Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE Nr. 45 din 2 mai 1995 cu privire la constitutionalitatea unor prevederi din Legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL NR. 90 din 12 mai 1995
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã la 4 aprilie 1995 de cãtre 52 de deputaţi, şi anume: Ion Diaconescu, Emil T. Popescu. Mihail Bucur, Ion Hui, Valentin Vasilescu, Aurelian Paul Alecu, Rasvan Dobrescu, Viorel Pavel, Emilian Bratu, Petre Dugulescu, Valentin Argesanu, George Iulian Stancov, Otto-Ernest Weber, Ion Berciu, Mircea Ioan Popa, Sorin Victor Lepsa, Vasile Popovici, Dorel Coc, Sergiu George Rizescu, Remus-Constantin Opris, Barbu Pitigoi, Radu Livezeanu, Mircea-Mihai Munteanu, Gheorghe Comanescu, Costel Paunescu, Horia Radu Pascu, Constantin-Şerban Rãdulescu Zonner, Alexandru Athanasiu, Ion Gurau, Vasile Matei, Ion Cornita, Cornel Protopopescu, Ion Ratiu, Gabriel Tepelea, Aurel Stirbu, Laurentiu Priceputu, Liviu Neculai Marcu, Ioan Muresan, Mircea Ciumara, Horia Mircea Rusu, Teodora Bertzi, Cristian Rãdulescu, Alexandru Konya Hamar, Mihnea-Tudor Ionita, Teodor Vintilescu, Ion Dinu, George Stanescu, Nestor Calin, Mircea Popescu, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, asupra neconstitutionalitatii urmãtoarelor dispoziţii din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: art. 12 lit. d), care prevede ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilã cu "calitatea de pensionar pentru limita de virsta, în condiţiile legii"; art. 12 alin. 2, care dispune ca "Pensionarul Casei de Asigurãri a Avocaţilor care solicita suspendarea plãţii pensiei nu este incompatibil"; art. 68 lit. c), care stabileşte ca sancţiune disciplinarã "amenda de la 10.000 la 100.000 lei, care se face venit la bugetul baroului", precizînd apoi ca "Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rãmînerii definitive a hotãrîrii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei pînã la achitarea sumei"; art. 68 lit. d), care prevede ca sancţiune disciplinarã "interdicţia de a exercita profesia pe o perioada de la o luna la un an"; art. 76 alin. 3, care stabileşte ca "Actualele birouri de avocaţi, prevãzute de <>Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele mãsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, îşi pot continua activitatea, în aceleaşi condiţii, pe o perioada de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi"; corelat cu acest text se invoca şi neconstituţionalitatea art. 5, datoritã faptului ca a fost eliminata din cuprinsul sau forma birourilor de asistenta juridicã.
Sesizarea este facuta în forma scrisã şi este motivatã, astfel ca sunt respectate cerinţele prevãzute de <>art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 . Este însã de observat ca motivarea nu invoca încãlcarea unor dispoziţii constituţionale decît în ceea ce priveşte art. 76 alin. 3, care se apreciazã ca este neconstitutional deoarece incalca dreptul de asociere.
De asemenea, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la aceeaşi data, de cãtre Curtea Suprema de Justiţie asupra neconstitutionalitatii urmãtoarelor texte din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: art. 9 lit. b), care stabileşte condiţia ca avocatul sa fie "licenţiat al unei facultãţi de drept, specialitatea drept sau doctor în drept", corelat cu art. 14 alin. 2 lit. b) care foloseşte expresia "licentiatul unei facultãţi de drept, secţia juridicã...", deoarece din combinarea lor rezulta ca nu are dreptul de a exercita profesia de avocat licentiatul în drept economic şi administrativ, ceea ce ar contraveni urmãtoarelor texte din Constituţie: art. 1 alin. (3) (libera dezvoltare a personalitãţii umane), art. 16 alin. (1) (egalitatea în drepturi), art. 38 alin. (1) (dreptul la munca, fãrã îngrãdiri, libera alegere a profesiei), art. 49 alin. (1) (restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi); art. 12 alin. 1 lit. a), care prevede ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilã cu "activitatea salarizata în cadrul altor profesii"; art. 12 alin. 1 lit. d), care stabileşte incompatibilitatea cu "calitatea de pensionar pentru limita de virsta, în condiţiile legii" şi art. 23 lit. c), prin care s-a prevãzut ca înceteazã calitatea de avocat "prin dobindirea calitãţii de pensionar, cu excepţia cazului prevãzut la art. 12 alineatul ultim" şi anume dacã pensionarul Casei de Asigurãri a Avocaţilor solicita suspendarea plãţii pensiei, întrucît aceste texte contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) din Constituţie, instituind o discriminare vãditã în comparatie cu toate persoanele care pot cumula salariile, pentru orice alte funcţii, cu pensiile; art. 12 alin. 1 lit. c), care stabileşte ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilã cu "exercitarea nemijlocitã de fapte materiale de comerţ" deoarece, ca şi în cazurile precedente, restrîngerea nu se justifica în sensul art. 49 din Constituţie; art. 14 lit. c), care reglementeazã posibilitatea primirii în profesia de avocat fãrã examen numai a aceluia care a profesat timp de cel puţin 4 ani ca judecãtor, procuror sau notar, iar nu şi acelora care au funcţionat în alte importante funcţii juridice (consilier de conturi, magistrat-asistent la Curtea Suprema de Justiţie şi la Curtea Constituţionalã, deputat, senator, consilier juridic s.a.), ceea ce constituie o discriminare neconstitutionala; art. 17, care stabileşte ca profesia de avocat nu poate fi exercitatã la instanta de judecata, la parchetul şi instanţele Curţii de Conturi unde soţul avocatului sau ruda ori afinul sau, pînã la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte funcţia de judecãtor, procuror, judecãtor financiar, consilier de conturi sau procuror financiar, deoarece constituie o restringere neconstitutionala în raport cu prevederile art. 49; se apreciazã ca în asemenea cazuri opereazã incompatibilitatea judecãtorului, procurorului şi a celorlalte persoane vizate de art. 24 şi urmãtoarele din Codul de procedura civilã şi de art. 46 şi urmãtoarele din Codul de procedura penalã şi ca, cel mult, se putea prevedea în lege interdicţia avocatului de a pleda în cauzele în care instrumenteaza soţul, rudele şi afinii sus-mentionati; art. 34 alin. 2, care stabileşte ca "avocatul este rãspunzãtor fata de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte sãvîrşite cu intenţie", întrucît rãspunderea ar trebui angajata şi pentru culpa grava, potrivit principiului egalitãţii cetãţenilor în fata legii; art. 6, art. 51 şi cap. VI, care reglementeazã procedurile jurisdicţionale specifice, deoarece nu prevãd dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţei de contencios administrativ în situaţiile avute în vedere de aceste texte, contravenind astfel art. 21 din Constituţie.
