Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 45 din 14 martie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 si 362 din Codul de procedura penala
Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Ioan Muraru - judecãtor Nicolae Popa - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Florin Bucur Vasilescu - judecãtor Romul Petru Vonica - judecãtor Iuliana Nedelcu - procuror Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi 362 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Joita Enica în Dosarul nr. 2.059/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penalã. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 3 februarie 2000 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 17 februarie 2000 şi apoi, succesiv, la 24 februarie 2000, la 7 martie 2000 şi la 14 martie 2000.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin Încheierea din 18 iunie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 2.059/1999, Curtea de Apel Constanta - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedura penalã. Excepţia a fost ridicatã de Joita Enica, prin mandatar Vasilica Glavan, cu ocazia soluţionãrii apelurilor penale declarate impotriva Sentinţei penale nr. 149 din 18 martie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 2.214/1998 al Tribunalului Constanta. Din examinarea concluziilor scrise depuse de autorul exceptiei de neconstituţionalitate rezulta ca aceasta priveşte şi dispoziţiile art. 2 din Codul de procedura penalã. În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi celor ale art. 22 alin. (1) care consfinţesc dreptul persoanei la viata şi la integritate fizica şi psihicã. Autorul exceptiei considera ca, deoarece "scopul procesului penal este de a trage la rãspundere pe vinovaţi conform vinovatiei lor", interzicerea instituitã pentru pãrţile vãtãmate sau succesorii acestora de a efectua "vreun demers prin care sa poatã demonstra ca organele de urmãrire penalã s-au înşelat folosind o încadrare juridicã anumitã sau ca instanta de judecata a fost patern de clementa cu autorul unei infracţiuni contra vieţii" ingradeste accesul la justiţie "în ce priveşte efectele vatamarilor aduse dreptului la viata şi a subordonarii acestui drept exclusiv organelor de parchet", aceasta limitare fiind "total strãinã dreptului fundamental al cetãţeanului la viata". Curtea de Apel Constanta - Secţia penalã, exprimandu-şi opinia ca urmare a solicitãrii Curţii Constituţionale, apreciazã ca art. 362 din Codul de procedura penalã nu contravine art. 22 alin. (1) din Constituţie, prin care se consacra garantarea dreptului la viata şi a dreptului la integritate fizica şi psihicã ale persoanei. Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca, deoarece nu poate fi reţinutã neconcordanta dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 362 din Codul de procedura penalã cu prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, excepţia este neîntemeiatã. Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei ridicate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, concluziile scrise depuse în motivarea exceptiei de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile mandatarului autorului exceptiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost ridicatã de parte. Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 şi 362 din Codul de procedura penalã, care au urmãtorul cuprins: - Art. 2: "Procesul penal se desfãşoarã atât în cursul urmãririi penale, cat şi în cursul judecaţii, potrivit dispoziţiilor prevãzute de lege. Actele necesare desfãşurãrii procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afarã de cazul când prin lege se dispune altfel."; - Art. 362: "Pot face apel: a) procurorul, în ce priveşte latura penalã şi latura civilã; b) inculpatul, în ce priveşte latura penalã şi latura civilã. Impotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitãrii sau încetãrii procesului penal; c) partea vãtãmatã, în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã; d) partea civilã şi partea responsabilã civilmente, în ce priveşte latura civilã; e) martorul, expertul, interpretul şi apãrãtorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoana ale carei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsura sau printr-un act al instanţei. Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevãzute la lit. b)-f) şi de cãtre reprezentantul legal, de cãtre apãrãtor, iar pentru inculpat, şi de cãtre soţul acestuia." Autorul exceptiei susţine ca aceste texte de lege, deoarece nu recunosc partii civile "dreptul de a aduce critica unei sentinţe judecãtoreşti în ceea ce priveşte soluţia în penal" în cazul infracţiunilor "fata de care urmãrirea penalã se promoveazã numai din oficiu", contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 şi ale art. 22 alin. (1), potrivit cãrora: - Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."; - Art. 22 alin. (1): "Dreptul la viata, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihicã ale persoanei sunt garantate." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine ca dispoziţiile art. 2 din Codul de procedura penalã instituie în alin. 1 principiul legalitãţii, iar în alin. 2, principiul oficialitatii procesului penal. Atât prevederile constituţionale ale art. 123 alin. (1), care dispun ca "Justiţia se înfãptuieşte în numele legii", cat şi cele ale art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãrora "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege", reflecta tocmai principiul legalitãţii, principiu ce constituie regula de baza în procesul penal şi totodatã garanţia ca orice persoana care a sãvârşit o infracţiune va fi pedepsita conform vinovatiei sale şi ca nici o persoana nevinovatã nu poate fi trasa la rãspundere penalã. Principiul oficialitatii, înscris în alin. 2 al art. 2 din Codul de procedura penalã, reprezintã, neîndoielnic, garanţia ca în cazul infracţiunilor atât începerea urmãririi penale, cat şi desfãşurarea procesului penal se îndeplinesc din oficiu, în afarã cazurilor când legea dispune altfel. Aceasta opţiune a legiuitorului în ceea ce priveşte urmãrirea, judecarea şi sancţionarea din oficiu a infractorilor a avut în vedere asigurarea protecţiei cat mai eficiente a societãţii, a interesului acesteia de sancţionare a persoanelor care comit infracţiuni. Asa fiind, Curtea constata ca art. 2 din Codul de procedura penalã este în deplin acord cu prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. Art. 362 din Codul de procedura penalã prevede persoanele care pot face apel impotriva sentinţelor penale pronunţate în prima instanta. Printre acestea se numara partea vãtãmatã, în cazul în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ceea ce priveşte latura penalã a cauzei, precum şi partea civilã şi partea civilmente responsabilã, dar numai în ceea ce priveşte latura civilã a cauzei. Punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate reprezintã o derogare de la principiul oficialitatii procesului penal şi are loc în situaţiile în care infracţiunile sãvârşite au un grad redus de pericol social. În aceste cazuri partea vãtãmatã poate utiliza cãile de atac, apelul sau recursul, dar numai în ceea ce priveşte latura penalã. În mod simetric, partea civilã şi partea responsabilã civilmente, atât în cauzele în care urmãrirea penalã şi desfãşurarea judecaţii se îndeplinesc din oficiu, cat şi în cele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, pot declara apel sau recurs, însã numai în ceea ce priveşte latura civilã a cauzei. În aplicarea art. 130 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societãţii. În acest context interdicţia partii civile de a ataca latura penalã a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia la justiţie. Instanta de control judiciar sesizatã de partea civilã nu poate fi împiedicatã sa constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul ca fapta imputatã nu exista sau ca aceasta nu a fost sãvârşitã de el. Aceasta constatare produce efecte numai asupra acţiunii civile care va fi admisã, cea penalã rãmânând definitiva prin achitarea inculpatului. Contrarietatea de hotãrâri poate fi însã înlãturatã prin exercitarea cãilor extraordinare de atac. Pe de alta parte însã, având deplina capacitate procesuala în tot ceea ce priveşte acţiunea civilã, partea civilã va putea discuta în apelul sau, dupã caz, în recursul sau şi aspectele penale ale hotãrârii atacate, dacã de modul în care au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile. Astfel, în caz de achitare, instanta are obligaţia de a se pronunţa asupra laturii civile, deci a soluţionãrii acţiunii civile în mod integral. Aceasta înseamnã determinarea existenţei unui fapt civil generator de prejudicii, în condiţiile art. 998 şi urmãtoarele din Codul civil. De altfel, în art. 346 din Codul de procedura penalã se dispune ca în caz de achitare sau încetare a procesului penal instanta se pronunţa, prin aceeaşi sentinta, şi asupra acţiunii civile. Dispoziţiile art. 362 din Codul de procedura penalã reprezintã, deopotrivã, şi reflectarea prevederilor art. 128 din Constituţie, care stabilesc ca "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii", adicã potrivit normelor de procedura. De aceea Curtea Constituţionalã considera ca instituirea unor reguli privind accesul la justiţie nu contravine Constituţiei cat timp le este asigurata pãrţilor interesate utilizarea cãilor de atac. Totodatã Curtea constata ca ratiunile pe care se întemeiazã interdicţia partii civile de a ataca latura penalã în cadrul procesului penal se regãsesc şi în legislaţia strãinã. Astfel, în dreptul belgian partea civilã nu poate urmãri anularea unei achitari decât relativ la interesele sale civile (art. 412 din Codul instrucţiei penale belgiene). În dreptul german, chiar şi atunci când procurorul nu înţelege sa acţioneze, interesul legitim al partii civile poate forta şi intervenţia, alãturatã, a procurorului (Legea pentru protecţia victimei din 1987). În Italia, acţiunea civilã poate privi, evident, numai interesele civile (art. 74 din Codul de procedura penalã italian). În sfârşit, examinând textele de lege criticate în raport cu prevederile art. 22 din Constituţie, referitoare la dreptul la viata şi la integritate fizica şi psihicã, Curtea, neputând retine nici o legatura semnificativã între acestea, constata ca aceasta critica nu este pertinenta pentru soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 16, 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte art. 362 din Codul de procedura penalã,
CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi 362 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Joita Enica în Dosarul nr. 2.059/1999 al Curţii de Apel Constanta - Secţia penalã. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 14 martie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent, Doina Suliman
OPINIE SEPARATĂ Consideram ca dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, iar soluţia care se impunea în speta, sub acest aspect, era aceea de admitere a exceptiei de neconstituţionalitate. Pe de alta parte, suntem de acord ca dispoziţiile art. 2 din Codul de procedura penalã, precum şi restul dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale, astfel încât apreciem ca, sub acest aspect, soluţia de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate este corecta. Este, de asemenea, corecta şi respingerea sustinerii autorului exceptiei în sensul ca dispoziţiile art. 362 din Codul de procedura penalã ar contraveni prevederilor constituţionale ale art. 22 alin. (1) (text conform cãruia "Dreptul la viata, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihicã ale persoanei sunt garantate."). Într-adevãr, apãrarea dreptului la viata constituie, în speta, o problema de fapt şi, deci, de aplicare corecta a legii penale, problema a carei soluţionare intra în competenta exclusiva a instanţei de judecata, iar nu a Curţii Constituţionale, întrucât nu constituie o problema de constitutionalitate a textului de lege criticat. Asa fiind, în cele ce urmeazã vor fi înfãţişate considerentele în baza cãrora dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedura penalã, prin limitarea dreptului partii vãtãmate şi, respectiv, al partii civile de a exercita calea de atac a apelului (şi, în consecinta, şi calea de atac a recursului, datoritã trimiterii realizate prin art. 385 2 din Codul de procedura penalã), contravin Constituţiei, şi anume: prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi; prevederilor art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie (prevederi constituţionale invocate în mod expres de autorul exceptiei); prevederilor art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apãrare; prevederilor art. 128, referitoare la folosirea cãilor de atac. 1. Conform art. 21 din Constituţie, "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept". a) Întrucât textul constituţional nu distinge, rezulta ca accesul liber la justiţie nu se referã exclusiv la acţiunea introductivã la prima instanta de judecata, ci şi la sesizarea oricãror altor instanţe care, potrivit legii, au competenta de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, asadar, la exercitarea cãilor de atac, deoarece apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea actionarii impotriva hotãrârilor judecãtoreşti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor pãrţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita cãile legale de atac constituie o restrangere a accesului liber la justiţie. Aceasta ingradire este neconstitutionala, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 49 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia: "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav." b) De altfel, limitarea, stabilitã prin art. 362 lit. c) din Codul de procedura penalã, a dreptului partii vãtãmate de a exercita cãile ordinare de atac, cu privire la latura penalã, exclusiv în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, ingradeste, în mod evident, accesul sau la justiţie. Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenta plângerii prealabile a persoanei vãtãmate reprezintã o excepţie de la principiul general al oficialitatii procesului penal şi se aplica doar în cazul infracţiunilor cu o gravitate şi cu un grad de pericol social mai reduse. Pe de alta parte, în cazul infracţiunilor mai grave, interesul partii vãtãmate pentru aplicarea corecta a mãsurilor represive legale este mai accentuat. Este adevãrat ca procesele penale având ca obiect infracţiuni care sunt urmãrite din oficiu sunt de interes public şi ca titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, "În activitatea judiciarã, [...] reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor". Dar nu mai puţin adevãrat este şi faptul ca exercitarea personalã şi în mod nemijlocit de cãtre partea vãtãmatã sau de cãtre partea civilã a dreptului de a ataca la instanta ierarhic superioarã o hotãrâre judecãtoreascã pe care o considera gresita, indiferent sub ce aspect, nu diminueazã cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotriva, le completeazã în interesul aplicãrii corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotãrârile instanţelor inferioare. La fel cum poate gresi o instanta judecãtoreascã, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualitati, astfel încât este posibil ca în mod eronat sa nu atace cu apel ori cu recurs o hotãrâre nelegalã sau netemeinica. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedura penalã - partea vãtãmatã şi partea civilã sunt private de dreptul de a exercita cãile de atac, hotãrârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinta menţinerii erorii judiciare (a carei posibilitate de inlaturare prin eventuala formulare a unei cai extraordinare de atac este extrem de redusã, ca urmare a regimului juridic restrictiv al acestor cai). c) Invocarea, prin considerentele deciziei la care se referã prezenta opinie separatã, a soluţiilor asemãnãtoare celor ale art. 362 din Codul de procedura penalã roman - adoptate în legislaţia sau în jurisprudenta altor state nu este relevanta în cadrul controlului de constitutionalitate efectuat în cauza de fata. Într-adevãr, asemenea soluţii pot constitui premise teoretice pentru promovarea unor principii sau reglementãri concrete în legislaţia nationala, însã aceste reglementãri din sisteme de drept strãine nu pot legitima menţinerea unor reglementãri româneşti contrare dispoziţiilor constituţionale. 2. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, "Dreptul la apãrare este garantat". Prin redactarea sa atât de generalã, aceasta garanţie constituţionalã nu vizeazã doar apãrarea referitoare la faza procesului penal desfasurata în fata primei instanţe de judecata (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în fata instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc.), ci vizeazã, deopotrivã, şi dreptul de apãrare prin exercitarea cãilor legale de atac impotriva unor constatãri de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanta de judecata, dar care sunt considerate gresite de cãtre unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident ca, în situaţia în care partea vãtãmatã şi partea civilã sunt impiedicate sa exercite cãile ordinare de atac, acestea nu-şi pot valorifica şi apara drepturile în fata instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în fata acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate inrautati situaţia acestuia. Trebuie menţionat, în acest context, ca, în ceea ce priveşte calea de atac exercitatã de Ministerul Public, Curtea Constituţionalã a stabilit, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din Codul de procedura penalã, texte referitoare la exercitarea din oficiu, în anumite condiţii, a acţiunii civile în cadrul procesului penal. 3. Potrivit prevederilor art. 128 din Constituţie, "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Aceasta norma constituţionalã cuprinde doua teze: a) prima teza consacra dreptul subiectiv al oricãrei pãrţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita cãile de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate; b) cea de-a doua teza prevede ca exercitarea cãilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teza exprima, de fapt, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie (desigur, în înţelesul de acces liber la toate gradele de jurisdicţie, astfel cum s-a demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. 1); aceasta teza conţine, asadar, o reglementare substantiala. Cea de-a doua teza se referã la reguli de procedura, care nu pot însã aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teza. Asa fiind, în privinta condiţiilor de exercitare a cãilor de atac legiuitorul poate sa reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie sa fie facuta declaraţia, conţinutul sau, instanta la care se depune, competenta şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum, de altfel, prevede art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãruia "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei pãrţi interesate de a exercita cãile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 49 din Constituţie. Într-adevãr, deşi art. 128 din Constituţie asigura folosirea cãilor de atac "în condiţiile legii", aceasta dispoziţie constituţionalã nu are însã semnificatia ca "legea" ar putea inlatura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertãţi expres consacrate prin Constituţie. 