Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 420 din 15 octombrie 2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 48 din 21 ianuarie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Ringier România" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 26.685/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 411D/2013 al Curţii Constituţionale.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public pentru susţinerea concluziilor asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Acesta arată că cenzurarea de către instanţa judecătorească a motivului desfiinţării postului nu echivalează cu o ingerinţă a statului în activitatea angajatorului - întreprindere privată, deoarece instanţa verifică, pe calea controlului judecătoresc, caracterul real al desfiinţării postului, această condiţie reprezentând o garanţie în favoarea angajatului împotriva posibilităţii concedierii arbitrare.
Reprezentantul Ministerului Public mai menţionează că prin Decizia nr. 23 din 24 ianuarie 2013 Curtea s-a pronunţat în acelaşi sens mai sus indicat, iar în lipsa unor elemente noi, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei, pronunţată cu acel prilej, precum şi argumentele care o justifică, se impun a fi menţinute şi în prezenta cauză.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 5 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 26.685/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Ringier România" - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei decizii de concediere.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 65 alin. (2) teza a doua din Codul muncii, potrivit cărora desfiinţarea locului de muncă trebuie să aibă o cauză reală şi serioasă, permit instanţei de judecată să cenzureze oportunitatea (mobilul, motivul) avută în vedere de angajator la aplicarea deciziei manageriale de desfiinţare a postului respectiv, ceea ce reprezintă o încălcare a principiilor economiei de piaţă şi a proprietăţii private, consacrate de art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) şi de art. 136 alin. (5) din Constituţie.
Prima condiţie impusă de text, aceea ca desfiinţarea postului să fie efectivă, are semnificaţia protejării angajatului de posibilitatea concedierii abuzive, bazate pe desfiinţarea fictivă a postului, veridicitatea desfiinţării putând fi verificată în fapt de către instanţa de judecată.
A doua condiţie lasă însă cauza desfiinţării postului la aprecierea instanţei, producându-se o ingerinţă în actul de administrare a agentului economic. Economia de piaţă are drept fundamente proprietatea particulară şi interesul personal, fiind condusă prin mecanismele concurenţei, ale cererii şi ofertei, fără intervenţia administrativă a statului. Prin urmare, fiecare societate/întreprindere privată, orientându-se şi în funcţie de propria experienţă pe piaţă, informaţii şi cunoştinţe, sau chiar intuiţie, urmăreşte, prin deciziile luate de organele de conducere, realizarea profitului. Or, o instanţă de judecată nu poate să cenzureze cauza actului de management sau să înlocuiască deciziile obiective, economice şi personale ale conducătorului sau managerului unei societăţi private, fără a încălca dreptul de proprietate privată, cu cele trei atribute: usus, fructus şi abusus. În acest sens, autorul excepţiei arată că intuiţia proprietarului poate să nu întrunească, aparent, exigenţele unei cauze "reale şi serioase" şi nici nu poate fi dovedită, aşa cum cere textul legal criticat, însă practica a demonstrat, în unele cazuri, că a fost soluţia ce a salvat o societate de la pierderi sau chiar faliment.
Mai semnalează autorul excepţiei faptul că practica judiciară nu este constantă în această materie: unele instanţe de judecată au dispus chiar efectuarea de expertize pentru a verifica existenţa pierderilor ce au determinat desfiinţarea postului, după cum alte instanţe au apreciat că nu există temei legal care să îl oblige pe angajator să insereze în decizia de concediere motivul economic, tehnic sau financiar care a determinat reorganizarea unităţii.
În consecinţă, se apreciază că prima condiţie prevăzută de art. 65 alin. (2), potrivit căreia "desfiinţarea trebuie să fie efectivă", este suficientă pentru realizarea intenţiei legiuitorului de protejare a salariatului. Suplimentarea caracterului efectiv al desfiinţării postului cu a doua condiţie, constând în necesitatea existenţei unei cauze reale şi serioase a acestei operaţiuni, transformă instanţa de judecată în manager al societăţii comerciale private şi depăşeşte, prin urmare, limitele stabilite de art. 135 şi art. 136 din Constituţie.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.
Se arată că angajatorul, în calitatea sa de subiect de drept, beneficiază de protecţia oferită de dispoziţiile constituţionale ale art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) şi ale art. 136 alin. (5), invocate în motivarea excepţiei, iar în speţă, acesta şi-a exercitat, în concret, libera iniţiativă şi dreptul său de proprietate asupra bunurilor din patrimoniu prin încheierea unui contract individual de muncă. Acesta nu este însă un act de administrare unilateral al angajatorului, ci o convenţie bilaterală, exprimând manifestarea acordului de voinţă al celor două părţi contractuale, angajator şi salariat. Astfel, interesul legitim legat de stabilitatea raporturilor de muncă şi de ocrotirea bunei credinţe impune ca exerciţiul dreptului angajatorului de a pune capăt contractului individual de muncă să nu fie arbitrar.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că aceasta este neîntemeiată.