În temeiul <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar în baza art. 5 din aceeaşi lege şi a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale au fost solicitate informaţii Direcţiei generale de învãţãmînt superior şi cercetare ştiinţificã universitarã din cadrul Ministerului Învãţãmîntului şi Facultãţii de Drept din Bucureşti, precum şi Uniunii Avocaţilor din România un punct de vedere asupra sesizarilor.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciazã, în esenta, urmãtoarele:
- în privinta contestarii constituţionalitãţii art. 68 alin. 1 lit. c) şi d) din lege, care reglementeazã sancţiunile disciplinare, pe motiv ca s-ar incalca caracterul liber al profesiei de avocat, se observa ca dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 38 alin. (1) din legea fundamentalã stabilesc doar ca "Alegerea profesiei şi alegerea locului de munca sunt libere". În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale, art. 1 şi art. 42 ale legii a carei constitutionalitate este contestatã prevãd ca, deşi sunt autonome, organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat se fac în condiţiile legii. Pe aceasta cale, legiuitorul poate sa stabileascã cadrul general de exercitare a profesiei de avocat, inclusiv sancţiuni în cazul în care avocatul s-ar face vinovat de încãlcarea legii şi a statului. Caracterul liber al profesiei de avocat nu creeazã un regim de exonerare a avocatului de rãspundere disciplinarã. O soluţie contrarã ar pune pe avocat în situaţia privilegiatã de a nu fi tras la rãspundere niciodatã pentru faptele sale sãvîrşite în legatura cu exercitarea profesiei. Textul art. 68 alin. 1 lit. c), a cãrui constitutionalitate este contestatã, opereazã numai în cazul în care avocatul, a cãrui rãspundere disciplinarã a fost constatatã în condiţiile legii, refuza sa se conformeze hotãrîrii Comisiei Superioare de Disciplina, incalcind astfel legea şi prejudiciind onoarea şi prestigiul profesiei de avocat;
- referitor la încãlcarea, prin art. 76 alin. 3, a dreptului de asociere, se precizeazã ca acest text este o consecinta a art. 5 din lege, care prevede modalitãţile organizatorice de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate - rezultate din asocierea mai multor cabinete individuale - şi societatea civilã profesionalã, fãrã a se stabili numãrul maxim al avocaţilor ce ar urma sa se asocieze. Dreptul de asociere este individual şi se exercita ca atare, astfel ca sesizarea de neconstituţionalitate a art. 76 alin. 3 este lipsitã de obiect. Textul respectiv rãspunde cerintei de stabilire a unei perioade de tranzitie în care avocaţii pot sa opteze pentru oricare dintre cele trei forme organizatorice de exercitare a profesiei, prevãzute de lege;
- în legatura cu art. 12 alin. 1 lit. a), se arata ca în mod greşit s-a reţinut în sesizarea Curţii Supreme de Justiţie ca textul ar avea un caracter discriminatoriu fata de toate celelalte persoane care pot cumula salariile ca urmare a îndeplinirii concomitente a mai multor funcţii. Art. 12 alin. 1 lit. a) nu constituie nici o ingradire a dreptului la munca şi nici a dreptului de a-ti alege liber profesia. Orice persoana poate opta fie pentru exercitarea avocaturii, fie pentru o alta funcţie. Stabilirea de cãtre legiuitor a unei incompatibilitãţi între exercitarea profesiei de avocat şi o alta activitate salarizata rãspunde cerintei exercitãrii în cele mai bune condiţii a avocaturii - activitate de o importanta socialã deosebita. Legiuitorul are dreptul ca, fãrã a îngrãdi dreptul la munca, sa stabileascã o atare incompatibilitate. De altfel, alin. 2 al <>art. 1 din Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii stabileşte o excepţie de la regula cumulului "în situaţiile în care prin lege sunt prevãzute incompatibilitãţi pentru cumulul unor funcţii". Rezulta asadar ca Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a stabilit o incompatibilitate generalã între exercitarea profesiei de avocat şi activitatea salarizata în cadrul altor funcţii, în spiritul <>art. 1 alin. 2 din Legea nr. 2/1991 . În nici un caz art. 12 alin. 1 lit. a) nu opereazã o discriminare între cei ce pot cumula mai multe funcţii şi avocaţii cãrora le este interzis acest titlu. Criteriile nediscriminarii sunt expres prevãzute în art. 4 alin. (2) din Constituţie şi nu au nici o legatura cu regimul juridic stabilit în privinta avocaţilor de art. 12 alin. 1 lit. a);
- prin interdicţia prevãzutã în art. 12 alin. 1 lit. c), potrivit cãreia avocaţii nu pot sa întreprindã nemijlocit fapte materiale de comerţ, nu se restringe cu nimic exerciţiul dreptului de a profesa avocatura, în sensul prevãzut de art. 49 din Constituţie, deoarece restrîngerea exerciţiului unui anumit drept opereazã direct prin efectul legii şi nu condiţionat de faptul ca subiectul de drept îndeplineşte sau nu o anumitã activitate. Stabilirea prin lege, inclusiv prin Constituţie, a unor incompatibilitãţi între diferite calitãţi sau funcţii publice face parte dintr-o practica legislativã comuna şi nu poate fi interpretatã ca o restringere a unui drept a cãrui exercitare este incompatibilã cu o anumitã prestaţie sau activitate socialã;
