Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Prin adresa nr. 8 din 22 iunie 1992, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 31/22.06.1992, Curtea Suprema de Justiţie a sesizat Curtea Constituţionalã, solicitandu-i sa constate neconstituţionalitatea art. 27 şi art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere, lege adoptatã de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţa comuna din ziua de 17 iunie 1992.
Curtea, în baza <>art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata mai întîi ca este competenta, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, sa soluţioneze sesizarea, iar aceasta s-a fãcut cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cît priveşte art. 27 din sus-menţionatã lege, Curtea Suprema de Justiţie apreciazã ca neconstitutionala prevederea referitoare la "nationalizarea" investiţiilor efectuate în zonele libere, deoarece nationalizarea, ca mijloc de dobîndire a proprietãţii publice, pe lîngã faptul ca apare ca o sancţiune neconstitutionala, nici nu este necesarã, întrucît, în prezenta unui interes public, exista posibilitatea exproprierii investiţiilor efectuate în zonele libere.
Cît priveşte art. 34 din sus-menţionatã lege, în sensul cãruia "în zonele libere, personalul nu poate inceta lucrul prin greva, conflictele de munca urmînd a fi soluţionate prin negociere între pãrţi", Curtea Suprema de Justiţie îl considera neconstitutional, deoarece cazul salariaţilor din zonele libere nu se încadreazã în nici una din situaţiile limitativ prevãzute în art. 49 alin. (1) din Constituţie pentru a se putea restringe dreptul la greva.
În examinarea sesizãrii şi a textelor constituţionale şi legale, Curtea Constituţionalã a analizat şi punctele de vedere trimise de cãtre Camera Deputaţilor şi Guvern, precum şi o explicaţie a Ministerului Transporturilor, anexatã la punctul de vedere al Guvernului.
În punctul de vedere exprimat de cãtre Camera Deputaţilor se arata ca dispoziţia din art. 27 nu admite nationalizarea în sensul de spoliere, ca act arbitrar, de trecere în proprietatea statului a investiţiilor respective fãrã despãgubiri, ci, dimpotriva, conceptul de "nationalizare" are în vedere instituirea unei norme de protecţie şi garanţie a proprietãţii private, asigurind ca o astfel de nationalizare nu poate interveni decât cu respectarea stricta a anumitor condiţii şi cu plata unor despãgubiri legale. În fapt, se arata în continuare, nationalizarea este situata pe acelaşi plan cu exproprierea, fiind supusã aceluiaşi regim juridic şi avînd aceeaşi finalitate ca şi exproprierea, ceea ce marcheaza tocmai respectarea prevederilor Constituţiei, potrivit cãrora proprietatea este inviolabilã. Se motiveaza apoi prevederea legalã şi prin concordanta cu reglementãrile din <>Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor strãine. În acest sens, se susţine ca şi în situaţia suprimãrii termenului "nationalizare", acest concept rãmîne în <>Legea nr. 35/1991 , iar existenta unor reglementãri diferite în aceeaşi problema genereazã interpretãri contradictorii, care pot crea suspiciuni din partea statelor strãine fata de legislaţia romana în acest domeniu. Totodatã, se subliniaza ca noţiunea de "nationalizare" este cuprinsã şi în tratatele încheiate de România cu statele strãine, ca mãsura de apãrare a intereselor cetãţenilor lor impotriva oricãror mãsuri arbitrare şi ca tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern (art. 11 din Constituţie).
În fine, în punctul de vedere al Camerei Deputaţilor se susţine ca, deşi Constituţia nu conţine conceptul de "nationalizare", s-ar putea lua totuşi în discuţie dacã, în anumite cazuri de excepţie, statul roman nu ar putea recurge şi la unele mãsuri de "nationalizare" în temeiul suveranitãţii sale naţionale.