4. Diferentierea facuta prin art. 362 din Codul de procedura penalã între regimul juridic al partii vãtãmate şi cel al partii civile este neconstitutionala, incalcand dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora: "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri." Conform art. 24 alin. 1 şi 2 din Codul de procedura penalã, "Persoana care a suferit prin fapta penalã o vãtãmare fizica, morala sau materialã, dacã participa în procesul penal, se numeşte parte vãtãmatã. Persoana vãtãmatã care exercita acţiunea civilã în cadrul procesului penal se numeşte parte civilã". Asadar, în cazul în care persoana vãtãmatã formuleazã, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a sãvârşirii infracţiunii, aceasta cumuleazã doua calitãţi procesuale: calitatea de parte vãtãmatã şi calitatea de parte civilã. Aceste doua pãrţi ale procesului penal se afla însã într-o situaţie identicã, şi anume în situaţia de persoana lezata în drepturile sale prin sãvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenta "interesului legitim", la care se referã art. 21 din Constituţie. Asa fiind, diferentierea facuta prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) din art. 362 din Codul de procedura penalã (în sensul ca partea vãtãmatã poate face apel numai în ceea ce priveşte latura penalã a cauzei în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, iar partea civilã numai în ceea ce priveşte latura civilã) este contrarã principiului constituţional al egalitãţii cetãţenilor în fata legii. De altfel, sub acest aspect, trebuie remarcat ca exista o contradictie vãditã între, pe de o parte, dispoziţiile art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedura penalã şi, pe de alta parte, dispoziţiile art. 15 alin. 3 din acelaşi cod, potrivit cãrora: "Calitatea de parte civilã a persoanei care a suferit o vãtãmare prin infracţiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vãtãmatã în aceeaşi cauza." 5. Soluţia adoptatã prin decizia la care se referã prezenta opinie separatã, în sensul constituţionalitãţii dispoziţiilor art. 362 din Codul de procedura penalã, este contrarã şi unora dintre principiile stabilite prin jurisprudenta anterioarã a Curţii Constituţionale. Astfel, aceasta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, ca "art. 278 din Codul de procedura penalã este constituţional numai în mãsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii impotriva mãsurilor sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în fata instanţelor judecãtoreşti sa se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmeazã sa se aplice în mod direct". Prin urmare, orice persoana care se considera lezata în drepturile sau interesele sale legitime printr-o soluţie de neurmãrire adoptatã de procuror se poate adresa justiţiei; cu toate acestea partea vãtãmatã, constituitã şi parte civilã, este opritã sa se adreseze instanţei superioare impotriva unei sentinţe judecãtoreşti de achitare sau de încetare a procesului penal. 6. Soluţia pe care o sustinem prin prezenta opinie separatã nu poate fi înlãturatã de argumentul, cuprins în decizia luatã cu majoritate de voturi, potrivit cãruia partea civilã nu ar fi lezata în drepturile şi interesele sale prin dispoziţiile sentinţei referitoare la latura penalã a cauzei, întrucât ea are posibilitatea sa-şi valorifice pretenţiile pentru despãgubire şi pe calea unei acţiuni civile separate sau prin continuarea judecãrii acţiunii civile chiar şi dupã pronunţarea unei hotãrâri de achitare în procesul penal. Într-adevãr, art. 22 alin. 1 din Codul de procedura penalã prevede ca "Hotãrârea definitiva a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile care judeca acţiunea civilã, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a sãvârşit-o şi a vinovatiei acesteia". Asa fiind, rezulta ca partea civilã, pentru a-şi putea valorifica drepturile la despãgubire printr-o acţiune civilã, alãturatã acţiunii penale sau exercitatã separat, este deosebit de interesatã de îndreptarea eventualelor nelegalitati sau netemeinicii cuprinse în sentinta penalã şi datoritã cãrora, în mod eronat, s-a reţinut dupã caz - inexistenta faptei, nesavarsirea acesteia de cãtre inculpat, lipsa vinovatiei inculpatului, existenta legitimei apãrãri, a stãrii de necesitate, a cazului fortuit, a iresponsabilitatii sau a scuzei provocarii. Cu toate acestea, în absenta posibilitatii exercitãrii cãilor de atac, partea civilã nu poate acţiona în justiţie pentru apãrarea drepturilor şi intereselor sale legitime, spre a solicita înlãturarea erorilor din sentinta penalã, erori ce prejudeca acţiunea sa civilã. 7. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, decizia la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curţii Constituţionale) este singura care produce efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii litigiului aflat pe rolul instanţei judecãtoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 362 lit. c) şi d) din Codul de procedura penalã, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referã aceasta opinie separatã. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în mãsura în care a fost pronunţatã cu votul a cel puţin 5 judecãtori, conform <>art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numãrul de voturi exprimate pentru soluţia pronunţatã. De aceea autoritãţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecãtorilor ce formeazã completul de judecata. Rãspunderea juridicã este identicã şi într-un caz şi în celãlalt, în condiţiile prezentate prin considerentele <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.
Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale
Romul Petru Vonica, judecãtor
Ioan Muraru, judecãtor
Kozsokar Gabor, judecãtor
────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