Textul legal criticat stabileşte condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia. Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în materie, condiţionarea desfiinţării locului de muncă de existenţa unei cauze reale şi serioase reprezintă o garanţie menită să preîntâmpine o atitudine abuzivă a angajatorului faţă de salariat, în scopul asigurării unui echilibru de forţe între cele două părţi contractuale. Totodată, textul de lege criticat nu urmăreşte limitarea libertăţii angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activităţii economice, ci reprezintă, în realitate, o expresie a prevederilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi."
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii sunt constituţionale.
Condiţiile pe care textul criticat le reglementează urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părţi ale contractului de muncă - angajator şi salariat -, astfel că nu este suficientă cerinţa ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă, ci este necesară şi aceea de a fi justificată de o cauză reală şi serioasă. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie, aşadar, determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură. Toate aceste garanţii ar fi lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanţelor judecătoreşti, care pot cere administrarea de probe în vederea evidenţierii existenţei cauzei reale şi serioase ce a determinat desfiinţarea locului de muncă.
Contrar celor susţinute de autorul excepţiei, dispoziţiile legale examinate nu limitează, ci asigură posibilitatea manifestării libertăţii angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activităţii, însă în funcţie de factorii obiectivi care o influenţează, fiind exclusă doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului faţă de salariat. Aşadar, aceste dispoziţii nu constituie o încălcare a prevederilor fundamentale invocate, ci urmăresc exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Constituţie.
De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în sensul constituţionalităţii textului legal examinat, prin Decizia nr. 23 din 24 ianuarie 2013.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul cuprins:
"(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă."
Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) referitoare la libera iniţiativă şi concurenţă ca principii ale economiei de piaţă şi ale art. 136 alin. (5) privind principiul inviolabilităţii, în condiţiile legii organice, a proprietăţii private.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile de lege criticate stabilesc condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia. Aceste condiţii urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părţi ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desfiinţarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun - dificultăţi economice, transformări tehnologice, reorganizarea activităţii etc. -, pe de o parte, şi nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte.
Pentru aceste raţiuni, legea prevede nu doar cerinţa ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă, ci şi pe aceea de a fi justificată de o cauză reală şi serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură.
Sintagma "cauză reală şi serioasă" evocă fapte, ipoteze determinabile care să excludă abordările subiective. Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de nevoia surmontării unor dificultăţi tehnice, economice, de imperativul economic al creşterii productivităţii muncii, al adaptării la evoluţiile noilor tehnologii. Cauza este serioasă atunci când situaţia unităţii angajatorului este una gravă, ameninţând evoluţia sau chiar viabilitatea ei.
Toate aceste garanţii ar rămâne lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanţelor de judecată, care pot cere administrarea de probe în vederea evidenţierii existenţei cauzei reale şi serioase ce a determinat desfiinţarea locului de muncă.
Curtea apreciază, aşadar, că textul de lege criticat nu urmăreşte limitarea libertăţii angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activităţii economice, ci, din contră, asigură posibilitatea manifestării acesteia în funcţie de factorii obiectivi care o influenţează, excluzând doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului faţă de salariat. Astfel, departe de a reprezenta o încălcare a dispoziţiilor constituţionale referitoare la libertatea economică şi inviolabilitatea proprietăţii private, prevederile de lege criticate reprezintă, în realitate, o expresie a dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi."
De altfel, Curtea a mai analizat o excepţie de neconstituţionalitate cu acelaşi obiect, ridicată de acelaşi autor şi cu o motivare asemănătoare, excepţie soluţionată prin Decizia nr. 23 din 24 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 5 martie 2013.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează, pentru identitate de raţiune, valabilitatea şi în cauza de faţă.
În plus, Curtea constată că Legea nr. 53/2003 - Codul muncii nu conţine o enumerare a cauzelor reale şi serioase care pot determina desfiinţarea locului de muncă. Aceasta demonstrează intenţia legiuitorului de a lăsa în competenţa instanţelor judecătoreşti interpretarea situaţiilor concrete ce se încadrează în spiritul şi litera legii, prin administrarea probelor concludente, pertinente şi utile care să dovedească buna credinţă a angajatorului în ceea ce priveşte desfiinţarea locului de muncă, justificată exclusiv de necesitatea eficientizării propriei activităţi şi obţinerea unui randament maxim cu minimum de resurse umane şi financiare. Instanţa de judecată nu analizează oportunitatea deciziei de restructurare internă a angajatorului şi nici nu cenzurează măsurile luate în acest scop, ci efectuează, potrivit competenţei sale, controlul de legalitate prin care se asigură că această măsură corespunde unei nevoi obiective, reale şi serioase a societăţii şi nu ascunde o concediere abuzivă.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "Ringier România" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 26.685/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
