Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 439 din 15 aprilie 2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul in Romania
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 354 din 8 mai 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Simona Ricu - procuror
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicatã de Muhammad Kamil Khudeir Al Mayali în Dosarul nr. 7.717/302/2007 al Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Se prezintã interpretul de limbã arabã, desemnat în cauzã spre a asigura traducerea, domnul Dalati Bassam.
Magistratul-asistent informeazã Curtea asupra faptului cã partea Oficiul Român pentru Imigrãri a transmis la dosar punctul sãu de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând, în final, respingerea acesteia ca neîntemeiatã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, arãtând cã acestea nu încalcã prevederile constituţionale invocate. Precizeazã, în sensul criticilor de neconstituţionalitate formulate, cã procedura audierii nu este interzisã de textul de lege, dar nici obligatorie, ea depinzând de probatoriul administrat în cauza dedusã judecãţii.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 19 noiembrie 2007, pronunţatã în Dosarul nr. 7.717/302/2007, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România.
Excepţia a fost ridicatã de Muhammad Kamil Khudeir Al Mayali într-o cauzã civilã având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva hotãrârii Oficiului Român pentru Imigrãri de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat şi pentru acordarea unei forme de protecţie subsidiarã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine cã textul de lege criticat contravine dreptului la apãrare, drept absolut garantat de Constituţie, Convenţia privind statutul refugiaţilor, Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, deoarece lasã la libera apreciere a judecãtorului cauzei posibilitatea şi oportunitatea audierii solicitantului de azil. Or, în materia acordãrii protecţiei umanitare şi a drepturilor refugiaţilor, principiile speciale cum sunt credibilitatea şi prezumţia de bunã-credinţã joacã un rol esenţial. Audierea strãinului în cadrul procedurilor judecãtoreşti oferã instanţei posibilitatea de a cerceta în mod direct şi nemijlocit întregul material probator ce contribuie la lãmurirea împrejurãrilor cauzei şi de a-şi forma astfel o opinie, deci nu exclusiv pe baza constatãrilor "ex propriis sensibus" şi a afirmaţiilor unui funcţionar al Oficiului Român pentru Imigrãri.
Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti opineazã în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate. Reglementarea posibilitãţii de a se audia solicitantul de azil numai dacã instanţa de judecatã considerã cã audierea este utilã soluţionãrii cauzei nu constituie o restrângere a exerciţiului dreptului la apãrare, legiuitorul putând impune anumite condiţii pentru exercitarea acestui drept.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile <>art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt constituţionale, acestea nefiind de naturã sã restrângã exercitarea liberului acces la justiţie sau a dreptului la apãrare. Textul de lege criticat conţine norme de procedurã, fiind în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Legea fundamentalã, şi prevede reguli speciale, proprii procedurii specifice în materia azilului, şi anume a soluţionãrii plângerii formulate de solicitantul de azil împotriva hotãrârii Oficiului Român pentru Imigrãri de respingere a cererii.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, cu urmãtorul conţinut:
- Art. 63. - Audierea: "Instanţa poate dispune audierea solicitantului de azil atunci când apreciazã cã aceasta este utilã soluţionãrii cauzei."
Autorul excepţiei considerã cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate, în ordinea invocãrii lor, prevederile art. 24 alin. (1) care garanteazã dreptul la apãrare, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, art. 16 alin. (1) şi (2) din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiatã la Geneva la 28 iulie 1951, ratificatã de România prin <>Legea nr. 46/1991 , privind dreptul de a sta în justiţie, art. 18 alin. (2) din Constituţie privind dreptul de azil care se acordã şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor la care România este parte, precum şi art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (2) din Legea fundamentalã, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, şi Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, fãrã a preciza un text anume al acesteia.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
Autorul excepţiei apreciazã cã neconstituţionalitatea <>art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România constã în caracterul dispozitiv al normelor legale criticate, în sensul cã acestea nu impun instanţei de judecatã obligaţia audierii solicitantului de azil, ci o lasã la libera apreciere a judecãtorului, care dispune în funcţie de utilitatea acestui mijloc de probã pentru soluţionarea cauzei. Sunt restrânse, în opinia autorului excepţiei, exercitarea dreptului la apãrare, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de a sta în justiţie, consacrate prin art. 24 alin. (1) din Constituţie, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi art. 16 pct. 1 şi 2 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiatã la Geneva la 28 iulie 1951, la care România a aderat prin <>Legea nr. 46/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã aceasta nu este întemeiatã.