Cu privire la art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere, în punctul de vedere exprimat de cãtre Camera Deputaţilor se arata ca reglementarea propusã priveşte numai regimul vamal, "sub toate celelalte aspecte aplicându-se legislaţia interna romana", şi ca este posibil ca situaţiile de excepţie prevãzute de <>Legea nr. 15/1991 - care interzic sau conditioneaza declanşarea grevei - sa fie aplicabile şi în asemenea zone.
În punctul de vedere exprimat de cãtre Guvern se considera prevederea privind "nationalizarea" ca fiind constituţionalã, pentru ca "notiunile de nationalizare şi expropriere nu au încã un conţinut definit exact printr-un act normativ" şi ca "apare evident ca ambele notiuni au acelaşi scop şi anume cel al etatizarii". Se adauga ca art. 27 enumera toate modalitãţile de garantare a dreptului de proprietate şi ca folosirea ambelor notiuni este de natura sa înlãture eventualele suspiciuni ale investitorilor strãini care vor sa desfãşoare activitãţi în zonele libere.
Referindu-se la art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere, Guvernul arata ca proiectul acestei legi a fost elaborat anterior adoptãrii Constituţiei şi nu s-a ştiut modul în care urma a se reglementa aceasta situaţie. De altfel, în explicatia Ministerului Transporturilor, anexatã punctului de vedere al Guvernului, se arata ca "în prezent, fata de prevederea constituţionalã (art. 40), urmeazã ca art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere sa fie eliminat".
Curtea Constituţionalã,
examinînd sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, punctele de vedere exprimate de cãtre Camera Deputaţilor şi Guvern, precum şi concordanta dintre textele legale în discuţie şi dispoziţiile constituţionale, retine urmãtoarele:
a) În legatura cu prevederea privind "nationalizarea" din art. 27 din Legea privind regimul zonelor libere
Constituţia României garanteazã, prin art. 41, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului. În acest sens Constituţia prevede ca "Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauza de utilitate publica, stabilitã potrivit legii, cu dreapta şi prealabilã despãgubire". Din examinarea dispoziţiilor constituţionale şi, mai ales, a celor cuprinse în art. 41 şi art. 135, rezulta ca numai exproprierea este nominalizatã şi deci admisã, ca modalitate de trecere silitã, prin dispoziţia autoritãţilor statale competente, a unor bunuri din proprietatea privatã în proprietatea publica a statului. Din nici un text constituţional nu rezulta posibilitatea "nationalizarii" ca transfer de proprietate rezultind dintr-o decizie a autoritãţilor publice competente, cãreia proprietarul sau proprietarii trebuie sa i se conformeze. Lipsa nominalizarii "nationalizarii" din Constituţie nu este intimplatoare, ea este rezultatul voinţei constituantului de a inlatura dintre mijloacele de transfer al proprietãţii acele modalitãţi care, fiind interpretabile şi ridicind suspiciuni mai ales cît priveşte cauza lor, pot duce la abuz din partea autoritãţilor publice şi, deci, la încãlcarea libertãţilor publice. Prin aceasta, Constituţia subliniaza, o data în plus, caracterul fundamental al dreptului de proprietate a cãrui conservare constituie unul din scopurile societãţii organizate statal. Din valoarea constituţionalã a dreptului de proprietate rezulta ca trãsãturile sale fundamentale şi modalitãţile de transfer sînt de nivelul Constituţiei şi nu al legilor. De aici se desprinde concluzia în sensul cãreia legea nu poate modifica, adauga sau contraveni dispoziţiilor clare constituţionale. Astfel vazute lucrurile, urmeazã a se constata ca unica posibilitate de trecere silitã în proprietatea publica a bunurilor proprietate privatã este exproprierea. Aceasta modalitate este îndestulãtoare din punct de vedere juridic.
