Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Vasile Gionea - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Mihai Constantinescu - judecãtor
Antonie Iorgovan - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Alexandru Grigorie - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de Procuratura Generalã impotriva deciziilor Curţii nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993 prin care s-au admis excepţiile de neconstituţionalitate vizând poziţiile art. 223, art. 224 şi art. 229 din Codul penal.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 24 iunie 1993, în prezenta recurentului Procuratura Generalã şi a intimatilor, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 iulie 1993.
La termenul din 24 iunie 1993, Curtea a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea conexarii recursurilor declarate impotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993, pronunţate în dosarele nr. 42C, nr. 49C, nr. 57C, nr. 58C, nr. 63C, nr. 70C, nr. 75C/1992 şi nr. 1C/1993, având în vedere ca dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale şi motivele de recurs sunt identice. Fata şi de concluziile favorabile ale recurentului şi ale intimatilor, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea a dispus conexarea, urmând a se pronunţa asupra tuturor recursurilor prin decizia de fata.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, retine urmãtoarele:
Cat priveşte dosarul nr. 42C/1992, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în fata Tribunalului Judeţean Constanta, în cauza ce formeazã obiectul dosarului nr. 1394/1992 al acestei instanţe, inculpatul Popescu Ioan a ridicat, la termenul de judecata din 12 august 1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 şi 148 din Codul penal şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale. Instanta a amânat pronunţarea la data de 13 august 1992, iar prin încheierea din aceeaşi data a sesizat Curtea Constituţionalã, fãcând referire la infracţiunea de delapidare, prevãzutã de art. 223 din Codul penal. În motivarea încheierii se arata, în esenta, ca fata de dispoziţiile art. 135 din Constituţie care consacra doar doua forme de proprietate, şi anume cea publica şi cea privatã, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 41 din Constituţie care prevede ca proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal, indiferent de titularul ei, normele de drept care reglementau pana la 22 decembrie 1989 protecţia penalã a "avutului obştesc" au rãmas fãrã obiect, deoarece acest avut nu mai exista din punct de vedere juridic. De asemenea, se invoca art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia "Legile şi toate celelalte acte normative rãmân în vigoare, în mãsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii".
Cat priveşte dosarul nr. 49C/1992, inculpata Bechir Magbulea a invocat la termenul de judecata din data de 16 septembrie 1992, în cauza ce formeazã obiectul dosarului nr. 1077/1992 al Judecãtoriei Medgidia, excepţia de neconstituţionalitate a "dispoziţiilor legale din Codul penal referitoare la asimilarea avutului obştesc în avut public", instanta de judecata amanand pronunţarea la data de 23 septembrie 1993. Prin încheierea de la aceasta data Judecãtoria Medgidia a sesizat Curtea Constituţionalã fãcând referire la dispoziţiile art. 145 din Codul penal. Instanta şi-a exprimat opinia în sensul ca noţiunea de avut obştesc contravine dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, care prevãd ca proprietatea este publicatã sau privatã.
Cat priveşte dosarul nr. 57C/1992, prin încheierea din 22 octombrie 1992, pronunţatã în dosarul nr. 730/1992 aflat pe rolul Tribunalului Judeţean Tulcea, instanta a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, invocatã de inculpatul Dusa Nicolae pe motiv ca, Constituţia reglementeazã un alt regim juridic al proprietãţii decât cel avut în vedere de Codul penal. Instanta şi-a exprimat opinia în sensul ca, fata de prevederile art. 145 din Codul penal, noţiunea de avut public nu este sinonima cu aceea de proprietate de stat sau proprietate publica. Astfel, noţiunea juridicã de domeniu public nu contravine, ci este cu totul altceva decât noţiunea specifica dreptului penal, în actuala redactare a Codului penal, decât cea de avut public.
Cat priveşte dosarul nr. 58C/1992, Curtea a fost sesizatã de cãtre Tribunalul Judeţean Tulcea, prin Încheierea din 27 octombrie 1992, pronunţatã în dosarul nr. 672/1992, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul penal, invocatã de inculpatii Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru şi Danila Mihai, cu motivarea ca acestea contravin prevederilor art. 135 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi sunt abrogate prin art. 150 alin. (1) din Constituţie. Exprimandu-şi opinia, Tribunalul Judeţean Tulcea a arãtat ca aplicarea în cauza a prevederilor art. 224 din Codul penal este o problema de interpretare a legii, inclusiv în raport cu prevederile constituţionale, iar nu de constitutionalitate sau de neconstituţionalitate a ei.
Cat priveşte dosarul nr. 63C/1992, Tribunalul Municipiului Bucureşti - Secţia I penalã, prin Încheierea din 29 octombrie 1992, pronunţatã în dosarul nr. 2103/1992, a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 şi a titlului IV din Codul penal, invocatã de cãtre inculpatii Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania şi Bulbuc Cristian Anton, pe motiv ca sunt incalcate prevederile art. 135 şi art. 41 din Constituţie. Exprimandu-şi opinia, Tribunalul Municipiului Bucureşti - Secţia I penalã a arãtat ca excepţia nu este intemeiata, în cauza fiind prezenta unui conflict al legilor în timp, a cãrui soluţionare revine instanţelor judecãtoreşti.
Cat priveşte dosarul nr. 70C/1992, prin Încheierea din 19 noiembrie 1992, pronunţatã în dosarul nr. 4321/1992, Judecãtoria Tulcea a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 224 alin. 1 din Codul penal, invocatã de inculpatii Marcu Dan, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion, Spanoaie Dumitru şi Gheorghe Mihai, pe motiv ca titlul IV din Codul penal, care vizeazã infracţiunile contra avutului obştesc, priveşte, dupã adoptarea Constituţiei, numai avutul public, nu şi societãţile comerciale cu capital de stat, ale cãror bunuri constituie proprietate privatã. Instanta nu s-a pronunţat asupra faptului dacã art. 224 din Codul penal contravine sau nu actualei Constituţii.
Cat priveşte dosarul nr. 75C/1992, prin Încheierea din 3 decembrie 1992, pronunţatã în dosarul nr. 4782/1991, Judecãtoria Tulcea a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 223 alin. 1, art. 289 şi art. 291 din Codul penal, invocatã de inculpata Ionescu Angela, pe motiv ca titlul IV din Codul penal care priveşte infracţiuni contra avutului obştesc a devenit ineficient, dispoziţiile sale fiind caduce. Instanta, exprimandu-şi opinia, a arãtat ca într-adevãr dispoziţiile art. 223 din Codul penal care se referã la avutul obştesc au devenit desuete, ele contravenind prevederilor Constituţiei care consacra doar doua forme de proprietate: publica şi privatã. În prezenta art. 289 şi art. 291 din Codul penal instanta nu şi-a exprimat opinia.
Cat priveşte dosarul nr. 1C/1993, prin Încheierea din 15 decembrie 1992, pronunţatã în dosarul nr. 6393/1992, Judecãtoria Tulcea a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 223 şi art. 249 alin. 1 din Codul penal, invocatã de inculpatul Baban Nelu, pe motiv ca noţiunea de avut obştesc definitã de art. 145 din Codul penal a dispãrut şi nu se justifica existenta unor norme de drept penal care sa sanctioneze mai sever infracţiunile contra patrimoniului unor societãţi comerciale cu capital de stat. Judecãtoria Tulcea şi-a exprimat opinia în sensul necesitãţii controlului de constitutionalitate de cãtre Curtea Constituţionalã.