- în privinta art. 14 lit. c), în care se prevede posibilitatea scutirii de examene pentru cei care au profesat cel puţin 4 ani ca judecãtor, procuror sau notar, se arata ca aceasta mãsura nu este discriminatorie, întrucît au fost avute în vedere categorii socioprofesionale care au o legatura foarte strinsa cu profesia de avocat. Este adevãrat ca persoana ca îndeplineşte funcţia de consilier de conturi are şi o competenta jurisdicţionalã, dar aceasta este restrînsa la un domeniu strict de activitate cu conţinut juridic. Acelaşi considerent este valabil şi pentru consilieri juridici, magistraţi-asistenţi şi Curtea Suprema de Justiţie sau la Curtea Constituţionalã. De aceea persoanele respective nu pot sa aspire la o egalitate de tratament aplicat anumitor categorii de subiecte de drept de cãtre legiuitor, întrucît ele se afla în situaţii deosebite fata de cei cãrora li se aplica anumite dispoziţii legale;
- referitor la neconstituţionalitatea art. 17, este adevãrat ca cele doua coduri de procedura, civilã şi penalã, stabilesc cazuri de incompatibilitate a judecãtorului, procurorului, grefierului de şedinţa, dar cazurile de incompatibilitate privesc aceste categorii de persoane. Nimic nu impiedica ca legiuitorul sa prevadã cazuri de incompatibilitate asemãnãtoare pentru avocaţi, asa încît asocierea acestui gen de incompatibilitãţi cu restrîngerea exerciţiului dreptului de a profesa avocatura nu are un fundament legal;
- în ceea ce priveşte caracterul neconstitutional al art. 34 alin. 2, se menţioneazã ca raporturile dintre client şi avocat cad sub incidenta principiilor şi normelor de drept privat. Concret, între client şi avocat se încheie un contract de asistenta juridicã, al cãrui conţinut este reglementat de Codul civil. Constituţia nu prevede, ca un drept constituţional, dreptul unei pãrţi într-un contract de a obţine anumite daune din parte celeilalte pãrţi sau de a o trage la rãspundere civilã. Rezulta ca şi obiecţia de neconstituţionalitate a art. 34 alin. 2 din lege nu are suport legal şi nu poate fi reţinutã ca atare.
În ceea ce priveşte obiecţiile de neconstituţionalitate cuprinse în cele doua sesizãri, referitoare la art. 9 lit. b) şi art. 14 alin. 2 lit. b), precum şi la art. 12 alin. 1 lit. d), art. 12 alin. 2 şi art. 23 lit. c), se lasa la latitudinea Curţii Constituţionale sa se pronunţe în legatura cu conformitatea lor cu dispoziţiile constituţionale.
În punctul de vedere al Guvernului se exprima poziţia în legatura cu unele dispoziţii atacate, şi anume:
- referitor la art. 9 lit. b), corelat cu art. 14 alin. 2 lit. b), se apreciazã ca problema juridicã asupra cãreia urmeazã a se pronunţa Curtea Constituţionalã vizeazã faptul dacã o astfel de condiţionare ingradeste sau nu dreptul constituţional la munca. În abordarea acestui aspect se considera ca nu este adecvatã o raportare literala la conţinutul art. 38 alin. (1) din Constituţie, impunindu-se încadrarea problemei într-o perspectiva mai ampla. Astfel, absolventul unei facultãţi de drept dispune de un evantai larg de optiuni pentru parcurgerea unei cariere profesionale, el putind activa în calitate de judecãtor, procuror, avocat, notar, consilier juridic, funcţionar pe diferite paliere ale administraţiei publice, potrivit dispoziţiilor legale, neputindu-se deci invoca o ingradire a dreptului la munca. Specificul activitãţilor enumerate mai sus determina totuşi stabilirea, prin legi speciale, a unor condiţii minimale de exercitare a lor, datoritã faptului ca aceste profesii sunt, în totalitate, puse în legatura cu interesul public, cu exigenţele şi nevoile cetãţeanului în ceea ce priveşte contactul acestuia cu justiţia şi administraţia publica. În consecinta, se considera justificatã introducerea unor conditionari legale pentru exercitarea respectivelor profesii. Este motivul pentru care, în legatura cu Legea notarilor publici şi a activitãţii notariale, Guvernul şi-a exprimat un punct de vedere similar, într-o problema care este şi poate fi atît controversata şi în care existenta unei restringeri reale a unor drepturi este dificil de evaluat. Dintr-o alta perspectiva însã, apropiatã mai mult de dimensiunea oportunitãţii, Guvernul apreciazã ca, totuşi, art. 9 lit. b) din lege ar putea suporta o atenuare, în sensul eliminãrii distinctiei operate între absolvenţii celor doua foste secţii ale facultãţilor de drept, ţinînd seama de caracterul esentialmente liber şi independent al profesiei de avocat - asa cum este el proclamat în chiar art. 1 al legii -, ceea ce nu justifica legarea accesului la calitatea de avocat în funcţie de absolvirea unei anumite secţii a aceleiaşi facultãţi de drept. Este motivul pentru care se considera ca cei ce vor exercita profesia de avocat trebuie sa aibã posibilitatea ca, în raport cu specializarea pe care o poseda, sa acorde asistenta juridicã în cauzele care ţin de specificul specializãrii lor;
