Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Ioan Deleanu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Medvedev Valeri - Valentinovici impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 82 din 20 septembrie 1995 .
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 9 ianuarie 1996, în prezenta reprezentantului Ministerului Public şi a inculpatului Medvedev Valeri-Valentinovici, în lipsa partii civile - Banca Nationala a României, legal citata, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 16 ianuarie 1996.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, invocatã de inculpatul Medvedev Valeri - Valentinovici în Dosarul nr. 1.829/1994 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Din considerentele deciziei rezulta ca inculpatul a fost trimis în judecata în baza <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , deoarece a ascuns, în scopul sustragerii de la controlul vamal, cantitatea de 10.087,86 grame metale preţioase.
În apãrarea sa, inculpatul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor în baza cãrora a fost trimis în judecata, arãtând ca, în urma abrogãrii art. 37 din Decretul nr. 210/1960 prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 -, norma incriminatoare a rãmas fãrã sancţiune şi deci a fost abrogatã implicit, iar sancţionarea inculpatului, în aceste condiţii, contravine dispoziţiei din art. 23 alin. (9) din Constituţie, care prevede ca "Nici o pedeapsa nu poate fi stabilitã sau aplicatã decât în condiţiile şi în temeiul legii", precum şi dispoziţiei din art. 2 din Codul penal care consacra regula nulla poena sine lege. De asemenea, s-a susţinut de cãtre autorul exceptiei ca inculparea şi sancţionarea sa, pentru fapta imputatã, contravin dispoziţiilor constituţionale din art. 41, privitor la protecţia proprietãţii private, şi din art. 135 alin. (6) din Constituţie care prevede ca "Proprietatea privatã este, în condiţiile legii, inviolabilã".
Respingând cu majoritate de voturi excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut ca aceasta este neîntemeiatã, deoarece prin procedeul trimiterii, folosit de legiuitorul <>Decretului nr. 244/1978 , dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost efectiv încorporate, pe baza dispoziţiei din <>art. 67 al Decretului nr. 244/1978 , în art. 50, reunind, în cadrul unei norme penale unice, dispoziţiile art. 50 lit. a)-d) din acest act normativ cu pedepsele corespunzãtoare din art. 37 al Decretului nr. 210/1960. Prin acest procedeu, legiuitorul a preluat şi a incorporat în norma de trimitere pedepsele asa cum se gãseau acestea prevãzute, la data adoptãrii <>Decretului nr. 244/1978 , în norma complinitoare din art. 37 alin. 1 al Decretului nr. 210/1960. O data completatã, în acest mod, norma de trimitere a devenit independenta de norma complinitoare, în asa fel încât existenta ei nu poate fi influentata de eventuala modificare sau abrogare a acesteia din urma.
În speta, se arata în Decizia nr. 82/1995, abrogarea dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960 n-a putut influenta existenta normei incriminatoare din <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , completatã cu pedeapsa prevãzutã la art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960, faptele prevãzute în <>art. 50 al Decretului nr. 244/1978 continuand sa fie incriminate şi sancţionate şi în prezent.
Nu se poate deci sa se susţinã ca norma incriminatoare ar fi lipsitã de sancţiune şi ca aplicarea pedepsei, în aceste împrejurãri, ar fi contrarã dispoziţiilor art. 23 alin. (9) din Constituţie.
De asemenea, se arata în Decizia nr. 82/1995, nu se poate susţine nici ca prin dispoziţia din <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 s-ar nesocoti prevederile art. 41 şi art. 135 din Constituţie, deoarece supunerea bunurilor controlului vamal nu este de natura sa afecteze nici unul dintre atributele dreptului de proprietate, iar incriminarea ascunderii bunurilor la un astfel de control nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat de Constituţie.
Prin recursul formulat în termen legal impotriva <>Deciziei nr. 82/1995 , recurentul Medvedev Valeri - Valentinovici susţine ca soluţia Curţii, în sensul ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut ca efect abrogarea şi a dispoziţiilor <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , se bazeazã pe o conceptie nestiintifica, deoarece "schimba raportul de conexiune dintre normele juridice - angajate în tehnica trimiterilor legislative - şi atribuie normei de trimitere un rol şi o structura ideala false, dând valoare de vointa a legiuitorului unor presupuneri ale celor ce subscriu la aceasta opinie". În continuare, inculpatul se declara întru totul de acord cu opinia separatã a unuia dintre judecãtorii Curţii Constituţionale, în care se susţine ca prin abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost abrogate şi dispoziţiile <>art. 50 din Decretul nr. 244/1978 care, astfel, au fost lipsite de pedepse. Opinia majoritara, se arata în continuare, "unind norma de trimitere cu norma la care se trimite, adicã <>art. 67 din Decretul nr. 244/1978 cu art. 37 din Decretul nr. 210/1960 - susţine un nonsens, unind un artificiu legislativ cu o norma privind numai pedepse, nerealizand scopul trimiterii legislative de a uni ideal, în norma juridicã unitarã, dispoziţia şi sancţiunea infracţiunii care reprezintã vointa expresã şi raţionalã a legiuitorului". Se mai afirma, reluandu-se argumente folosite de autorul opiniei separate, ca "modificarea voinţei declarate a legiuitorului în mod expres - fie în scopul abrogãrii uneia dintre cele trei norme din triunghiul trimiterilor legislative, fie în sensul modificãrii lor, într-un regim de legalitate - are consecinţe corespunzãtoare asupra construcţiei juridice iniţiale, rezultate din conexiunile impuse de norma de trimitere". Se arata, în continuare, reproducandu-se un pasaj din textul opiniei separate, ca "invocarea scopurilor sau motivelor ce ar fi condus pe legiuitor la adoptarea unei mãsuri nu poate justifica o asemenea interpretare, deoarece ratiunea legii poate lumina înţelesul ei, dar nu poate duce pe interpret la confecţionarea unei norme de drept, cu atât mai mult când aceasta este contrarã voinţei exprese a legiuitorului", şi ca "a nu tine seama de abrogarea sau modificarea acestor dispoziţii ar insemna ca interpretarea legii sa se facã impotriva conţinutului şi literei legii, deci ca interpretul sa nu se mai întemeieze pe vointa legiuitorului, ci, exclusiv, pe propria vointa".