În vederea soluţionãrii excepţiilor de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã, Curtea, în baza art. 24 din Legea nr. 47/1992, a solicitat puncte de vedere Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului, iar în baza art. 12 din regulamentul Curţii, au fost solicitate puncte de vedere şi Ministerului Justiţiei, Procuraturii Generale, Ministerului de Interne şi Inspectoratului General al Poliţiei.
Exceptând Camera Deputaţilor şi Senatul României, celelalte autoritãţi şi instituţii au comunicat punctul lor de vedere.
În punctele de vedere ale Guvernului, Ministerului Justiţiei, Procuraturii Generale şi Inspectoratului General al Poliţiei se considera, în esenta, ca dispoziţiile Codului penal referitoare la avutul obştesc sunt constituţionale şi deci excepţiile sunt neintemeiate.
Ministerul de Interne exprima un alt punct de vedere, şi anume ca denumirea titlului IV din Codul penal trebuie modificatã în sensul de infracţiuni contra proprietãţii publice, deoarece termenul de avut obştesc trebuie înţeles în sens de avut public.
Punctul de vedere al Guvernului contesta competenta Curţii Constituţionale, considerându-se ca este o problema de interpretare ce revine instanţelor judecãtoreşti.
Prin deciziile nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993, Curtea a admis excepţiile invocate şi a constatat ca art. 223, art. 224 şi art. 229 din Codul penal au fost abrogate parţial conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, astfel încât art. 223, art. 224 şi art. 229 din Codul penal urmeazã sa se aplice numai cu privire la bunurile prevãzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea s-a considerat competenta, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţie şi pe art. 3 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, iar pe fond a apreciat ca în prezent conceptul de avut obştesc urmeazã a fi raportat la formele proprietãţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacã între acestea exista ori nu concordanta şi deci, dacã poate fi sau nu vorba de abrogarea totalã ori parţialã a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc. Cum art. 135 alin. (2) din Constituţie prevede ca proprietatea este publica şi privatã, iar art. 135 alin. (3) stabileşte ca proprietatea publica aparţine statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale şi în alin. (4) se menţioneazã bunurile ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice, se trage concluzia ca proprietatea care nu este publica este privatã, iar termenul de avut obştesc nu mai poate cuprinde decât bunurile prevãzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Impotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993 Procuratura Generalã a declarat recurs.
Motivele de recurs invocate vizeazã doua aspecte, care, în esenta, sunt urmãtoarele:
1. Curtea Constituţionalã nu era competenta sa se pronunţe în aceste cauze, deoarece este vorba de o lege anterioarã Constituţiei din 1991, or excepţia de neconstituţionalitate se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrãrii în vigoare a acesteia. Fiind vorba de un conflict de legi în timp, în sensul art. 150 alin. (1) din Constituţie, competenta soluţionãrii exceptiei revenea instanţelor de judecata.
2. Pe fond, se apreciazã ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sfera mult mai larga decât noţiunea de proprietate, fiind asimilatã cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entitãţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, infracţiunile din Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietãţii, ci infracţiuni contra avutului, asemãnãtor Codului din 1936 care se referã la infracţiuni contra patrimoniului. Codul penal actual nu contravine Constituţiei deoarece nu neagã existenta celor doua tipuri de proprietate (publica şi privatã) şi nici nu prevede alte forme de proprietate decât cele menţionate în Constituţie.
În vederea soluţionãrii recursurilor, Curtea a solicitat şi punctul de vedere al Catedrei de drept penal de la Facultatea de Drept din Bucureşti, care a arãtat ca dispoziţiile din titlul IV nu sunt abrogate nici explicit, nici implicit şi ele trebuie sa-şi gãseascã aplicarea în toate cazurile de fapte incriminate ca infracţiuni contra avutului obştesc, asa cum este caracterizat acest avut în art. 145 din Codul penal, ca avut aparţinând entitatilor acolo menţionate, entitãţi recunoscute de Constituţie, deoarece nu forma proprietãţii intereseazã în caracterizarea unor bunuri ca aparţinând avutului obştesc şi nici chiar proprietatea însãşi asupra acestora.
Se mai apreciazã ca art. 145 din Codul penal trebuie interpretat în litera şi spiritul sau, ţinându-se seama de conţinutul social-politic nou, pe care l-a dobândit în prezent aceasta dispoziţie legalã, astfel încât ar constitui avut obştesc avutul regiilor autonome, al societãţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat, ca şi al societãţilor mixte.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate de autoritãţile prevãzute de lege şi de instituţiile solicitate de Curte, deciziile atacate, motivele de recurs, rapoartele întocmite de judecãtorii raportori, concluziile recurentului şi ale intimatilor prezentate în şedinţa publica din 24 iunie 1993, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale în corelatie cu Constituţia şi cu Legea nr. 47/1992, retine urmãtoarele în legatura cu recursurile declarate:
Primul motiv de recurs, care vizeazã necompetentã Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra excepţiilor invocate, urmeazã sa fie înlãturat ca nefondat. Este adevãrat ca dispoziţiile atacate ca neconstituţionale sunt anterioare Constituţiei şi în legatura cu ele se pune problema abrogãrii, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, dar aceasta virtute abrogativa a Constituţiei nu se impune prin ea însãşi. Ea presupune confruntarea dintre Constituţie şi dispoziţia legalã anterioarã, pentru a face aplicarea principiului "lex posterior derogat priori" şi a asigura suprematia Constituţiei asupra actelor inferioare. Iar aceasta confruntare nu reprezintã altceva decât o forma a controlului de constitutionalitate. Desigur, fiind vorba şi de o problema a aplicãrii legii în timp, aceasta forma a controlului de constitutionalitate, şi numai ea, este şi la indemana organelor care aplica legea, inclusiv a instanţelor judecãtoreşti. Este o soluţie care se regaseste în practica Curţii. Dacã însã instanta judecãtoreascã nu constata abrogarea, nici chiar în încheierea de sesizare a Curţii, înseamnã ca dispoziţia legalã anterioarã Constituţiei este consideratã valabilã şi exista interesul de a declansa controlul de constitutionalitate în fata Curţii. Faptul ca în materia avutului obştesc au existat şi instanţe care, mai mult sau mai puţin explicit, au lãsat sa se înţeleagã ca dispoziţiile din Codul penal referitoare la aceasta materie au fost abrogate, nu este de natura sa atragã necompetentã Curţii, din moment ce instanţele respective au sesizat Curtea, singura care poate asigura, prin deciziile sale obligatorii, o jurisprudenta unitarã în materia controlului constituţionalitãţii legilor.
Competenta Curţii de a se pronunţa asupra legilor anterioare Constituţiei rezulta, fãrã echivoc, şi din dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cãrora constatarea neconstitutionalitatii are efecte numai asupra raporturilor juridice stabilite dupã intrarea în vigoare a Constituţiei. Dispoziţia legalã are în vedere exclusiv legi anterioare Constituţiei, întrucât, pentru legile adoptate sub imperiul ei, este fãrã sens, din moment ce în mod necesar orice raport juridic reglementat de o asemenea lege este posterior Constituţiei. În interpretarea data de recurent, aceasta dispoziţie legalã nu şi-ar mai gãsi aplicare, ceea ce desigur nu poate fi acceptat.