- în ceea ce priveşte art. 12 alin. 1 lit. a), art. 12 alin. 1 lit. d) şi art. 23 lit. c), se apreciazã ca acestea incalca dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) din Constituţie. Prevazind în art. 12 alin. 1 lit. a) ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilã cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii, legea nu numai ca nu este în spiritul principiilor stabilite prin <>Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, dar incalca dreptul constituţional la munca; pentru acelaşi motiv şi art. 12 alin. 1 lit. d), care stabileşte incompatibilitatea profesiei de avocat cu calitatea de pensionar pentru limita de virsta, în condiţiile legii, este neconstitutional, cu precizarea, în plus, ca atît timp cît un avocat pensionar are dreptul sa cumuleze pensia cu salariul, pentru egalitate de tratament, acelaşi trebuie sa fie regimul şi pentru oricare alt pensionar care îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege în vederea exercitãrii profesiei de avocat. Cît priveşte art. 23 lit. c), prin care s-a prevãzut ca înceteazã calitatea de avocat prin dobindirea calitãţii de pensionar, cu excepţia situaţiei prevãzute la art. 12 alineatul ultim, şi anume dacã pensionarul Casei de Asigurãri a Avocaţilor solicita suspendarea plãţii pensiei, se opineaza ca astfel este, de asemenea, încãlcat dreptul la munca al avocatului pensionar, contravenind deci dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie;
- se considera neconstitutional, în raport cu art. 49 din Constituţie, şi textul art. 12 alin. 1 lit. c), care restringe exerciţiul dreptului de a profesa avocatura pentru persoana care exercita nemijlocit fapte de comerţ. În opinia Guvernului, cele doua profesii nu sunt incompatibile într-un stat democratic cu o economie de piata.
În ceea ce priveşte alte texte atacate, Guvernul apreciazã ca aspectele semnalate în sesizãri prezintã mai degraba elemente de oportunitate, cu eventuale incidente în legile organice ale domeniilor respective, fãrã un impact direct cu normele constituţionale.
Uniunea Avocaţilor din România, exprimindu-şi poziţia fata de dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, arata, în esenta, urmãtoarele:
- referitor la dispoziţiile art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), este de acord cu obiecţia de neconstituţionalitate formulatã de Curtea Suprema de Justiţie;
- referitor la art. 12 alin. 1 lit. a), considera ca sesizarea formulatã de Curtea Suprema de Justiţie nu oferã nici o motivare cu privire la neconstituţionalitatea acestui text legal şi ca ea nu poate fi primitã pentru urmãtoarele considerente:
a) potrivit art. 1 şi art. 2 din lege "profesia de avocat este libera", iar "în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului şi regulilor eticii profesionale", astfel încît avocatul trebuie sa aibã o totalã independenta şi libertate, neputind fi subiect al unui raport juridic de munca, de esenta cãruia este subordonarea angajatului fata de cel ce angajeazã, precum şi dreptul celui care angajeazã de a stabili limitele exercitãrii muncii;
b) incompatibilitatea prevãzutã de art. 12 lit. a) comporta o singura excepţie, şi anume aceea ca "avocatul poate profesa ca salariat" exclusiv într-una dintre formele prevãzute de art. 5 alin. 1 din lege. Ratiunea acestei excepţii rezida în faptul ca cel ce îl angajeazã pe avocat este, la rindul sau "un cabinet individual sau o societate civilã profesionalã de avocaţi" care, la rindul lor, se supun prevederilor art. 1 şi 2 din lege;
c) traditia reglementãrii legale a exercitãrii profesiei de avocat în România a fost respectata de prevederile noii legi. Astfel, prin art. 3 lit. f) din Legea din 28.12.1931 se prevedea expres ca este incompatibil exerciţiul profesiei de avocat cu orice "ocupaţiune... care atinge independenta profesiunii de avocat";
d) ca argument de drept comparat, se invoca reglementarea franceza, care la capitolul "Incompatibilitatii generale" prevede ca "exerciţiul profesiei de avocat este incompatibil cu orice fel de activitate de natura sa aducã atingere independentei sau demnitãţii avocatului, caracterului liberal al profesiei şi cu orice fel de munca salariata, alta decît cea de salariat al unui avocat"; "Avocatul salariat nu este supus nici unei subordonari în afarã aceleia care îi determina condiţiile de munca";
e) conform art. 7 din lege, "Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România asigura exercitarea calificatã a dreptului de apãrare". Dreptul la apãrare este un drept fundamental, consacrat constituţional de art. 24. Conform art. 49 alin. (1) din Constituţie, exerciţiul unor drepturi - în cazul de fata "dreptul la munca" - poate fi restrîns numai prin lege. Restrîngerea exerciţiului acestui drept este determinata de specificul exercitãrii calificate a dreptului la apãrare, întrucît garantarea constituţionalã a dreptului la apãrare impune condiţii specifice (de independenta şi libertate), în absenta cãrora scopul legii de fata nu poate fi atins;
