Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 38 din 6 februarie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificata
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 250 din 16 mai 2001
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Gabriela Ghita - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificatã, excepţie ridicatã de Nicolae Mihai Ghiocel în Dosarul nr. 5.442/2000 al Tribunalului Mehedinti - Secţia civilã.
La apelul nominal se constata lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea exceptiei ca fiind nefondata, deoarece apreciazã ca <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 nu contravine prevederilor constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 8 septembrie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 5.442/2000 Tribunalul Mehedinti - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, excepţie ridicatã de Nicolae Mihai Ghiocel.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca textul criticat incalca dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Constituţie, referitoare la inviolabilitatea domiciliului.
Tribunalul Mehedinti - Secţia civilã, exprimandu-şi opinia, a apreciat ca "este de principiu ca legile fiscale sunt de stricta interpretare şi ca, în ansamblul lor, urmãresc alimentarea bugetului de stat cu resurse necesare folosului general. Acreditarea unei asemenea excepţii ar conduce la formarea unei practici a acelor prestatori de servicii, de rea-credinţa, care ar executa lucrãri la domiciliu, fãrã a exista posibilitatea controlarii lor prin impunerea veniturilor realizate în acest mod, şi nu exista deci contradictie între prevederile <>art. 26 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 şi art 27 din Constituţie".
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, apreciazã ca "dispoziţiile <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 (cu modificãrile şi completãrile ulterioare) sunt constituţionale, numai dacã prin expresia «în orice alte locuri» nu sunt avute în vedere domiciliul şi resedinta contribuabilului".
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca excepţia ridicatã este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997 (aprobatã, cu modificãri, prin <>Legea nr. 64/1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 21 aprilie 1999). Ulterior dispoziţiile legale criticate au fost modificate şi completate prin <>art. III pct. 18 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113/1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 30 iunie 1999, având în prezent urmãtorul cuprins: "Constituie contravenţii, dacã nu sunt sãvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sa constituie infracţiuni, urmãtoarele fapte: [...]
c) refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, dupã caz, al serviciilor de specialitate ale autoritãţilor administraţiei publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfãşoarã activitãţi producãtoare de venituri, în vederea exercitãrii controlului fiscal;".
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate apreciazã ca prin aceste dispoziţii legale ar fi incalcate prevederile constituţionale ale art. 27 alin. (1), referitoare la inviolabilitatea domiciliului, al cãror conţinut este urmãtorul: "Domiciliul şi resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate pãtrunde sau rãmâne în domiciliul ori în resedinta unei persoane fãrã învoirea acesteia."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiatã, pentru urmãtoarele motive:
Prin <>art. 26 alin. 1. lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 se sancţioneazã contraventional "refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, dupã caz, al serviciilor de specialitate ale autoritãţilor administraţiei publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfãşoarã activitãţi producãtoare de venituri, în vederea exercitãrii controlului fiscal". Textul de lege are în vedere combaterea evaziunii fiscale sãvârşite prin împiedicarea exercitãrii controlului, în condiţiile legii, iar în aplicarea sa trebuie sa se ţinã seama de intreaga economie a reglementãrii, precum şi de finalitatea urmãritã de legiuitor. Astfel, <>art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 stabileşte scopul controlului fiscal (verificarea realitãţii declaraţiilor, a corectitudinii şi a exactitatii îndeplinirii obligaţiilor fiscale). De asemenea, art. 3 se referã la sfera obligaţiilor fiscale. Potrivit art. 5, angajaţii organelor de control fiscal îndeplinesc o funcţie ce implica exerciţiul autoritãţii de stat. Totodatã art. 6 lit. d) stabileşte drepturile şi obligaţiile organelor de control fiscal, printre care figureazã şi dreptul de a face constatãri faptice cu privire la natura activitãţilor producãtoare de venituri impozabile sau pentru identificarea obiectelor ori a sumelor impozabile. În sfârşit, conform art. 6 lit. g), organele de control fiscal au dreptul de a intra, în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incinta a sediului în care îşi desfãşoarã activitatea contribuabilul sau în locuri în care exista bunuri impozabile ori în care se desfãşoarã activitãţile producãtoare de venituri, accesul fiind permis în cursul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afarã acestuia, numai cu autorizarea scrisã a conducerii organului de control fiscal sau, dupã caz, a conducerii serviciilor de specialitate ale autoritãţilor administraţiei publice locale şi cu acordul contribuabilului.