În sfârşit, este de reţinut şi faptul ca, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 47/1992, competenta Curţii Constituţionale nu poate fi contestatã de nici o autoritate publica, ea fiind singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituţie.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care considera ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţia din 1991, nu este fondat. Justificarea în sensul ca termenul avut folosit în legislaţia penalã are acelaşi înţeles ca şi termenul patrimoniu folosit în dreptul civil nu poate fi reţinutã, deoarece prin avut se înţelege, în general, averea unei persoane, fizice sau juridice, deci elemente de activ, pe când noţiunea de patrimoniu este definitã ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economicã, aparţinând unei persoane, deci cuprinde atât activul, cat şi pasivul titularului.
Este adevãrat însã, astfel cum se susţine şi în motivele de recurs, ca noţiunea de avut obştesc are alt conţinut decât cel de proprietate, în avutul subiectului pasiv al infracţiunii fiind posibil sa existe şi bunuri ce nu constituie proprietatea sa, ci le deţine cu alt titlu - închiriere, depozit, amanet, gaj cu deposedare etc. -, dar aceasta nu este de natura sa justifice constituţionalitatea dispoziţiilor atacate, câtã vreme art. 41 alin. (2) din Constituţie prevede ca proprietatea privatã este în mod egal ocrotitã, indiferent de titular, iar sensul penal al conceptului de avut obştesc nu asigura pentru proprietatea privatã a subiectelor enumerate în art. 145 din Codul penal o protecţie penalã egala cu cea acordatã proprietãţii private a altor persoane juridice şi a persoanelor fizice, ci, dimpotriva, conferã, prin represiunea mai aspra, o protecţie penalã mai mare. Datoritã dispoziţiei înscrise în art. 41 alin. (2) din Constituţie, care ocroteşte proprietatea privatã în mod egal, indiferent de titular, nu este relevanta legislaţia penalã antebelica, invocatã de cãtre recurent, deoarece ea a fost elaborata pe baza Constituţiei din anul 1923, care nu conţinea o astfel de prevedere, ci stabilea în art. 21 alin. (1) ca "toţi factorii productiunii se bucura de o egala ocrotire".
În sfârşit, nici argumentul adus prin recurs, în sensul ca termenul obştesc este utilizat în Codul penal şi în alte conotatii, cum ar fi interes obştesc, nu poate fi reţinut. Notiunile de obştesc sau interes obştesc, luate ca atare, nu sunt în contradictie cu Constituţia şi deci dispoziţiile legale care le utilizeazã nu pot fi considerate abrogate, dar în mãsura în care termenul obştesc se alãturã celui de avut şi prin aceasta se creeazã o diferenţa de protecţie penalã între diferiţii titulari ai proprietãţii private, apare contradictia cu art. 41 alin. (2) din Constituţie şi deci trebuie trasa consecinta corespunzãtoare.
Deşi motivele formulate de recurent sunt nefondate, recursul urmeazã a fi admis, pentru considerentele ce urmeazã.
Deciziile atacate cu recurs dupã ce reţin corect ca, fata de dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie, termenul de avut obştesc a devenit necorespunzãtor, deoarece pentru toţi titularii proprietãţii private trebuie asigurata o protecţie penalã egala, apreciazã ca acest termen nu mai poate cuprinde decât bunurile ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice şi, în consecinta, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, urmând sa fie aplicate numai bunurilor menţionate mai sus şi aceasta de la data punerii în aplicare a Constituţiei.
Interpretarea din deciziile atacate, în sensul ca prin avut obştesc se înţeleg numai bunurile ce formeazã obiect exclusiv al proprietãţii publice nu poate fi primitã, deoarece nu exista nici un temei legal pentru o asemenea soluţie. Singura restrictie de ordin constituţional este aceea ca în considerarea valorii sociale aparate de legea penalã şi a periculozitatii infracţiunii nu se poate face o deosebire de tratament între titularii dreptului de proprietate privatã care, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, trebuie ocrotiţi în mod egal de lege. Dispoziţia constituţionalã din art. 135 alin. (5) care consacra caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publica nu are decât semnificatia de a interzice înstrãinarea lor şi deci nu poate justifica interpretarea data în deciziile atacate. Pe de alta parte, deciziile atacate nu au avut în vedere faptul ca art. 139 alin. (1) din Constituţie se referã la modul "de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public", astfel încât este total nejustificatã restrangerea sferei notiunii de avut obştesc numai la bunurile ce constituie obiectul exclusiv al proprietãţii publice, fiind de la sine înţeles ca noţiunea de sector public cuprinde şi alte elemente decât cele care formeazã obiectul proprietãţii publice.
Dacã dupã intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 nu se mai poate retine înţelesul ce se dadea notiunii de avut obştesc, fiind contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, dar nu exista nici temei legal pentru a identifica avutul obştesc cu proprietate publica, înseamnã ca dispoziţiile legale din Codul penal referitoare la avutul obştesc şi atacate în fata Curţii sunt neconstituţionale şi, ca atare, în întregime abrogate şi este necesarã intervenţia legiuitorului. Aceasta cu atât mai mult cu cat prin soluţia adoptatã prin deciziile atacate, de abrogare parţialã a unor dispoziţii din Codul penal, se ajunge la extrapolarea represiunii penale stabilite în timpul dictaturii comuniste pentru proprietatea personalã sau particularã (în alt înţeles decât cel consacrat prin Constituţia din 1991) şi în cazul proprietãţii asupra capitalului privat. Protecţia penalã a acestuia, indiferent de titular, are o alta semnificatie decât cea a proprietãţii persoanelor fizice asupra bunurilor destinate consumului individual, întrucât capitalul asigura valorificarea muncii sociale în scop de profit. Deci, cu respectarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie şi având în vedere şi alte criterii ce ţin de valoarea socialã protegiuita şi de gradul de periculozitate socialã a faptei, Parlamentul se poate opri la alte soluţii decât cea reţinutã în deciziile atacate, Curtea neputând afecta dreptul legiuitorului de a decide cu privire la viitoarea reglementare. Este, altfel spus, o problema de politica legislativã penalã, care excede competenta Curţii Constituţionale.
Constatând ca dispoziţiile legale din Codul penal atacate în fata Curţii sunt neconstituţionale, deoarece contravin dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, Curtea urmeazã sa stabileascã un termen rezonabil, de la împlinirea cãruia sa între în vigoare decizia sa, astfel încât Parlamentul, în calitate de unica autoritate legiuitoare a tarii, sa-şi poatã exercita, în acest interval, prerogativele sale constituţionale în reglementarea politicii penale a statului, potrivit prevederilor Constituţiei.