- referitor la art. 12 alin. 1 lit. d) şi art. 23 lit. c), se arata ca traditia reglementãrii antebelice în România este în sensul ca profesiunea de avocat înceteazã "prin pensionarea avocatului"(art. 64 lit. g) din Legea din 1931), iar "licentiatii şi doctorii în drept, fosti funcţionari, iesiti la pensie, nu se mai pot înscrie sau reinscrie în barou şi nici profesa avocatura, dupã regularea drepturilor la pensie" (art. 5 din Legea din 1931). În legatura cu aceste texte, Uniunea Avocaţilor din România a transmis şi opinia Casei de Asigurãri a Avocaţilor, în care se subliniaza, între altele, ca în timp ce în <>Legea nr. 3/1977 se prevede o limita maxima a virstei de pensionare de 65 de ani bãrbaţi şi de 60 de ani femeile, dupã care angajatul nu mai poate desfasura activitate, în noua reglementare nu exista o limita maxima de exercitare a profesiei de avocat. Inexistenta aceste limite de virsta şi posibilitatea ca avocatul sa desfãşoare activitate pînã la limita posibilitãţilor lui biologice au drept consecinta neincalcarea nici unui drept fundamental al persoanei şi, cu atît mai puţin, a dreptului la munca. Existenta unei virste minime de pensionare, prevãzutã în <>Decretul nr. 251/1978 , este numai o facultate pentru avocat care poate opta. De aceea se considera nejustificat cumulul pensiei cu venitul realizat în profesie;
- cu privire la art. 12 alin. 1 lit. c), se apreciazã ca incompatibilitãţile reglementate de aceasta dispoziţie legalã nu restring exerciţiul dreptului de a fi avocat, iar exercitarea nemijlocitã de fapte materiale de comerţ nu este un drept fundamental prevãzut în Constituţie. De asemenea, se precizeazã ca traditia reglementãrii antebelice este data de incompatibilitatea profesiei de avocat cu aceea de comerciant, exercitatã direct sau prin persoane interpuse (art. 3 lit. a) din Legea din 1931);
- referitor la art. 14 lit. c), se precizeazã ca:
a) dreptul de primire în profesie nu poate fi refuzat nici unei persoane care îndeplineşte condiţiile legii şi reuşeşte la examenul organizat conform legii;
b) vocaţia de a beneficia de facilitatea prevãzutã de lege - scutirea de examen - o au, în mod limitativ, anumite categorii de absolvenţi ai facultãţilor de drept, printre care şi persoanele prevãzute în art. 14 lit. c) şi ea corespunde intereselor generale ale profesiei (inalta valoare profesionalã - lit. a); intinerirea profesiei prin formarea de cadre noi - lit. b); experienta practica - lit. c). În consecinta, dreptul fundamental la munca - singurul în raport cu care s-ar putea aprecia neconstituţionalitatea - este nestirbit şi pe deplin garantat prin principiul prevãzut la art. 14 alin. 1 din lege;
- referitor la interdicţiile prevãzute în art. 17, se menţioneazã ca ele urmãresc exercitarea profesiei de avocat în condiţii de totalã probitate, constituind, totodatã, garanţii în favoarea tuturor participanţilor la proces. Incompatibilitãţile stipulate în art. 24 şi urmãtoarele din Codul de procedura civilã şi art. 46 şi urmãtoarele din Codul de procedura penalã privesc corpul magistraţilor şi auxiliarilor justiţiei; ele nu opereazã însã cu privire la persoana avocatului, fapt ce impune introducerea lor şi în ce priveşte pe acesta;
- în legatura cu art. 34 alin. 2, se considera ca prevederea legalã criticata nu vizeazã un drept constituţional ci, în realitate, legiuitorul a avut în vedere specificul obligaţiilor civile nãscute în raportul dintre avocat şi client; fiind în prezenta unor obligaţii "de mijloace" şi nu "de rezultat", se apreciazã ca prevederile art. 34 alin. 2 nu fac decît sa inaspreasca rãspunderea avocatului în raport cu dreptul comun aplicabil în materie;
- referitor la art. 6, art. 51 şi cap. VI, se precizeazã ca prevederile art. 21 din Constituţie nu sunt incalcate, întrucît nici unul dintre textele sus-menţionate nu interzice dreptul de acces la justiţie, ci instituie doar o jurisdicţie profesionalã, a carei decizie finala, asa cum o ilustreaza însãşi practica Curţii Supreme de Justiţie, nu poate fi sustrasa controlului organelor judecãtoreşti;
- cu privire la art. 68, se invoca precedentul legislativ (art. 262 din Decretul-lege din 5 septembrie 1940), iar cu privire la susţinerea ca prevederea unei sancţiuni pecuniare cu caracter disciplinar "nu este text la nivelul unei legi", sugerindu-se ca ar putea sa-şi gãseascã locul o astfel de reglementare în statutul profesiei, se arata ca sancţiunile disciplinare trebuie prevãzute de lege şi nu pot fi create prin statute";
- referitor la art. 76 alineatul ultim, se subliniaza ca dispoziţia are caracter tranzitoriu şi îşi gãseşte ratiunea în;
a) exercitarea profesiei în "actualele birouri de avocaţi" este o forma anacronica, care nu oferã un cadru liberal şi democratic de practica profesionalã, astfel încît ea poate fi pastrata, dar numai cu caracter temporar, pentru a usura trecerea la noile forme de organizare a profesiei, în condiţiile în care o schimbare brusca ar crea neajunsuri mai mari decît cele generate de supravietuirea limitatã în timp a acestor birouri;
b) perpetuarea nelimitatã a functionarii "actualelor birouri de avocaţi" ar conduce la naşterea unor conflicte ireconciliabile între principiile legii şi practica realizãrii lor prin forme de exercitare a profesiei recunoscute în toate ţãrile cu o avansatã experienta democratica;
c) structura "actualelor birouri de avocaţi" lezeaza exercitarea dreptului fundamental la asociere ca urmare a primirii automate a noi membri şi aderarea pur formala a membrilor la o structura preexistenta, în care "asociaţii" nu îşi propun un scop la care sa concure în mod conjugat, fiecare pastrindu-şi o totalã independenta fata de ceilalţi.