Curtea constata ca, în vederea aprecierii constituţionalitãţii dispoziţiilor legale criticate, trebuie sa se ţinã seama de faptul ca persoanele care desfãşoarã activitãţi supuse controlului fiscal îşi cunosc obligaţiile ce le revin. Astfel, aceste dispoziţii stabilesc, printre altele, ca acest control se efectueazã în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, iar dacã se efectueazã în afarã programului normal de lucru, este necesar "acordul contribuabilului " [art. 26 lit. g)]; contribuabilul este informat în legatura cu acţiunea care urmeazã sa se desfãşoare, prin transmiterea unui aviz de verificare [art. 11^1 alin. 1 lit. a)]; contribuabilul confirma ca a luat cunostinta de drepturile şi obligaţiile sale, prin semnarea avizului de verificare (art. 11^1 alin. 4); contribuabilii sunt obligaţi sa coopereze la desfãşurarea în condiţii optime a controlului fiscal (art. 16).
De asemenea, Curtea constata ca dispoziţiile legale criticate nu vizeazã spaţii cu destinaţia exclusiv de domiciliu, ci stabilesc în mod clar ca acest control fiscal se efectueazã la "sediul de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care se desfãşoarã activitãţi producãtoare de venituri". Asa fiind, controlul fiscal priveşte spaţii clar determinate prin destinaţia lor. Rezulta ca <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 27 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea domiciliului.
Desigur, dacã organul fiscal incalca prevederile legii, contribuabilul este în drept sa procedeze, dupã caz, potrivit art. 47 sau 48 din Constituţie, mai ales ca legea obliga organul fiscal sa acţioneze "[...] cu profesionalism, dovedind corectitudine şi obiectivitate în relaţiile cu contribuabilii controlati [...]" (art. 10 alin. 2).
De aceea nemultumirile autorului exceptiei de neconstituţionalitate privesc aplicarea dispoziţiilor legale în cadrul controlului fiscal, iar nu constituţionalitatea acestora, motiv pentru care excepţia urmeazã sa fie respinsã.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificatã, excepţie ridicatã de Nicolae Mihai Ghiocel în Dosarul nr. 5.442/2000 al Tribunalului Mehedinti - Secţia civilã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 6 februarie 2001.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
OPINIE CONCURENTA
Sunt de acord cu soluţia de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificatã. Pe de alta parte însã, apreciez ca soluţia adoptatã prin vot unanim trebuia sa fie intemeiata, parţial, pe alte considerente şi, de aceea, formulez prezenta opinie concurenta.
I.1. Conceptul de "opinie concurenta" este distinct de conceptul de "opinie separatã".
Atât opinia separatã, cat şi opinia concurenta sunt formulate de unul sau mai mulţi membri ai completului care soluţioneazã cauza supusã Curţii Constituţionale, dar niciodatã de mai mult decât patru dintre cei noua judecãtori ai Curţii - circumstantiere ce rezulta din cuprinsul <>art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, text conform cãruia "[...] actele Curţii se adopta cu votul majoritãţii judecãtorilor, dacã prin prezenta lege nu se prevede altfel".
Prin opinia separatã, autorul sau autorii acesteia îşi exprima dezacordul cu privire la soluţia luatã ca urmare a votului majoritãţii completului de judecata, soluţie ce este înfãţişatã prin dispozitivul actului pronunţat de Curtea Constituţionalã (act care, dupã caz, în raport cu diferentierile realizate prin <>art. 13 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, poate fi o decizie, o hotãrâre sau un aviz consultativ). Acest dezacord poate sa se refere la integralitatea dispozitivului sau numai la o parte a dispozitivului; asadar, prin opinia separatã, autorii acesteia se pot pronunţa pentru o soluţie integral opusã aceleia luate de cãtre majoritate (de exemplu, se pronunţa pentru constatarea neconstitutionalitatii în loc de constatarea constituţionalitãţii sau, dupã caz, invers) ori se pot pronunţa pentru constatarea inadmisibilitatii sesizãrii în locul soluţiei de constatare "în fond" a neconstitutionalitatii (sau, dupã caz, invers) ori se pot pronunţa pentru o soluţie intermediara (de exemplu, pentru constatarea neconstitutionalitatii în mãsura în care textul de lege supus controlului are un înţeles ce este considerat de cãtre Curte ca fiind contrar Constituţiei, în locul soluţiei de constatare "fãrã rezerva" a neconstitutionalitatii; sau, dupã caz, invers). Asa fiind, şi considerentele exprimate de cãtre autorul sau autorii opiniei separate sunt, în mod necesar, diferite fata de cele pe care s-a întemeiat majoritatea membrilor completului de judecata.