Este de necontestat ca România se afla într-o perioada de tranzitie, inclusiv sub aspectul procesului legislativ. Dacã elaborarea Constituţiei a fost un obiectiv prioritar, nu mai puţin în actuala etapa se impune reelaborarea legislaţiei în baza noii Constituţii, proces care, obiectiv, presupune o anumitã perioada de timp. Asa se explica de ce Curtea Constituţionalã, fiind chematã sa garanteze suprematia Constituţiei, pe calea controlului de constitutionalitate, poate recurge la un apel cãtre Parlament, supunându-i atentiei necesitatea de a edifica noi norme sau de a le modifica pe cele existente, în spiritul Constituţiei, fãrã ca prin aceasta sa-şi asume prerogativele sale, deoarece Curtea nu stabileşte conţinutul noii reglementãri, ci hotãrãşte numai de ce o poziţie legalã este neconstitutionala, cum este cazul de fata, când ea a reţinut ca dispoziţiile atacate contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie. Parlamentul este îndreptãţit deci sa adopte o reglementare corespunzãtoare, în funcţie de obiectul social aparat de legea penalã şi de periculozitatea faptei, fiind evident ţinut de necesitatea - stabilitã prin Constituţie - de a asigura ocrotirea proprietãţii private în mod egal, indiferent de titular. În stabilirea termenului pus la dispoziţia Parlamentului pentru modificarea dispoziţiilor legale atacate în fata Curţii, precum şi, eventual, a altor prevederi din legislaţia penalã, dacã se va socoti necesar, şi având în vedere ca în cadrul exceptiei de neconstituţionalitate Curtea nu se poate pronunţa decât asupra textelor invocate de pãrţi sau de instanţele judecãtoreşti, Curtea urmeazã sa ţinã seama de faptul ca s-au scurs aproape 2 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei, de durata vacantei parlamentare şi a sesiunilor parlamentare care urmeazã, precum şi de frecventa litigiilor în care se aplica dispoziţiile legale atacate. În acest context, Curtea, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, semnaleaza din nou Parlamentului necesitatea de a adoptat cat mai urgent legea organicã pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, prevãzutã de art. 79 alin. (2) din Constituţie, astfel încât acesta sa-şi poatã îndeplini misiunea stabilitã de art. 150 alin. (2) din Constituţie şi care urmãreşte ca intreaga legislaţie sa fie adaptatã la exigenţele Constituţiei.
Curtea, constatând ca dispoziţiile legale atacate sunt neconstituţionale şi fixând un termen în care Parlamentul sa le poatã modifica, stabileşte, în acelaşi timp, ca efectele deciziei sale, respectiv abrogarea acelor dispoziţii legale, sa se producã numai dupã expirarea acestui termen în cazul în care între timp nu s-a adoptat o noua reglementare. Pana la acel moment dispoziţiile legale din Codul penal atacate şi stabilite de Curte ca neconstituţionale urmeazã, totuşi, sa fie aplicate, deoarece nu este de admis ca prin aplicarea imediata a deciziei Curţii sa se creeze un deficit de reglementare sau o situaţie şi mai puţin conciliabila cu Constituţia decât situaţia existenta. Este, fãrã discuţie, necesar ca proprietatea privatã sa fie ocrotitã în mod egal, indiferent de titular, dar pe plan penal trecerea automatã, mecanicã, de la regimul anterior de ocrotire a avutului obştesc la regimul - de asemenea anterior - al ocrotirii avutului personal, în condiţiile în care regimul comunist acordase foarte putina atentie protecţiei acestuia din urma, ar produce societãţii prejudicii mai mari, în sensul incurajarii fenomenului infractional, din moment ce nu exista o concordanta între periculozitatea infracţiunilor sãvârşite şi sancţiunile aplicabile. Este de notorietate faptul ca dupã decembrie 1989 a sporit numãrul infracţiunilor privind avutul obştesc, capatand amploare fenomenul de scurgere a valorilor din proprietatea regiilor autonome şi societãţilor comerciale cu capital de stat cãtre societãţile comerciale ale unor persoane fizice, precum şi fenomenul de corupţie. Aceste fenomene sunt condamnate de toate forţele politice, indiferent de orientare, ca şi de cetãţeni, astfel încât soluţia adoptatã de Curte trebuie sa contribuie la stoparea, iar nu la încurajarea lor. Cu toate acestea, soluţia Curţii nu-şi gãseşte justificare numai în oportunitate, ci se întemeiazã pe dispoziţiile legale care stabilesc scopul Curţii Constituţionale de a garanta suprematia Constituţiei. Este însã vorba de ansamblul constituţional şi nu numai de o anumitã norma, privitã izolat, rupta din acest ansamblu. Constituţia formeazã un tot, este un ansamblu coerent de norme şi de aceea preeminenta ei nu poate urmãri crearea unor perturbatii sau a unui deficit de reglementare care pot afecta alte norme constituţionale. Controlul de constitutionalitate nu este un scop în sine, ci el trebuie sa permitã stabilirea şi înlãturarea incalcarilor Constituţiei în scopul de a asigura cel mai bine realizarea imperativelor constituţionale. Astfel, sancţiunea neconstitutionalitatii trebuie sa se integreze în procesul continuu de realizare şi optimizare a forţei normative a Constituţiei. Abrogarea imediata nu se poate erija în sancţiunea unica a neconstitutionalitatii unei norme anterioare Constituţiei, pentru a asigura de îndatã normativitatea maximala a singurei norme constituţionale incalcate, respectiv art. 41 alin. (2). Ea nu poate duce la consecinţe standard, nediferentiate, de neconstituţionalitate, fãrã a tine seama de natura viciului de neconstituţionalitate şi de alte exigente ale Constituţiei. Din aceasta perspectiva, diferitele consideratii referitoare la dispoziţiile legale examinate nu constituie simple consideratii de oportunitate, cu au o dimensiune juridicã, integrandu-se în elementele de conţinut ale sancţiunii de neconstituţionalitate.
Cat priveşte stabilirea unei date pentru producerea efectelor deciziei Curţii, este de reţinut ca, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Din moment ce, pe de o parte, textul constituţional se referã la deciziile Curţii, fãrã a distinge în funcţie de conţinutul lor şi deci fãrã a exclude deciziile prin care se constata abrogarea, soluţie specifica de soluţionare a conflictului de constitutionalitate în cazul legilor anterioare Constituţiei, iar, pe de alta parte, dispune ca deciziile au efect pentru viitor, interzicand astfel efectele retroactive, Curtea se considera indreptatita sa stabileascã pe când anume, în viitor, se vor produce aceste efecte, pentru a evita eludarea competentei constituţionale a autoritãţii legiuitoare.
Dacã, în termenul acordat, Parlamentul nu procedeazã la modificarea dispoziţiilor legale stabilite ca neconstituţionale, abrogarea acestora se produce la data stabilitã în decizie, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv efectele negative ce s-a încercat sa fie evitate în interesul societãţii şi al statului de drept, dar rãspunderea politica asupra acestora cade în sarcina autoritãţilor care, potrivit Constituţiei, au competenta de a declansa şi desfasura procedura legislativã.