Art. 27 din Legea privind regimul zonelor libere, stabilind ca "Investiţiile efectuate în zonele libere nu pot fi naţionalizate, expropriate, rechiziţionate sau supuse altor mãsuri cu efecte similare, decît în caz de interes public, cu respectarea prevederilor legale şi cu plata unei despãgubiri corespunzãtoare valorii investiţiei, care trebuie sa fie prompta, adecvatã şi efectivã", adauga la Constituţie, prin aceasta devenind neconstitutional cît priveşte specificarea "nationalizarii".
Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţionalã observa ca motivele invocate în punctele de vedere discutate mai înainte nu sînt de natura a argumenta caracterul constituţional al prevederii legale în discuţie. Afirmatia în sensul cãreia "nationalizarea" este situata pe acelaşi plan cu exproprierea, ca regim juridic şi finalitate, trebuie privitã cu serioase rezerve. Dacã nationalizarea şi exproprierea au aceeaşi finalitate şi, eventual, efecte juridice, ele rãmîn totuşi instituţii juridice distincte, care nu trebuie confundate îndeosebi în ce priveşte cauzele care le determina. Cît priveşte motivatia bazatã pe corelatia <>art. 27 cu dispoziţiile Legii nr. 35/1991 , urmeza a se retine ca <>Legea nr. 35/1991 a fost promulgatã înaintea adoptãrii Constituţiei, iar aceasta corelatie va trebui apreciatã prin prisma dispoziţiilor constituţionale. Este necesar sa se observe ca, potrivit art. 150 din Constituţie: (1) "Legile şi toate celelalte acte normative rãmîn în vigoare, în mãsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii. (2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrãrii în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, dupã caz, Guvernului, propuneri corespunzãtoare".
Argumentul în sensul cãruia categoria "nationalizare" este nominalizatã şi în tratatele internaţionale nu este nici el convingator. În tratatele internaţionale (bi sau multilaterale), pe care România le-a ratificat, este nominalizatã şi nationalizarea. Aceasta nominalizare este fireasca şi necesarã, având în vedere ca sînt constituţii care prevãd şi nationalizarea ca modalitate de transfer al proprietãţii. Terminologia juridicã din aceste tratate urmãreşte protecţia reciprocã a investitorilor pãrţilor semnatare. Asemenea mentionarii trebuie deci apreciate prin raportare la sistemele constituţionale ale tuturor statelor semnatare ale tratatelor şi nu numai prin raportare la Constituţia României. Din punctul de vedere al partii romane, o asemenea nominalizare este o garanţie pentru investitorii romani în ţãrile în care nationalizarea este prevãzutã în constituţie.
În legatura cu argumentul potrivit cãruia "s-ar putea totuşi lua în discuţie dacã - în anumite cazuri de excepţie - statul roman nu ar putea recurge şi la unele mãsuri de nationalizare", Curtea Constituţionalã considera ca o asemenea ipoteza ar pune serioase semne de intrebare cît priveşte siguranta raporturilor juridice încheiate în baza prevederilor constituţionale privind proprietatea şi, bineînţeles, ar fi un argument care contravine flagrant principiilor statului de drept. O asemenea ipoteza ar putea duce la disparitia progresiva a proprietãţii private a cetãţenilor.
b) În legatura cu art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere
În punctele lor de vedere înaintate Curţii Constituţionale se arata ca proiectul Legii privind regimul zonelor libere a fost elaborat înaintea adoptãrii Constituţiei şi nu s-a ştiut în care urma a se reglementa aceasta situaţie. Adoptarea legii însã s-a realizat în şedinţa comuna a Camerelor din ziua de 17 iunie 1992 şi, ca atare, Parlamentul putea examina concordanta cu Constituţia a art. 34. În acest sens urmeazã a se retine ca, potrivit art. 40 alin. (2) din Constituţie, "Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitãrii acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurãrii serviciilor esenţiale pentru societate", iar art. 49 din Constituţie stabileşte ca legea poate restringe exerciţiul unor drepturi sau libertãţi "numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav".