Prin opinia concurenta, autorul sau autorii acesteia sunt de acord - în mod integral - cu soluţia înfãţişatã în dispozitivul actului pronunţat de cãtre Curte, dar apreciazã ca acea soluţie trebuia sa fie intemeiata pe alte considerente decât cele reţinute prin vointa majoritãţii (sau, dupã caz, şi pe alte considerente ori numai pe anumite considerente).
I.2. În sistemul de drept roman, în materie de jurisdicţie constituţionalã, legitimitatea opiniei concurente este la fel de incontestabila ca şi aceea a opiniei separate.
Ambele categorii de opinii constituie expresia independentei fiecãruia dintre membrii Curţii Constituţionale (conform art. 143 din Constituţie, "Judecãtorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia"), independenta a carei existenta asigura independenta Curţii Constituţionale (ca autoritate publica) în raport cu celelalte autoritãţi şi instituţii publice şi, prin aceasta, realizarea scopului fundamental al acestei Curţi, acela de "garantare a supremaţiei Constituţiei" [<>art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã]. De altfel, dispoziţiile art. 143 din Constituţie sunt reproduse integral în cuprinsul alin. (1) al art. 4 din aceasta lege, adãugându-se, prin alin. (2), ca "Judecãtorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la rãspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor". Având ca fundament principiul constituţional şi legal al independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, opinia separatã şi aceea concurenta au o legitimitate constituţionalã şi, de aceea, acestea nu pot fi cenzurate de cãtre majoritatea membrilor Curţii nici cat priveşte oportunitatea exprimarii lor şi nici cat priveşte conţinutul sau modul de redactare.
Atât opinia separatã, cat şi opinia concurenta au şi o legitimitate regulamentara, intemeiata pe dispoziţiile art. 30 alin. final din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale (adoptat prin Hotãrârea nr. 12 din 4 noiembrie 1997 a Plenului Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 12 noiembrie 1997), dispoziţii regulamentare conform cãrora "Judecãtorul poate formula opinie separatã, având obligaţia sa o motiveze pana la data semnãrii deciziei". Deşi textul se referã în terminis numai la opinia separatã, este evident ca, în acest context, termenul "opinie separatã" este utilizat lato sensu, iar nu stricto sensu, incluzând - asadar - orice categorie de dezacord fata de opinia majoritãţii; interpretarea contrarã, conform cãreia numai opinia separatã ar fi permisã, ar conduce la concluzia absurda ca acela cãruia îi este permis mai mult (dreptul la opinie separatã) îi este interzis ceea ce este mai puţin (dreptul la opinie concurenta) - nesocotindu-se astfel principiul juridic qui potest plus potest minus.
Ambele categorii de opinii beneficiazã de o legitimitate de natura jurisdicţionalã, iar nu numai de natura exclusiv ştiinţificã (ceea ce ar impune interdicţia publicãrii nu numai a opiniei concurente, ci şi a opiniei separate în Monitorul Oficial al României, care este o publicaţie oficialã, iar nu ştiinţificã). Deşi este incontestabil ca numai în legatura cu dispozitivul actului pronunţat de Curtea Constituţionalã se poate pune problema aplicabilitatii principiului "autoritãţii lucrului judecat", iar nu şi în legatura cu considerentele pe care se întemeiazã acel dispozitiv, totuşi, la fel de incontestabil este şi ca, în materie de jurisdicţie constituţionalã, considerentele au o importanta jurisdicţionalã specialã. Aceasta concluzie îşi are originea în mai multe motive. Sub acest aspect, de exemplu, trebuie avut în vedere ca aceste considerente se intrepatrund cu conţinutul dispozitivului, formând un ansamblu coerent care este similar aceluia compus din lege şi expunerea sa de motive. La fel cum, în materie de interpretare a legii, referirile la conţinutul expunerii de motive reprezintã un procedeu general acceptat (în cadrul metodei interpretãrii istorice sau teleologice), şi în materie de jurisdicţie constituţionalã înţelesul şi finalitatea dispozitivului pot fi diferite în raport cu considerentele pe care se întemeiazã. De exemplu, un dispozitiv prin care se constata constituţionalitatea unei dispoziţii legale trebuie întotdeauna sa fie coroborat cu considerentele, în cuprinsul cãrora sunt indicate prevederile constituţionale ce au fost examinate în cadrul acelei cauze; asa fiind, aceeaşi dispoziţie legalã poate fi constatatã ulterior, într-o alta cauza, ca fiind neconstitutionala, şi aceasta întrucât, de aceasta data, examinarea s-a realizat în raport cu alte prevederi constituţionale.