O asemenea soluţie nu lezeaza drepturile cetãţenilor, deoarece, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în procesele penale, decizia definitiva prin care se constata neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale constituie temei pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituţionale. Pe de alta parte, art. 15 alin. (2) din Constituţie excepteazã de la principiul neretroactivitatii legea penalã mai favorabilã. Asa fiind, dupã modificarea dispoziţiilor legale de cãtre Parlament sau la data prevãzutã în decizie pentru producerea efectelor sale, cei interesaţi pot solicita, dupã caz, aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, coroborate cu prevederile art. 13-15 din Codul penal, sau a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Curtea constata ca în dosarul nr. 75C/1992 s-a invocat în mod expres excepţia de neconstituţionalitate şi cu privire la dispoziţiile art. 289 şi 291 din Codul penal, iar în dosarul nr. 1C/1993, şi cu privire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, din moment ce încheierea de sesizare face referire la "excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale pentru care inculpatul a fost trimis în judecata". Deciziile nr. 17/1993 şi nr. 18/1993 nu se pronunţa cu privire la aceste dispoziţii legale, iar recursurile declarate de Procuratura Generalã impotriva lor nu au avut în vedere acest aspect. Instanta de recurs apreciazã ca trebuie sa se pronunţe şi asupra acestor dispoziţii legale deoarece, potrivit art. 26 alin. 1 din regulamentul Curţii, o data sesizatã, Curtea procedeazã la examinarea constituţionalitãţii, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului.
În ce priveşte art. 289 şi art. 291 din Codul penal, referitoare la falsul intelectual şi, respectiv uzul de fals, Curtea constata ca ele nu contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea publica şi privatã, cu deosebire art. 41 alin. (2), şi nici altor dispoziţii dîn Constituţie, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate invocatã cu privire la aceste dispoziţii legale urmeazã sa fie respinsã ca nefondata.
Cu referire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, este de observat ca între ipotezele avute în vedere de text se afla şi aceea care se referã la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obştesc", astfel încât, cu privire la acest aspect, pentru motivele arãtate în prezenta decizie, excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata şi urmeazã sa fie admisã.
Pentru motivele arãtate, în temeiul art. 41 alin. (2), art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, precum şi al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A) c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
cu majoritate de voturi,
în numele legii,
DECIDE:
Admite în parte recursurile declarate impotriva deciziilor nr. 9/1993, nr. 10/1993, nr. 11/1993, nr. 12/1993, nr. 13/1993, nr. 16/1993, nr. 17/1993 şi nr. 18/1993 pronunţate de aceasta Curte şi le modifica dupã cum urmeazã:
1. Admite excepţiile de neconstituţionalitate invocate de:
- Popescu Ion, în dosarul nr. 1394/1992, aflat pe rolul Tribunalului Judeţean Constanta, cu privire la art. 223 din Codul penal;
- Bechir Magbulea, în dosarul nr. 1077/1992, aflat pe rolul Judecãtoriei Medgidia, cu privire la art. 223 din Codul penal;
- Dusa Nicolae, în dosarul nr. 730/1992, aflat pe rolul Tribunalului Judeţean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;
- Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru şi Danila Mihai, în dosarul nr. 672/1992, aflatã pe rolul Tribunalului Judeţean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;
- Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania şi Bulbuc Cristian Anton, în dosarul nr. 2103/1992, aflat pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia I penalã, cu privire la art. 229 din Codul penal;
- Marcu Dan, Gheorghe Mihai, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion şi Spanoaie Dumitru, în dosarul nr. 4321/1992, aflat pe rolul Judecãtoriei Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;
- Ionescu Angela, în dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecãtoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal;
- Baban Nelu, în dosarul nr. 6393/1992, aflat pe rolul Judecãtoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal şi la art. 249 alin. 1 din acelaşi cod, dar în cazul acestuia din urma text numai pentru dispoziţia care vizeazã paguba adusã avutului obştesc.
2. Se stabileşte termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificãrii dispoziţiilor din Codul penal menţionate la pct. 1, care contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie.
3. În cazul în care, pana la termenul stabilit la pct. 2, nu se adopta modificãrile dispoziţiilor din Codul penal menţionate la pct. 1, începând cu 1 decembrie 1993 urmeazã sa-şi producã efectele abrogarea acestora.
4. Pana la adoptarea modificãrilor de cãtre Parlament, dar nu dupã data de 30 noiembrie 1993, dispoziţiile legale prevãzute la pct. 1 urmeazã sa se aplice.
5. Se respinge ca nefondata excepţia de neconstituţionalitate invocatã de Ionescu Angela, în dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecãtoriei Tulcea, cu privire la art. 289 şi art. 291 din Codul penal.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica la 7 iulie 1993.
Decizia se comunica Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PREŞEDINTELE CURŢII
CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
OPINIE SEPARATĂ
I. Constituţia României, intrata în vigoare la 8 decembrie 1991, a declarat statul roman ca stat democratic, de drept şi social. Ea a incorporat şi exprimat o viziune noua, clara şi reformatoare privind democraţia şi drepturile omului, o viziune fundamentatã pe justiţie. Receptarea corecta a noii viziuni constituţionale cere timp, ea implica nu numai lectura Constituţiei, ci pãtrunderea sensurilor şi dimensiunilor valorilor ocrotite. Aceasta presupune eforturi, iar dificultatea eforturilor explica neintelegerea, uneori, a noutatilor consacrate de cãtre Constituţie, cum ar fi accesul liber la Justiţie, abolirea pedepsei cu moartea, garantarea şi ocrotirea proprietãţii private, indiferent de titular, dreptul persoanei de a dispune de ea însãşi.
Aceasta noua viziune, aceste noi idei consacrate prin dispoziţiile constituţionale trebuie sa-şi gãseascã aplicabilitatea la adevaratele dimensiuni juridice şi umane, chiar dacã, de asemenea firesc, temporar sau incidental, ele pot declansa nedumeriri, critici, reactii de respingere. Reforma este profunda şi uneori poate fi receptata şi inteleasa diferit.
Orice renunţare la aceasta reforma constituţionalã poate face inutil pasul înainte. Implementarea noilor reguli constituţionale poate crea aparenta unor cai gresite, ineficiente, pentru ca rutina, conservatorismul, soluţiile simpliste creeazã aparenta eficientei, utilitãţii, rezolvarilor corecte. Se mai crede încã în efectul miraculos al pedepselor dure, primitive, în rolul decisiv al acestora în îndreptarea lucrurilor.
Constituţia impune însã o viziune a dreptatii şi umanismului, de inlaturare a mãsurilor represive exagerate, primitive şi antiumane, pe care istoria le-a calificat ca ineficiente, ca rupand echilibrul între cetãţeni şi autoritãţi.
Este în afarã oricãror îndoieli ca valorile politice, economice, sociale şi umane trebuie protejate şi juridic, ca acţiunile contrare lor trebuie sancţionate, dar pãstrarea, dezvoltarea şi protejarea acestor valori trebuie sa fie, mai întâi şi decisiv, rezultatul unor eforturi complexe şi nu al unei politici penale represive, exagerate şi discriminatorii.
Detasarea de trecutul totalitar, primitiv şi represiv, deseori sicanatoriu, nu se poate realiza prin menţinerea, fãrã examinarea critica, a unor instituţii juridice care pot crea apartenenţa unor instituţii pur tehnice.
Trebuie gãsite şi impuse soluţii de perspectiva, durabile, cu aplicabilitate îndelungatã. Dacã avem în vedere aceasta viziune, darea unei soluţii temeinice şi legale în urma judecãrii recursului formulat de cãtre Ministerul Public trebuie sa aibã ca punct de plecare numai Constituţia României, în conţinutul şi trãsãturile ce rezulta din litera şi spiritul dispoziţiilor sale.