Direcţia generalã a învãţãmîntului superior şi cercetãrii ştiinţifice universitare din cadrul Ministerului Învãţãmîntului a comunicat funcţiile pe care le puteau ocupa pînã în anul 1990 absolvenţii specializãrii "drept economic şi administrativ", precizîndu-se ca nici un absolvent al acestei specializãri nu a fost repartizat ca avocat. Se evoca însã posibilitatea acestor absolvenţi de a susţine examene de diferenţa în perioada 1990 - 1995 la Facultatea de Drept din Bucureşti, în vederea obţinerii atestatului în specializarea "drept". În legatura cu reinfiintarea specializãrii "drept economic şi administrativ", se precizeazã ca ea s-a fãcut la solicitarea instituţiilor de învãţãmînt superior şi a Guvernului, considerindu-se ca nu au fost şi nu sunt încã pregãtite suficiente cadre cu studii superioare pentru a activa în domeniul administraţiei publice. În sfîrşit, se apreciazã ca domeniile în care pot sa activeze absolvenţii de învãţãmînt superior intra sub incidenta ministerelor şi a instituţiilor centrale care coordoneazã domeniile respective, precum şi a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
Facultatea de Drept din Bucureşti informeazã ca în perioada 1990 - 1995 s-au înscris pentru susţinerea diferenţelor, în vederea obţinerii atestatului în specializarea "drept", 1.603 absolvenţi ai specializãrii "drept economic-administrativ" (ştiinţe administrative, ştiinţe economico-administrative etc.) de la Bucureşti şi Sibiu.
În opinia exprimatã de domnul judecãtor acad. prof. dr. doc. Ion Filipescu, care nu a putut fi prezent la dezbateri, se considera ca prevederile art. 6, art. 12 alin. 1 lit. a) şi c), art. 14 lit. c), art. 17, art. 51, ale cap. VI, ale art. 68 lit. c) şi ale art. 76 alin. 3 sunt constituţionale, iar dispoziţiile art. 12 alin. 1 lit. d), art. 9 lit. b), art. 14 lit. c) şi art. 34 alin. 2 sunt neconstituţionale.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
Curtea Constituţionalã, în temeiul <>art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca este competenta sa soluţioneze cele doua sesizãri care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale <>art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .
Avînd în vedere ca sesizãrile de neconstituţionalitate primite privesc aceeaşi lege, acestea se conexeaza.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
ţinînd seama de cele doua sesizãri, de punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, de relaţiile comunicate de Ministerul Învãţãmîntului şi de Facultatea de Drept din Bucureşti, de opinia Uniunii Avocaţilor din România şi a Casei de Asigurãri a Avocaţilor, de prevederile Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale <>art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
În legatura cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), formulatã de Curtea Suprema de Justiţie, pe motivul ca instituie o discriminare nejustificatã a licenţiaţilor Facultãţii de Drept, specializaţi în "drept economic şi administrativ", întrucît nu li se permite exercitarea profesiei de avocat, se constata ca obiecţia este fundamentatã.
Asa cum rezulta din dispoziţiile legale în materie, profilul pregãtirii celor specializaţi în cele doua secţii ale facultãţii de drept este acelaşi. De aceea vocaţia lor pentru exercitarea profesiei de avocat nu poate fi diferita. Ca atare, excluderea absolvenţilor specializaţi în drept economic şi administrativ de la statutul de avocat, deşi au o pregãtire juridicã universala, constituie o discriminare. Evident ca, în situaţii diferite, norma juridicã nu poate fi aceeaşi. În cazul de fata, însã, pregãtirea pentru materiile de baza de care depinde exercitarea profesiei de avocat fiind în esenta aceeaşi, nu se poate justifica o diferenţa de tratament care ar avea semnificatia unei mãsuri juridice diferite pentru situaţii identice. Absolventul unei specializãri de drept economic şi administrativ, potrivit practicilor actuale, poate îndeplini funcţii de consilier juridic, notar în administraţia publica, în arbitraj etc., profesii care toate implica vocaţia sa de a soluţiona, în interesul structurilor în care este încadrat, cît şi al cetãţenilor, probleme juridice similare şi, citeodata, chiar identice cu cele cu care se confrunta un avocat. Nu poate fi acceptat ca un jurist care apara, de exemplu, interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale unei societãţi comerciale sau regii autonome în fata instanţelor judecãtoreşti, a altor jurisdicţii naţionale, strãine sau internaţionale, sa fie, ope legis, eliminat de la posibilitatea de a apara aceleaşi interese sau interese similare ale cetãţenilor ori ale persoanelor juridice, ca avocat, mai ales ca, în conceptia noii reglementãri, avocatura cuprinde şi activitatea de consultanţa juridicã, nu numai de reprezentare. Aceasta cu atît mai mult cu cît avocatul poate selecta cauzele, pe cita vreme consilierul juridic este obligat sa dea asistenta juridicã şi sa pledeze în orice fel de cauza cu care este confruntat.
Deci discriminarea prevãzutã în art. 9 lit. b) şi în art. 14 alin. 2 lit. b), potrivit cãrora numai licentiatii Facultãţii de Drept, specializarea "drept", pot fi avocaţi, este nejustificatã, atît în funcţie de faptul ca licentiatii acestei facultãţi, specializarea "drept economic şi administrativ", au acelaşi profil de pregãtire juridicã superioarã, cît şi în funcţie de activitãţile similare sau identice cu ale profesiei de avocat pe care aceşti din urma absolvenţi le pot îndeplini, îndeosebi în calitate de consilieri juridici, notari sau arbitri. De principiu, specializarea nu poate inlatura profilul pregãtirii, iar vocaţia comuna a licenţiaţilor celor doua specializãri de a îndeplini anumite activitãţi, ce se regãsesc şi în problematica generalã a profesiei de avocat, impune acelaşi regim juridic.
În consecinta, dispoziţiile art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b) din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora cetãţenii sunt egali în fata legii, fãrã discriminãri.