Recurentul conchide, reluand o afirmatie din textul opiniei separate, ca prin abrogarea dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a fost dezincriminata fapta prevãzutã în <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , deoarece incriminarea a rãmas fãrã sancţiune, iar fãrã prevederea ei în legea penalã nu poate exista o pedeapsa, conform art. 23 alin. (9) din Constituţie şi art. 2 din Codul penal.
În recurs se critica decizia atacatã şi pentru faptul ca, în opinia majoritara, cele doua acte normative în discuţie, Decretul nr. 210/1960 şi <>Decretul nr. 244/1978 , se deosebesc între ele şi dupã obiectul reglementãrii juridice, ceea ce justifica existenta unor incriminari şi sanctionari distincte. Recurentul susţine ca obiectul reglementãrii juridice este identic şi deci regimul sanctionator este acelaşi, asa încât abrogarea lui atrage abrogarea tuturor incriminarilor, inclusiv a celor prevãzute în <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 . Dovada ca, afirma recurentul, pana la adoptarea acestuia din urma, regimul juridic al metalelor preţioase şi pietrelor preţioase era reglementat împreunã cu acela al mijloacelor de plata strãine în Decretul nr. 210/1960. "Oricum - afirma în continuare recurentul - ar fi absurd, fata de expunerea de motive a Decretului-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, sa fie abrogate doar infracţiunile la regimul mijloacelor de plata strãine - exceptând pe cele la regimul metalelor şi pietrelor preţioase -, când, din evoluţia actelor normative şi a economiei naţionale ulterioare, a rezultat liberalizarea tuturor acestor mijloace". În legatura cu aceasta, recurentul arata ca însãşi Banca Nationala a României şi-a anuntat intenţia de a iniţia un proiect de lege privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, prin care urmeazã sa se liberalizeze acest regim, fapt reţinut şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 8 aprilie 1993. Faptul ca textul art. 37, care a fost abrogat, se gãsea în Decretul nr. 210/1960 şi nu în <>Decretul nr. 244/1978 nu are importanta, în conceptia recurentului, esenţial fiind ca prin aceasta s-a abrogat şi sancţiunea infracţiunilor din <>art. 50 al Decretului nr. 244/1978 . Iar "acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate sa distinga şi a interpreta un act de abrogare expresã şi necondiţionatã al legiuitorului - impotriva voinţei acestuia - înseamnã a refuza abrogãrii toate consecinţele sale şi deci nu numai a adauga la lege, interpretul în acest caz indeplinind funcţia de legislator pozitiv şi adaugand consecinţe contrare legii, situandu-se în afarã principiului legalitãţii incriminãrii consacrat de art. 23 alin. (9) din Constituţie".
CURTEA,
având în vedere decizia atacatã, motivele de recurs invocate, raportul judecãtorului-raportor, prevederile <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:
Primul motiv de recurs, prin care este criticata conceptia Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de trimitere, cum este şi aceea din <>art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , nu este întemeiat. Ca efect al dispoziţiei din <>art. 67 al Decretului nr. 244/1978 , fapta incriminata prin dispoziţia din art. 50 alin. 1 lit. d) al aceluiaşi act normativ a fost sancţionatã, prin trimitere, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, prevãzutã în art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960. Astfel completatã, prin vointa legiuitorului, norma din <>art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 a devenit independenta de norma complinitoare din art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960, astfel încât modificarea sau chiar abrogarea acesteia din urma, asa cum este cazul în speta, nu are nici o influenta asupra celei dintâi. în aceasta ultima ipoteza, nu se poate vorbi de o supravietuire a normei de trimitere în raport cu norma complinitoare, deoarece aceasta din urma era incorporata de la început în norma de trimitere.