II. În dosarele nr. 42C/1993, 49C/1993, 57C/1992, 58C/1992, 63C/1992, 1C/1993, 70C/1992, 75C/1992, Procuratura Generalã a declarat recurs impotriva deciziilor pronunţate de cãtre Curtea Constituţionalã. Motivele de recurs invocate de cãtre Procuratura Generalã sunt doua, unul privind competenta Curţii Constituţionale şi altul privind soluţia ca atare. În legatura cu primul motiv, se argumenteaza ca rezolvarea unei asemenea probleme nu este de competenta Curţii Constituţionale pentru ca: excepţia de neconstituţionalitate a legii se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrãrii în vigoare a Constituţiei; de fapt, suntem în prezenta unui conflict de legi în timp; abrogarea unei legi în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie nu poate fi confundata cu neconstituţionalitatea legii; competenta soluţionãrii unei asemenea spete revine instanţelor judecãtoreşti. Cat priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, invocat în subsidiar, el se argumenteaza prin: structura Codului penal; gradul de pericol social sporit al infracţiunilor impotriva avutului obştesc; faptul ca legea vorbeşte de infracţiuni contra avutului şi nu contra proprietãţii; faptul ca termenul avut folosit în terminologia legii penale are acelaşi înţeles ca şi termenul patrimoniul folosit în dreptul civil; faptul ca noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sfera mult mai larga decât noţiunea de proprietate, iar victima unei astfel de infracţiuni nu este ţinuta sa dovedeascã dreptul de proprietate ori alt drept asupra bunului care a fãcut obiectul material al infracţiunii. Dupã ce se explica înţelesul dat de legea penalã expresiei avut obştesc se conchide ca infracţiunile din Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietãţii, ci infracţiuni contra avutului, noţiunea de avut fiind folositã în sensul larg de patrimoniu. Se arata, de asemenea, ca pedepsele mai severe pentru infracţiunile contra avutului obştesc sunt o problema de politica penalã.
Solicitând admiterea recursului, Procuratura Generalã considera ca prevederile Codului penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc nu sunt neconstituţionale.
Examinarea motivelor de recurs, a dosarelor şi deciziilor date permite câteva constatãri:
a) judecarea cauzelor de cãtre Curtea Constituţionalã s-a fãcut cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie;
b) deciziile au fost motivate prin analizarea aspectelor juridice rezultând din piesele dosarelor;
c) recursurile s-au introdus în termenul legal şi sunt motivate;
d) motivele invocate în recursurile Procuraturii Generale s-au regasit, în mare parte ad litteram, şi în punctul de vedere depus de cãtre aceasta autoritate în cursul judecaţii în completul de 3 judecãtori. Ca atare, toate aceste motive au fost examinate şi discutate în şedinţele de judecata, iar deciziile date cuprind şi referirile, precum şi rãspunsurile la aceste motive. De altfel, unele motive sunt identice cu cele cuprinse în nota Guvernului României, depusa la dosar. Bineînţeles, în motivarea deciziilor s-au avut în vedere şi opiniile instanţelor judecãtoreşti exprimate în încheierile prin care s-a sesizat Curtea.
III. Examinând recursurile, constatam ca ambele motive sunt neintemeiate, urmând a fi respinse ca atare.
Referitor la primul motiv de recurs, constatam ca motivarile şi partea din dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale din 7 iulie 1993 sunt întemeiate şi legale. În mod corect, completele de judecata ale Curţii Constituţionale ca instanţe de fond au reţinut ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea este singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale.
Art. 150 din Constituţie prevede ca legile şi celelalte acte normative rãmân în vigoare în mãsura în care ele nu contravin Constituţiei. Asadar, toate celelalte dispoziţii legale care contravin Constituţiei trebuie considerate abrogate.
Împrejurarea ca prin art. 150 alin. (2) se da în competenta Consiliului Legislativ ca în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii sale de organizare sa examineze conformitatea legislaţiei cu Constituţia şi sa facã propuneri corespunzãtoare Guvernului sau Parlamentului nu trebuie inteleasa în sensul restrângerii competentei instanţelor judecãtoreşti de a constata chiar ele abrogarea unor dispoziţii din legi sau din alte acte normative.
Sarcina data Consiliului Legislativ porneşte de la ideea ca, într-o perioada de timp cat mai scurta, toţi cetãţenii sa ştie care din legile anterioare Constituţiei au mai rãmas în vigoare.
A admite pãrerea ca numai Consiliul Legislativ ar avea competenta sa indice legile care trebuie abrogate sau modificate ar insemna sa se ia de la instanţele de judecata una din competentele lor principale de a constata dacã un text de lege, pe care trebuie sa-l aplice, mai este în vigoare, a fost modificat sau abrogat, ceea ce este de neconceput, atâta vreme cat şi nici un text din Constituţie nu prevede acest lucru.
Mai trebuie adãugat şi faptul ca nici pana în prezent Consiliul Legislativ nu a fost înfiinţat şi organizat. Activitatea instanţelor nu poate fi opritã, fiind de notorietate faptul ca în fiecare proces acestea au obligaţia, în primul rând, sa-şi verifice competenta. Instanţele vor proceda la soluţionarea cauzei numai dupã ce, în prealabil, au stabilit ca, potrivit legii, sunt competente sa facã acest lucru şi ca legile invocate în cauza sunt în vigoare.
IV. Curtea Constituţionalã, ca instanta de fond, a constatat ca instanţele au trimis spre soluţionare excepţii de neconstituţionalitate ridicate de pãrţi, fãrã a se pronunţa dacã textele art. 223 şi 224 din Codul penal, care pedepsesc delapidarea şi furtul din avutul obştesc, mai sunt sau nu în vigoare.
Prin urmare, în mod corect, Curtea Constituţionalã, ca instanta de fond, s-a declarat competenta sa soluţioneze şi aceasta problema, pronunţându-se şi asupra abrogãrii parţiale a art. 223 şi 224 din Codul penal.
V. Cel de-al doilea motiv de recurs ridica însã multe probleme dificile.
Pentru pronunţarea unei decizii în legatura cu acest motiv trebuie examinate dimensiunile şi implicatiile categoriei avut obştesc cu care opereazã Codul penal în vigoare. Trebuie observat în ce mãsura aceste dimensiuni şi implicaţii se mai înscriu în coordonatele juridice ale Constituţiei actuale.
Aceasta mare problema, dificila şi delicata, este la baza viziunilor şi optiunilor diferite exprimate în aceste procese.
Examinarea acestor aspecte juridice va evidenţia motivatia opiniei separate pe care am exprimat-o.
1. Cat priveşte categoria avut obştesc, ea nu s-a confundat şi nici nu poate fi confundata cu proprietatea. Prin ea însãşi, aceasta categorie nu are nimic neconstitutional, deşi ea nu mai este nominalizatã prin Constituţie. Atitudinea de respingere a acestei categorii se explica prin sensurile şi mai ales implicatiile ce i s-au conferit prin legi. Ea a fost asimilatã în constiinta oamenilor cu toate celelalte categorii şi notiuni care au desfiinţat proprietatea privatã, libertatea individualã, care erau îndreptate impotriva oamenilor. Obstescul rãmâne ca terminologie, el semnifica, în context, un interes general (vezi şi art. 41 din Constituţie) al societãţii, tine de binele comun.