Procedura acordãrii unei forme de protecţie umanitarã, reglementatã de <>Legea nr. 122/2006 , are un caracter special, derogatoriu de la normele de drept comun. Acordarea unei forme de protecţie umanitarã se realizeazã în douã etape: prima, cea administrativã, desfãşuratã în faţa autoritãţii specializate - Oficiul Român pentru Imigrãri -, în cadrul cãreia are loc intervievarea solicitantului şi analizarea motivelor invocate, în urma cãrora autoritatea dispune în sensul admiterii sau respingerii cererii, şi a doua etapã, cea judecãtoreascã, declanşatã prin plângerea solicitantului împotriva deciziei autoritãţii competente. Etapa judecãtoreascã este guvernatã de principiile celeritãţii şi confidenţialitãţii, având în vedere natura cauzelor ce urmeazã a fi soluţionate. Astfel de cauze se judecã, potrivit art. 62 din lege, "cu precãdere faţã de celelalte cauze civile", în cadrul unor termene procedurale scurte, imperativ fixate de lege, "dezbaterile au loc în şedinţã secretã", astfel cum prevede art. 58 alin. (1), iar exercitarea drepturilor procedurale "se face numai personal sau prin asistenţa unui apãrãtor" (art. 59).
Examinând prevederile legale ce reglementeazã procedura acordãrii unei forme de protecţie umanitarã, Curtea nu poate reţine pretinsa încãlcare a dreptului la apãrare, a liberului acces la justiţie sau a dreptului la un proces echitabil. Dreptul de a sta în faţa instanţei, prevãzut şi de art. 16 pct. 1 şi 2 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiatã la Geneva la 28 iulie 1951, este asigurat prin însãşi reglementarea etapei judecãtoreşti succesive celei administrative, precum şi prin instituirea cãii de atac a recursului împotriva hotãrârii judecãtoreşti. În cadrul etapei judecãtoreşti, solicitantul beneficiazã de toate drepturile şi garanţiile procedurale specifice unui proces echitabil, drepturi pe care le exercitã "numai personal sau prin asistenţa unui apãrãtor". Instanţa soluţioneazã cauza pe baza susţinerilor cuprinse în plângerea solicitantului-reclamant, a celor arãtate de intimat în întâmpinare, a afirmaţiilor martorilor, dacã este cazul, şi, în mãsura în care este utilã cauzei, a audierii solicitantului.
Prin urmare, audierea solicitantului, care a constituit elementul principal al etapei administrative, desfãşurate în faţa autoritãţii competente, specializate în materia acordãrii azilului, este reluatã în faţa instanţei doar dacã aceasta apreciazã cã este de naturã a aduce noi lãmuriri asupra cauzei, în cadrul controlului judecãtoresc. Legea nu interzice audierea strãinului, dar nici nu o impune ca obligatorie, depinzând de probatoriul administrat în cauzã, în funcţie de circumstanţele specifice acesteia. Totodatã, este de remarcat cã utilitatea reprezintã un criteriu pentru admisibilitatea probei în faţa instanţei. Nu în ultimul rând, ar fi contrar principiului celeritãţii, predominant în materie, ca în faţa instanţei de judecatã sã fie în mod obligatoriu reluatã audierea solicitantului de azil, fãrã a fi apreciatã în concret utilitatea ei, întrucât ar putea sã nu aducã informaţii noi, suplimentare faţã de cele înregistrate în faza administrativã a procedurii acordãrii azilului, singurul efect fiind, în acest caz, doar tergiversarea soluţionãrii cauzei.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicatã de Muhammad Kamil Khudeir Al Mayali în Dosarul nr. 7.717/302/2007 al Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 aprilie 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