Cu privire la art. 12 alin. 1 lit. a), Curtea Suprema de Justiţie apreciazã ca, stabilind incompatibilitatea exercitãrii profesiei de avocat cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii, textul contravine prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) din Constituţie.
Obiecţia de neconstituţionalitate nu este intemeiata, întrucît existenta anumitor incompatibilitãţi se impune în unele cazuri, fata de specificul profesiei, cum este în cazul magistraţilor. Potrivit art. 1 din lege, profesia de avocat este libera şi independenta, astfel încît sunt necesare şi garanţii ale acestor principii. Incompatibilitatea exercitãrii profesiei de avocat cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii constituie o asemenea garanţie, independenta avocatului presupunind ca acesta sa nu exercite nici o alta activitate care l-ar plasa într-o stare de subordonare juridicã ori i-ar impune reguli diferite ce ar putea constitui obstacole în îndeplinirea profesiei sale. Aceasta incompatibilitate reprezintã în acelaşi timp şi o garanţie pentru cetãţenii care recurg la serviciile unui avocat în virtutea dreptului lor constituţional la apãrare.
Pentru aceleaşi considerente este neîntemeiatã şi obiecţia de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, care vizeazã art. 12 alin. 1 lit. c), text care interzice exercitarea nemijlocitã de fapte materiale de comerţ.
În legatura cu art. 12 alin. 1 lit. d) şi art. 12 alin. 2, care stabilesc o incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat şi calitatea de pensionar pentru limita de virsta, grupul de deputaţi, cît şi Curtea Suprema de Justiţie apreciazã ca ele cuprind o interdicţie absolutã, ce instituie o discriminare vãditã a avocaţilor pensionari, comparativ cu toţi ceilalţi pensionari reincadrati care pot cumula salariile, pentru orice alte funcţii, cu pensiile, în sensul <>Legii nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, precum şi ca sunt în contradictie cu principiul neingradirii dreptului la munca, prevãzut de art. 38 din Constituţie.
Obiecţia de neconstituţionalitate este intemeiata.
Regula instituitã prin <>Legea nr. 2/1991 este aceea ca pensionãrii se pot reincadra, caz în care cumuleazã pensia cu salariul. De aceea reprezintã o discriminare în defavoarea pensionarului pentru limita de virsta incompatibilitatea, prevãzutã în art. 12 alin. 1 lit. d) din lege, de a fi avocat, precum şi obligaţia avocatului pensionar de a cere suspendarea plãţii pensiei prevãzute de art. 12 alin. 2. Prevederile ce fac obiectul sesizãrii nu ţin seama de faptul ca pensia se primeşte pentru munca depusa anterior, astfel încît nu poate impieta asupra continuãrii muncii şi în profesia de avocat, atît timp cît libertatea muncii, cît şi dreptul la pensie au fost instituite, ca drepturi fundamentale, prin art. 38 alin. (1) şi art. 43 alin. (2) din Constituţie. Deci admiterea fãrã restrictii a cumulului pensiei cu salariul, ca regula generalã, exclude posibilitatea interzicerii acestui cumul pentru avocaţi, neexistand nici un motiv întemeiat şi special care sa justifice o asemenea derogare. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 32 din 13 aprilie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 15 septembrie 1994.
În consecinta, prevederile art. 12 alin. 1 lit. d) şi ale art. 12 alin. 2 din lege sunt neconstituţionale.
În temeiul <>art. 20 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , şi pentru identitate de ratiune, şi prevederile art. 23 lit. c) din aceeaşi lege sunt neconstituţionale.
Referitor la art. 14 alin. 2 lit. c), potrivit cãruia pot fi primiţi în avocatura fãrã examen numai cei care au profesat timp de cel puţin 4 ani ca judecãtor, procuror sau notar, obiecţia de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, în sensul ca textul este discriminator din moment ce nu da acest drept şi acelora care au funcţionat în alte importante funcţii juridice, nu este intemeiata, deoarece, pe de o parte, nu se regãsesc criteriile nediscriminarii stabilite în art. 4 alin. (2) din Constituţie, iar, pe de alta parte, nu se poate invoca nici încãlcarea principiului egalitãţii, fiind vorba de persoane care se afla în situaţii deosebite. Aceasta obiectie fiind de omisiune, întrucît admiterea ce ar implica completarea dispoziţiei legale criticate este şi inadmisibila, ţinînd seama de statutul Curţii Constituţionale, care nu se poate substitui legiuitorului, potrivit art. 144 din Constituţie, pentru adãugarea unor noi prevederi celor instituite. În acest sens, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.
Cu privire la art. 17, Curtea Suprema de Justiţie considera ca textul instituie o restringere neconstitutionala în raport cu art. 49 din Constituţie, interzicind exercitarea profesiei de avocat la instanta de judecata, la parchetul şi instanţele Curţii de Conturi unde soţul avocatului sau ruda ori afinul sau pînã la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecãtor, procuror, judecãtor financiar, consilier de conturi sau procuror financiar. Se apreciazã în sesizare ca în asemenea cazuri opereazã incompatibilitatea judecãtorului, procurorului şi a celorlalte persoane vizate în art. 24 şi urmãtoarele din Codul de procedura civilã şi în art. 46 şi urmãtoarele din Codul de procedura penalã.
Prevederile art. 17 nu instituie însã restringeri ale exercitãrii dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilitãţi care constituie mãsuri de protecţie pentru pãrţi şi impotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. Textul legal priveşte direct avocatul şi nu judecãtorul, procurorul etc., astfel cum se prevede în codurile de procedura. Referitor la invocarea, în sesizare, a art. 24 din Codul de procedura civilã, este de menţionat ca în procesul civil, spre deosebire de cel penal, incompatibilitatea, care se aplica exclusiv judecãtorilor, priveşte situaţii ce nu au nici o legatura cu prevederile art. 17 din lege. Sesizarea se referã, în realitate, la instituţiile abtinerii şi recuzãrii, reglementate de art. 25 - 35 din Codul de procedura civilã, care, cu excepţia art. 27 pct. 7, se aplica şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi grefierilor.