Obstescul este mult mai vechi decât socialismul, este o categorie universala, nepolitica, semnificativã, expresiva.
Ca atare, nu expresia avut obştesc ridica probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi deci dimensiunile şi limitele rãspunderii penale.
În legatura cu acest aspect, trebuie sa se observe ca regimul sancţiunilor este prevãzut de un cod penal elaborat sub un regim constituţional care nu recunostea (nu numai ca nu garanta) proprietatea privatã. Formele de proprietate erau: proprietatea socialistã (de stat şi cooperatista), proprietatea personalã şi mica proprietate individualã. De aceea, Codul penal, prin art. 1, stabilea ca "Legea penalã apara, impotriva infracţiunilor, Republica Socialistã România, suveranitatea, independenta şi unitatea statului, proprietatea socialistã, persoana şi drepturile acesteia, precum şi intreaga ordine de drept".
Deci Codul penal nu-şi propunea sa apere o forma de proprietate care nici nu exista constituţional.
Într-o interpretare juridicã riguroasã se poate constata ca proprietatea privatã, la dimensiunile sale juridice reale, a fost reconstruita prin Constituţia actuala.
De aceea, rezolvarea problemelor juridice trebuie realizatã prin raportare la aceasta Constituţie.
Dacã noţiunea de avut obştesc rãmâne constituţionalã, nu este mai puţin adevãrat ca proprietatea privatã (în noua sa construcţie juridicã) este egal ocrotitã de lege, indiferent de titular [art. 41 alin. (2)], şi ca orice extindere a categoriei avut obştesc la proprietatea privatã, dacã este de natura sa contravina acestei dispoziţii, este neconstitutionala.
Gradul de extindere a categoriei avut obştesc nu este numai o simpla problema de politica penalã, ci de constitutionalitate, dacã aceasta extindere creeazã un regim juridic ce contravine dispoziţiilor art. 41 din Constituţie.
Menţinerea aceluiaşi regim juridic, a aceluiaşi tratament penal, nu se fondeaza nici pe Constituţie, nici pe statul de drept, ci numai pe oportunitate.
2. Cat priveşte oportunitatea, aceasta este o categorie şi o realitate a momentului, în timp ce statul de drept este o permanenta, este o constanta ce trebuie sa orienteze justiţia.
Justiţia se fundamenteazã pe statul de drept, nu pe oportunitate. Fãrã a refuza categoric intervenţia şi implicatia oportunitãţii, ea trebuie cantonata numai în sfera legalitãţii. Justiţia se înfãptuieşte în numele legii (art. 123 din Constituţie). Dacã legea incorporeaza şi oportunitatea, firesc justiţia o va apara. Dar nu judecãtorii sunt cei chemaţi sa facã legile sau sa stabileascã oportunitatea.
Oportunitatea introduce subiectivismul, deseori bunul plac, arbitrariul (fiecare o recepteaza diferit), dacã nu este exprimatã prin lege. Iar o justiţie care se indeparteaza de lege, se indeparteaza chiar de justiţie. Conceptul de oportunitate, concept elastic, alunecos, interpretabil, este cauza multor încãlcãri ale statului de drept.
3. În ce priveşte proprietatea, este în afarã oricãrei alte interpretãri ca dispoziţiile constituţionale actuale consacra doua forme de proprietate şi anume proprietatea publica şi proprietatea privatã.
Proprietatea publica, potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, aparţine statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale.
În alin. (4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietãţii publice, cu precizarea ca şi alte bunuri stabilite de lege pot intra în aceasta categorie.
Ca atare, cu excepţia bunurilor de la art. 135 alin. (4) şi a celor din legile care le declara proprietate publica, celelalte constituie proprietate privatã.
Proprietate privatã au atât statul, cat şi cetãţenii, precum şi persoanele juridice, ca de pilda societãţile comerciale.
Caracteristic proprietãţii publice este faptul ca este inalienabila; în condiţiile legii, bunurile proprietate publica pot fi date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular, adicã fãrã deosebire de faptul dacã proprietarul este statul, societatea comercialã sau cetãţeanul.
S-a discutat foarte mult în legatura cu determinarea conţinutului noţiunilor: proprietate, patrimoniu, avut, iar Procuratura Generalã, în recursul sau, conchide ca trebuie aplicate în continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obştesc astfel: "Prin termenul obştesc se înţelege tot ce intereseazã organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfãşoarã o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţioneazã potrivit legii".
Este de observat ca noţiunea de avut obştesc înglobeazã activitãţile nu numai ale organizaţiilor de stat, ci chiar ale celor care desfãşoarã o activitate utila din punct de vedere social. Au fost inglobate aici pana şi asociaţiile de locatari şi absolut toate asociaţiile şi societãţile, cu motivarea ca desfãşoarã o activitate utila pe plan social.
Fata de prevederile art. 41 şi 135 din Constituţie, art. 145 din Codul penal nu mai poate fi aplicat decât restrictiv şi anume, numai cu privire la proprietatea publica.
Trebuie subliniat ca în fostele unitãţi economice de stat (industriale şi comerciale), statul nu are nici mãcar o proprietate privatã, astfel încât, toate discutiile referitoare la avere, proprietate, patrimoniu şi avut sunt lipsite de sens.
Prin Legea nr. 15/1990 s-au reorganizat unitãţile economice de stat sub forma de regii autonome şi societãţi comerciale.
Art. 5 din aceasta lege prevede în mod expres ca "Regia autonomã este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomã poseda, foloseşte şi dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu... în vederea realizãrii scopului pentru care a fost constituitã. Înstrãinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome sau încheierea de tranzacţii cu o valoare de peste 10 mil. lei se face cu aprobarea ministrului de resort".
Toate bunurile care au aparţinut unei întreprinderi de stat devenitã regie autonomã formeazã proprietatea regiei autonome, cãreia, în calitate de proprietar, i se recunosc cele trei atribute principale: posesia, folosinta, dispoziţia, adicã posibilitatea de înstrãinare.
Fiind vorba de o regie autonomã, înstrãinarea bunurilor imobiliare ori a tranzacţiilor de mare valoare (de peste 10 mil. lei) trebuie facuta cu aprobarea ministrului de resort.
Art. 20 din aceeaşi lege prevede ca "bunurile din patrimoniul societãţii comerciale sunt proprietatea acesteia".
Prin urmare, şi societatea comercialã are dreptul de a instraina bunurile sale mobiliare şi imobiliare fãrã a avea nevoie de autorizaţie din partea vreunui alt minister sau altei autoritãţi.
Ce este deci statul în regiile autonome şi societãţile comerciale dacã bunurile mobile şi imobile ale acestora aparţin unitãţii economice?
Statul este un simplu acţionar care, iniţial, a avut 70% din valoarea acţiunilor, acţiuni care trebuie sa fie privatizate, adicã vândute, în urmãtorii 5 ani.
Statul deţine prin acţiunile sale o cota-parte din capitalul social, iar capitalul social nu trebuie confundat cu patrimoniul unitãţii.
La toate societãţile comerciale care nu sunt în pragul falimentului, capitalul social este foarte redus ca valoare, în comparatie cu patrimoniul.