În sfârşit, legitimitatea atât a opiniei separate, cat şi a opiniei concurente rezulta şi din utilizarea acestora în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cadrul aplicãrii de cãtre aceasta autoritate jurisdicţionalã a prevederilor Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, act internaţional opozabil Curţii Constituţionale, conform art. 11 şi 20 din Constituţie.
II.1. În speta, apreciez ca este necesar ca soluţia de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate [cu consecinta constatãrii constituţionalitãţii dispoziţiilor <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificatã] trebuie sa fie intemeiata, parţial, pe alte argumente, întrucât considerentele deciziei la care se referã prezenta opinie concurenta pot permite ca, în practica aplicãrii acestor dispoziţii legale, sa se recurgã la interpretãri contrare dispoziţiilor art. 27 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora: "(1) Domiciliul şi resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate pãtrunde sau rãmâne în domiciliul ori în resedinta unei persoane fãrã învoirea acesteia. [...]
(3) Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevãzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afarã de cazul delictului flagrant."
II.2. Prin <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997) se sancţioneazã contraventional "refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, dupã caz, al serviciilor de specialitate ale autoritãţilor administraţiei publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfãşoarã activitãţi producãtoare de venituri, în vederea exercitãrii controlului fiscal".
Textul de lege are în vedere mai multe ipoteze în care, potrivit legii, organelor fiscale li se recunoaşte un drept de acces în anumite spaţii ale contribuabilului. Astfel, conform <>art. 6 lit. g) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 (în redactarea data textului prin <>art. III pct. 3 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 113/1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 30 iunie 1999), în exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele de control fiscal sau, dupã caz, serviciile de specialitate ale autoritãţilor administraţiei publice locale au dreptul "sa între, în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incinta a sediului în care îşi desfãşoarã activitatea contribuabilul sau în locuri în care exista bunuri impozabile ori în care se desfãşoarã activitãţi producãtoare de venituri. Accesul este permis în cursul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afarã acestuia, numai cu autorizarea scrisã a conducerii organului de control fiscal sau, dupã caz, a conducerii serviciilor de specialitate ale autoritãţilor administraţiei publice locale şi cu acordul contribuabilului".
II.3. Apreciez ca ar fi fost necesar ca, în cuprinsul considerentelor, Curtea Constituţionalã sa fi observat ca decizia pronunţatã nu poate avea ca obiect decât controlul constituţionalitãţii prevederilor art. 26 alin. 1 lit. c), precum şi a celor ale textelor din acelaşi act normativ la care art. 26 alin. 1 lit. c) se raporteazã [asa cum este art. 6 lit. g)]. Aceasta precizare se impunea deoarece <>Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 , în redactarea acestui act normativ la momentul publicãrii sale iniţiale (şi anume, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997), conţinea şi dispoziţiile lit. h) din art. 6, dispoziţii care aveau urmãtorul conţinut: "În exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele fiscale au dreptul: [...]
h) sa între în încãperile care reprezintã domiciliul sau resedinta unei persoane fizice, cu consimţãmântul scris al acesteia. În caz de refuz, organul fiscal va solicita autorizarea instanţei judecãtoreşti competente, aplicându-se dispoziţiile Codului de procedura civilã privind ordonanta preşedinţialã". Textul de lege reprodus [care se afla în deplina concordanta cu prevederile art. 27 alin. (1) şi (3) din Constituţie] a fost însã abrogat prin pct. 7 al articolului unic al <>Legii nr. 64/1999 pentru aprobarea <>Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal (lege publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 21 aprilie 1999). În aceste condiţii şi întrucât Curtea Constituţionalã a fost sesizatã exclusiv în privinta <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 , controlul de constitutionalitate efectuat prin decizia pronunţatã în prezenta cauza nu a putut fi extins la prevederile unui alt act normativ, mai precis la prevederile pct. 7 al articolului unic al <>Legii nr. 64/1999 , deoarece, în baza <>art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã: "În caz de admitere a exceptiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalitãţii altor prevederi din actul atacat, de care în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare").