Asa fiind, concluzia la care a ajuns Curtea Constituţionalã, în decizia recuratã, ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut ca efect şi abrogarea <>art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este corecta. Aceasta din urma norma, completatã de legiuitor prin procedeul trimiterii, este în vigoare şi continua sa se aplice, astfel încât nu se poate vorbi de încãlcarea dispoziţiei din art. 23 alin. (9) al Constituţiei sau a celei din art. 2 din Codul penal care consacra regula nulla poena sine lege.
Afirmatia recurentului ca soluţia Curţii Constituţionale se bazeazã pe o conceptie nestiintifica cu privire la interpretarea normelor penale de trimitere nu poate fi acceptatã. Norma de trimitere este opera legiuitorului şi exista ca norma de sine stãtãtoare din momentul adoptãrii legii, iar nu prin vointa organului judiciar care o aplica. Acesta este, de altfel, punctul de vedere general admis în doctrina dreptului penal şi în practica judiciarã.
Nu poate fi acceptatã nici critica adusã deciziei recurate în sensul ca, fata de abrogarea expresã a dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960, a considera ca dispoziţiile <>art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 sunt totuşi în vigoare înseamnã a adauga la lege, interpretul indeplinind, în acest caz, funcţia de legislator pozitiv. Dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 210/1960, care prevãd diferite pedepse pentru sãvârşirea unor fapte interzise prin dispoziţiile sale, se referã exclusiv la regimul mijloacelor de plata strãine, deoarece, asa cum se prevede în dispoziţiile <>art. 68 al Decretului nr. 244/1978 , pe data intrãrii în vigoare a acestui act normativ, care a fost 15 iulie 1978, ,se abroga prevederile referitoare la regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase cuprinse în Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plata strãine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase...". Abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a avut deci efect numai asupra faptelor incriminate prin dispoziţiile sale, nu şi asupra altora. Pentru abrogarea dispoziţiilor <>art. 50 alin 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 era necesarã o dispoziţie explicita a legii, ceea ce în fapt nu s-a realizat.
Argumentul invocat de recurent, bazat pe identitatea sau strânsã legatura între obiectele de reglementare ale celor doua acte normative în discuţie, Decretul nr. 210/1960 şi <>Decretul nr. 244/1978 , de unde s-a tras concluzia ca abrogarea sistemului de sancţiuni privind regimul mijloacelor de plata strãine a atras implicit şi abrogarea sancţiunilor pentru incriminarile privind metalele preţioase şi pietrele preţioase, nu poate fi nici el acceptat. Însuşi faptul ca legiuitorul a simtit nevoia reglementãrii prin acte normative distincte a celor doua categorii de relaţii sociale constituie dovada ca acestea se referã la valori sociale diferite. Faptul ca legiuitorul a apreciat la un moment dat ca gradul de pericol social abstract al celor doua categorii de fapte este acelaşi şi ca sunt necesare şi suficiente aceleaşi pedepse nu justifica concluzia ca necesitatea incriminãrii şi sanctionarii celor doua categorii de fapte este aceeaşi. Regimul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase priveşte, dupã cum se ştie, nu numai deţinerea şi efectuarea de operaţiuni cu astfel de valori, dar şi activitatea de producere a lor, ceea ce justifica interesul major al societãţii de a institui un anumit sistem de control asupra acestei activitãţi. De aceea, în lipsa unei voinţe explicit exprimate a legiuitorului în acest sens, nu se poate trage concluzia ca liberalizarea regimului mijloacelor de plata strãine a însemnat şi liberalizarea regimului metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase.
În ce priveşte argumentul ca, în evoluţia reglementãrilor legale, se manifesta tendinta de a liberaliza regimul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase, fapt remarcat şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 8 aprilie 1993, nici acesta nu infirma justetea soluţiei adoptate prin decizia recuratã.
Într-adevãr, în Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, prin care Curtea Constituţionalã a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 50 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 244/1978 , se face constatarea ca <>Decretul nr. 244/1978 cuprinde şi dispoziţii care, într-un stat de drept, cu economie de piata, ar putea lipsi sau ar putea fi altfel formulate şi ca, chiar Banca Nationala a României informeazã Curtea despre existenta unui proiect de lege care va liberaliza deţinerea şi efectuarea de operaţiuni cu metale preţioase. În acelaşi timp însã, în decizia menţionatã se arata ca, în ceea ce o priveşte, Curtea Constituţionalã, în exercitarea controlului pe calea exceptiei de neconstituţionalitate, are o dubla limita: pe de o parte ea este ţinuta, asa cum prevede art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, de examinarea numai a prevederilor "de care depinde judecarea cauzei" şi care au fost stabilite în procesul în care s-a invocat excepţia, iar pe de alta parte nu se poate substitui Parlamentului şi sa elaboreze o noua reglementare ori sa o modifice pe cea existenta. Pana la adoptarea unei noi reglementãri în materie, Curtea Constituţionalã nu poate decât sa interpreteze textele actuale prin raportarea acestora la dispoziţiile constituţionale.
Fata de cele arãtate, vazand şi prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi art. 25 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Medvedev Valeri-Valentinovici impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 82 din 20 septembrie 1995 .
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din 16 ianuarie 1996.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
-----------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