Ca orice acţionar, statul este coproprietar al societãţii comerciale pentru suma care reprezintã totalul acţiunilor sale. Statul nu are alta posibilitate, în calitatea lui de acţionar decât, fie sa încaseze dividendele anuale, fie sa-şi înstrãineze acţiunile, ceea ce trebuie sa se facã potrivit legii, în urmãtorii ani.
Prin urmare, dacã un funcţionar îşi însuşeşte din bunurile unei societãţi comerciale, el nu sãvârşeşte o infracţiune de delapidare, ci furt din proprietatea privatã a societãţii.
De asemenea, dacã un terţ sustrage un bun de la o societate comercialã, el se face vinovat de un furt din proprietatea privatã a societãţii comerciale. Statul, ca oricare alt acţionar, nu este cu nimic pagubit prin faptul ca s-au sãvârşit furturi de la societatea comercialã.
Societatea comercialã are evident obligaţia sa-şi reintregeasca patrimoniul, chemând în judecata pe cel vinovat de sustrageri.
Societatea comercialã este debitoarea tuturor actionarilor pentru valoarea acţiunilor proprii.
Statul rãmâne titularul unor acţiuni în limitele capitalului social, acţiuni de care poate dispune dupã plac şi care nu îşi micşoreazã valoarea prin faptul ca unul sau mai mulţi cetãţeni au sustras o parte din bunurile proprietate a societãţii.
Prin urmare, toate sustragerile de bunuri de la societãţile comerciale le afecteazã numai pe acestea, nu şi statul care nu are drepturi de proprietate în societãţile comerciale, ci numai o parte din capitalul social.
Iata de ce aplicarea în continuare a prevederilor art. 223 şi 224 cu privire la delapidare şi furt din avutul obştesc ar constitui o ignorare flagrantã şi inadmisibila a prevederilor legale amintite mai sus, potrivit cãrora toate bunurile regiilor autonome şi ale societãţilor comerciale constituie proprietatea exclusiva a acestora.
VI. Asa vazute lucrurile, apreciem ca deciziile date în fond, de cãtre completele Curţii Constituţionale în dosarele în discuţie, sunt temeinice şi legale. Prin decizia adoptatã în recurs, cu majoritatea celor trei judecãtori, se dispune extinderea caracterului neconstitutional, arãtându-se ca "nu exista nici un temei legal pentru a identifica avutul obştesc cu proprietatea publica" şi ca "dispoziţiile legale din Codul penal referitoare la avutul obştesc şi atacate în fata Curţii sunt neconstituţionale şi, ca atare, în întregime abrogate", fiind "necesarã intervenţia legiuitorului". O asemenea extindere este însã defavorabila protecţiei proprietãţii publice şi, mai mult, ea nu se sprijinã pe dispoziţiile constituţionale, avantaj ce trebuie recunoscut deciziilor date în fond care se motiveaza în totalitate, clar şi solid, pe taxele constituţionale.
Ca atare, pentru aceste motive opinam ca şi cel de-al doilea motiv de recurs trebuie respins, pastrandu-se integralitatea deciziilor date la judecata în fond.
VII. O problema noua ce apare în decizia din 7 iulie 1993 a Curţii Constituţionale este cuprinsã în pct. 2, 3 şi 4, în sensul cãrora: se stabileşte termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificãrii dispoziţiilor din Codul penal care contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie; în cazul în care pana la termenul stabilit nu se produc modificãrile menţionate, începând cu 1 decembrie 1993 urmeazã sa-şi producã efectele abrogarea acestora; pana la adoptarea modificãrilor de cãtre Parlament, dar nu dupã data de 1 decembrie 1993, dispoziţiile în cauza urmeazã sa se aplice.
O asemenea soluţie ridica serioase semne de intrebare privind fundamentarea sa constituţionalã, precum şi efectele sale în timp şi asupra persoanelor.
Prin ea însãşi, aceasta soluţie este contradictorie. Din moment ce dispoziţiile din Codul penal privind rãspunderea penalã în cauzele ce privesc avutul obştesc sunt declarate neconstituţionale, aplicabilitatea lor încã o perioada de timp este evident în contradictie cu abrogarea lor. Un text legal, a cãrui abrogare în baza art. 150 alin. (1) din Constituţie a fost constatatã, nu mai produce efecte din chiar momentul abrogãrii sale.
Astfel, soluţia abrogãrii ar fi ineficienta.
Soluţia propusã nu se sprijinã pe Constituţia în vigoare. Atunci când Constituţia, prin art. 123 alin. (1), stabileşte ca justiţia se înfãptuieşte în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este şi rãmâne în vigoare numai prin vointa legiuitorului. Justiţia nu se poate infaptui pe baza unei legi a carei abrogare expresã s-a realizat printr-un text constituţional şi a carei abrogare a fost constatatã oficial de cãtre o autoritate publica. În speta, rolul constituţional al Curţii este de a constata dacã dispoziţiile din Codul penal au fost sau nu abrogate şi, deci, sa dispunã aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fãrã indoiala ca autoritãţile publice care au funcţii în legiferare trebuie sa se implice, dar aceasta implicare este o problema în care numai ele decid. Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferarii (în afarã situaţiilor prevãzute de art. 144 lit. a), b) şi h) şi a politicii penale excede competentei sale, fiind o imixtiune în competenta altor autoritãţi statale. Aceasta ar fi o grava abatere de la principiul de drept în sensul cãruia în materie de competenta legile sunt de stricta interpretare. Curtea Constituţionalã şi-ar aroga abuziv atributia de a prelungi în timp efectele unor dispoziţii legale abrogate, incalcand regulile de competenta şi echilibrul puterilor ce rezulta foarte clar din dispoziţiile constituţionale.
Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ al poporului şi unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constituţie), Curtea Constituţionalã nu-l poate obliga la o anumitã activitate, oricât de importanta ar fi problema cuprinsã într-o decizie.
În speta fiind vorba de dispoziţii penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea soluţii sunt imprevizibile. Se pot crea situaţii ireparabile juridic şi moral prin aplicarea sub condiţie a unei legislaţii penale, or justiţia penalã trebuie sa se infaptuiasca fãrã asemenea condiţii şi fãrã incertitudini.
Fundamentarea acestei soluţii pe art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor", este evident eronatã.
Desigur, potrivit Constituţiei, deciziile produc efecte numai pentru viitor, dar prin aceasta Constituţia interzice de fapt efectele retroactive. Acest viitor nu este interpretabil decât într-un singur sens juridic, şi anume ca el începe din momentul în care aceste decizii sunt definitive şi executorii. Acest viitor nu este la dispoziţia Curţii, el este stabilit prin chiar Constituţie. Atunci când Constituţia a vrut sa permitã autoritãţilor sa stabileascã chiar ele un asemenea viitor a fãcut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intra în vigoare la data publicãrii în Monitorul Oficial al României sau la data prevãzutã în textul ei.
Pentru toate aceste motive consideram ca, în aceasta problema, decizia luatã cu majoritatea celor trei judecãtori nu este nici temeinica, nici constituţionalã.
PREŞEDINTELE CURŢII
CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA
JUDECĂTOR,
prof. dr. Ioan Muraru
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