Evidenta neconformitate a art. 34 cu dispoziţiile constituţionale explica de ce în nota Ministerului Transporturilor, anexatã punctului de vedere al Guvernului, se arata ca "În prezent, fata de prevederea constituţionalã (art. 40) urmeazã ca art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere sa fie eliminat".
În aprecierea constituţionalitãţii art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere urmeazã a se observa ca dispoziţiile constituţionale din art. 40 şi 49 din Constituţie au receptat prevederile din instrumentele juridice internaţionale privitoare la drepturile omului şi, mai ales, din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale care, prin art. 4, stipuleazã ca "Statele pãrţi la prezentul pact recunosc ca, în ce priveşte folosinta drepturilor asigurate cãtre stat în conformitate cu prezentul pact, statul nu poate supune aceste drepturi decît la limitarile stabilite de lege, numai în mãsura compatibila cu natura acestor drepturi şi exclusiv în vederea promovãrii bunastarii generale într-o societate democratica". Posibilitatea restringerii exerciţiului unor drepturi sau libertãţi este reglementatã prin art. 49 din Constituţie, în termenii pe care i-am arãtat deja. Din acest articol rezulta clar ca restrîngerea se poate face numai prin lege şi numai dacã se impune pentru motivele prevãzute în art. 49 alin. (2).
De asemenea, restrîngerea propusã nu urmãreşte asigurarea unui serviciu esenţial pentru societate, asa cum prevãd dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Constituţie.
De aceea, constituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege trebuie apreciatã nu numai prin prisma faptului ca limiteazã expres exerciţiul unor drepturi, ci şi a faptului dacã limitarile se încadreazã, sub aspectul cauzelor lor, în termenii art. 49 din Constituţie. Asa vazute lucrurile, este firesc ca revine legii stabilirea restringerilor exerciţiului dreptului la greva, pentru ca legiuitorul are dreptul constituţional de a realiza concilierea necesarã între apãrarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor şi apãrarea interesului general cãruia greva i-ar putea dãuna. Aceste restringeri însã nu pot fi altele decît cele ce rezulta din art. 40, coroborat cu art. 49 din Constituţie. Or, din aceste articole rezulta clar ca limitarile pot fi întemeiate pe interese de serviciu, stãri, drepturi şi nu pe motive teritoriale. De altfel, <>Legea nr. 15 din 11 februarie 1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de munca este clara şi îndestulãtoare cît priveşte restrîngerea exerciţiului dreptului la greva, ea valorificind regulile juridice din pactele internaţionale privind drepturile omului. Art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere introduce o limitare noua a dreptului la greva, care se fondeaza pe un criteriu teritorial (regional), criteriu ce vine în evidenta contradictie cu <>art. 49 din Constituţie şi chiar cu Legea nr. 15/1991 . Aceasta restringere vine în contradictie şi cu art. 16 din Constituţie, care garanteazã egalitatea cetãţenilor în fata legii, deoarece conditioneaza aceasta egalitate de porţiunea de teritoriu pe care un cetãţean s-ar afla. Mai mult, art. 34 este în contradictie cu art. 2 din aceeaşi lege, care stabileşte ca "Zonele libere fac parte integrantã din teritoriul statului roman şi li se aplica legislaţia nationala".
Avînd în vedere considerentele expuse,
vazind şi dispoziţiile art. 40, art. 49, art. 144 lit. a), art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale <>art. 20 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
pentru motivele arãtate, Curtea, cu unanimitate de voturi,
În numele legii
DECIDE:
1. Declara neconstitutionala prevederea referitoare la nationalizarea investiţiilor efectuate în zonele libere, cuprinsã în art. 27 din Legea privind regimul zonelor libere.
2. Declara neconstitutional art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere.
3. Prezenta decizie se comunica Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevãzute de art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi Curţii Supreme de Justiţie, şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc în data de 3 iulie 1992 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Fazakas Miklos, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof.dr. VASILE GIONEA
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