II.4. În contextul celor arãtate imediat anterior, apreciez ca ar fi fost necesar ca, în considerentele deciziei de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate, sa se fi precizat ca, în aplicarea prevederilor <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 , precum şi în aplicarea textelor din acelaşi act normativ la care prevederile art. 26 alin. 1 lit. c) se raporteazã - asa cum este, printre altele, textul art. 6 lit. g) -, organele de control fiscal au obligaţia sa respecte dispoziţiile constituţionale ale art. 27, privind inviolabilitatea domiciliului; şi aceasta chiar dacã, dupã abrogarea <>art. 6 lit. h) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 , în cuprinsul textelor acestui act normativ nu mai este reluatã o parte a mentionatelor prevederi constituţionale, câtã vreme este - totuşi - evident ca ele sunt direct aplicabile, ca urmare a dispoziţiilor art. 51 din legea fundamentalã, conform cãrora: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."
II.5. Sub un alt aspect, apreciez ca soluţia pronunţatã nu poate fi intemeiata, în nici un caz pe acea parte a considerentelor în care se face trimitere la prevederile art. 11^1 alin. 1 lit. a), text introdus prin pct. 14 al articolului unic al <>Legii nr. 64/1999 şi care are urmãtorul conţinut: "Înaintea desfãşurãrii unei acţiuni de control fiscal la sediul, domiciliul sau resedinta contribuabilului, acesta are dreptul:
a) sa fie informat în legatura cu acţiunea care urmeazã sa se desfãşoare, prin transmiterea unui aviz de verificare;"
Într-adevãr, nerelevanta totalã a acestei referiri rezulta din conţinutul alin. 4 al aceluiaşi text de lege, alineat introdus - de asemenea - prin pct. 14 al articolului unic al <>Legii nr. 64/1999 : "În cazul organelor de control fiscal, care, potrivit legii, pot executa controale inopinate, precum şi în cazul în care acţiunea de control fiscal se desfãşoarã în vederea soluţionãrii unor cereri ale contribuabililor, transmiterea avizului de verificare nu este obligatorie."
II.6. Fata de ansamblul celor arãtate, consider ca, în prezent, prevederile <>art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 urmeazã a fi interpretate şi aplicate în corelatie cu celelalte prevederi din acelaşi act normativ, iar ansamblul acestor prevederi legale nu poate avea un înţeles contrar dispoziţiilor art. 27 din Constituţie, referitoare la inviolabilitatea domiciliului.
Astfel, atunci când se pune problema aplicãrii prevederilor art. 26 alin. 1 lit. c) prin raportare la ipoteza reglementatã de <>art. 6 lit. g) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1997 , este necesar sa se distinga între, pe de o parte, situaţia în care incinta în care se refuza intrarea organului de control fiscal este utilizata exclusiv ca "domiciliu" şi, pe de alta parte, situaţia în care, ca urmare a voinţei proprii a contribuabilului de a utiliza acea incinta şi în scopul producerii de venituri impozabile ori pentru amplasarea de bunuri impozabile, acel spaţiu nu mai poate fi considerat ca indeplinind, exclusiv, funcţia de "domiciliu".
Împrejurarea ca, în activitatea lor, unele organe fiscale nu ar face o clara distincţie între sediul de afaceri şi "domiciliu" (în sensul art. 27 din Constituţie) sau ca ar incalca unele dispoziţii ale <>Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997 , modificatã, constituie aspecte de aplicare a legii (iar nu de constitutionalitate), care, în lumina <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, nu intra în competenta Curţii Constituţionale.
III. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele pe care se întemeiazã decizia la care se referã prezenta opinie concurenta (considerente reţinute de vointa exprimatã prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea membrilor completului de judecata) sunt singurele care, împreunã cu dispozitivul adoptat cu unanimitate de voturi, produc efecte juridice obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Considerentele prezentei opinii concurente, ca şi în cazul altor opinii concurente, constituie - exclusiv - exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii litigiului aflat pe rolul instanţei judecãtoreşti sau în privinta constituţionalitãţii prevederilor legale supuse examinãrii. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în mãsura în care a fost pronunţatã cu votul a cel puţin 5 judecãtori, conform <>art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numãrul de voturi exprimate pentru soluţia pronunţatã şi, cu atât mai puţin, în raport cu numãrul de voturi exprimate pentru soluţia pronunţatã şi, cu atât mai puţin, în raport cu numãrul de voturi exprimate pentru considerentele reţinute prin decizie. De aceea, autoritãţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs deopotrivã soluţiei şi considerentelor decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei şi considerentelor pronunţate cu unanimitatea voturilor judecãtorilor ce formeazã completul de judecata. Rãspunderea juridicã este identicã şi într-un caz şi în celãlalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.
Lucian Mihai,
preşedintele Curţii Constituţionale
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