În legatura cu art. 34 alin. 2, care prevede ca avocatul este rãspunzãtor fata de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte sãvîrşite cu intenţie, Curtea Suprema de Justiţie apreciazã ca el restringe neconstitutional dreptul clientului de a obţine daune şi pentru culpa grava a avocatului.
Limitarea prin lege a rãspunderii avocatului fata de client numai la prejudiciul adus prin acte sau fapte sãvîrşite cu intenţie creeazã pentru avocaţi un privilegiu, contrar principiului egalitãţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care regula generalã, aplicabilã tuturor cetãţenilor, este aceea a rãspunderii şi pentru pagubele produse din culpa.
Împrejurarea ca avocatul îşi asuma obligaţii "de mijloace" şi nu "de rezultat" nu are relevanta decît în ce priveşte proba culpei. În cazul obligaţiilor "de rezultat", culpa debitorului este prezumatã, în timp ce în cazul obligaţiilor "de mijloace", aceasta culpa trebuie doveditã, neexistand o asemenea prezumţie. De aceea, specificul activitãţii de avocat nu justifica în nici un fel limitarea rãspunderii pe care o instituie art. 34 alin. 2 din lege, cu atît mai mult cu cît, pe plan civil, rãspunderea avocatului este aceea a unui specialist care, prin definitie, nu poate conduce la înlãturarea rãspunderii pentru culpa.
Cu privire la art. 68 lit. c) şi d), grupul de deputaţi a invocat neconstituţionalitatea acestor prevederi, pe motiv ca sancţiunile ar fi incompatibile cu natura juridicã libera a profesiei.
Într-adevãr, profesia de avocat este o profesie liberala şi independenta. Acest principiu este fundamental. Dar libertatea indispensabila exercitãrii profesiei de avocat nu exclude anumite reguli, a cãror respectare presupune şi stabilirea unor sancţiuni. În consecinta, instituirea, ca sancţiune a plãţii unei amenzi, şi suspendarea din funcţie în caz de neplata a acesteia, deci pentru o fapta subsecventa, precum şi interdicţia de a exercita profesia pe o perioada determinata, care este o alta sancţiune, nu contravin în nici un fel dispoziţiilor Constituţiei.
Referitor la art. 76 alin. 3, care conţine o dispoziţie tranzitorie în legatura cu actualele birouri de avocaţi, este de observat ca el reprezintã o consecinta a art. 5 din lege, care prevede modalitãţile organizatorice de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate şi societãţi civile profesionale. Ambele texte sunt considerate neconstituţionale în sesizarea grupului de deputaţi, apreciindu-se ca nesocotesc dreptul de asociere consacrat de Constituţie.
Cu privire la art. 5 este de reţinut ca, în realitate, se critica faptul ca în ultima forma a legii, adoptatã de cãtre Parlament, acest text nu a mai reţinut ca modalitate organizatoricã birourile de asistenta juridicã cu caracter asociativ. Deci obiecţia de neconstituţionalitate este una de omisiune, or Curtea Constituţionalã nu poate exercita controlul decît asupra legilor adoptate, dupã cum s-a arãtat mai sus.
Prevederile art. 76 alin. 3 instituie o dispoziţie tranzitorie, destinatã a facilita trecerea la noile modalitãţi organizatorice stabilite în art. 5 din lege, fãrã a contraveni nici unei dispoziţii constituţionale.
În legatura cu art. 6, art. 51 şi cap. VI din lege, Curtea Suprema de Justiţie apreciazã ca acestea sunt neconstituţionale în raport cu art. 21 din Constituţie, deoarece legiuitorul a omis sa reglementeze dreptul persoanelor interesate de a se adresa instanţei de contencios administrativ. Este de reţinut ca, în fond, prin lege s-au reglementat doar cãile de atac în cadrul jurisdictiilor specifice profesiei de avocat, ceea ce nu poate avea semnificatia excluderii celor interesaţi de la liberul acces la justiţie, reglementat prin art. 21 din Constituţie. Pentru identitate de ratiune, aceeaşi este soluţia şi în ce priveşte art. 27 alin. 2 din lege.
În consecinta, numai în aceasta interpretare textele susmenţionate pot fi considerate constituţionale.
Avînd în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 16, art. 21, art. 38, art. 43, art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederile <>art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de 5 voturi în ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b) şi cu unanimitate de voturi cu privire la celelalte dispoziţii legale,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
1. Dispoziţiile art. 5, art. 12 alin. 1 lit. a) şi c), art. 17, art. 68 alin. 1 lit. c) şi d) şi art. 76 alin. 3 sunt constituţionale.
2. Dispoziţiile art. 6, art. 27 alin. 2, art. 51 şi cele cuprinse în cap. VI sunt constituţionale în mãsura în care se interpreteazã în sensul ca cei interesaţi au acces la justiţie în condiţiile legii.
Dispoziţiile art. 9 lit. b), cît priveşte precizarea "specializarea în drept", şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), cît priveşte precizarea "secţia juridicã", sunt neconstituţionale.
4. Dispoziţiile art. 12 alin. 1 lit. d), art. 12 alin. 2 şi art. 23 lit. c), în ce priveşte precizarea "cu excepţia cazului prevãzut la art. 12 alineatul ultim din prezenta lege", sunt neconstituţionale.
5. Dispoziţiile art. 34 alin. 2 sunt neconstituţionale.
6. Decizia se comunica Preşedintelui României, precum şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevãzute în art. 145 alin. (1) din Constituţie, şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 2 mai 1995 şi la ea au participat: Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu
-----------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
