de petiţionare, precum şi cele ale art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care se referã la dreptul oricãrei persoane "declaratã vinovatã de o infracţiune" de a cere "examinarea declaraţiei de vinovãţie sau a condamnãrii de cãtre o jurisdicţie superioarã", deci la dreptul la o cale de atac împotriva hotãrârii judecãtoreşti prin care se constatã vinovãţia penalã a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs împotriva încheierilor privind mãsurile preventive.
În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei referitoare la încãlcarea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã a art. 23 alin. (7) din Constituţie, este de reţinut cã şi aceastã criticã este lipsitã de temei. Potrivit art. 23 alin. (7) din Legea fundamentalã, "Încheierile instanţei privind mãsura arestãrii preventive sunt supuse cãilor de atac prevãzute de lege". Rezultã cã opţiunea legiuitorului de a nu fi prevãzut o astfel de cale de atac şi împotriva încheierii de menţinere a mãsurii arestãrii preventive, datã la judecarea în recurs a cauzei penale, nu poate fi consideratã neconstituţionalã, deoarece, potrivit art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Este atributul exclusiv al leguitorului de a institui cãile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate.
Totodatã, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , în exercitarea controlului, "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã, fãrã a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". Or, autorul excepţiei solicitã tocmai completarea prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, solicitare contrarã atât prevederilor menţionate, cât şi prevederilor constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (1), potrivit cãrora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii".
Referitor la pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã cu prevederile art. 5 pct. 4 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, conform cãrora "Orice persoanã lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sã introducã un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa dacã detenţia este ilegalã", se constatã cã şi aceasta este neîntemeiatã. Astfel, sensul normei citate nu este cel al unei cãi de atac la o altã contestare jurisdicţionalã anterioarã, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plânge de ilegalitatea mãsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent. Dacã dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã deschid calea recursului la încheiere doar pentru unele situaţii - limitativ indicate în text -, acest fapt nu este de naturã a atrage dupã sine înfrângerea dispoziţiilor art. 5 pct. 4 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (<>Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998), în acord cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra mãsurii de arestare sau deţinere luate împotriva sa, neavând semnificaţia reglementãrii unei cãi de atac ulterioare îndreptate împotriva soluţiei date de instanţã în urma soluţionãrii plângerii.
Acestei cerinţe în rãspunde în mod evident textul de lege criticat, care prevede în plus şi calea de atac a recursului împotriva încheierii privind mãsurile preventive. Din aceastã perspectivã, art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Ionel George Gerhardt Mãnãilã în Dosarul nr. 108/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecãtori.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 28 octombrie 2004.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
