Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 365 din 5 iulie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 171 alin. 2 si 3 si art. 172 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 735 din 12 august 2005
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Eugenia Peptu în Dosarul nr. 15.701/2004 al Judecãtoriei Iaşi.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere dreptului la apãrare şi principiului egalitãţii în drepturi. De altfel, asupra prevederilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, Curtea s-a mai pronunţat statuând, prin Decizia nr. 7/2000, cã sunt constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 8 martie 2005, pronunţatã în Dosarul nr. 15.701/2004, Judecãtoria Iaşi a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã.
Excepţia a fost ridicatã de Eugenia Peptu în dosarul cu numãrul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine cã potrivit art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã învinuitul ori inculpatul care are o anumitã calitate beneficiazã, în faza de urmãrire penalã, de asistenţa juridicã obligatorie, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, în faza de cercetare judecãtoreascã, asistenţa juridicã este obligatorie atunci când pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiunea sãvârşitã este detenţiunea pe viaţã ori închisoarea de 5 ani sau mai mare. Ca urmare a acestor dispoziţii, în faza a doua a procesului penal inculpatul beneficiazã de asistenţã juridicã obligatorie, dupã ce, în prima fazã a procesului, a fost privatã de acest drept întrucât nu are calitatea circumstanţiatã prevãzutã de alin. 2 al articolului criticat. Or, aceste împrejurãri sunt, în opinia autoarei excepţiei, de naturã sã instituie o inegalitate de tratament juridic pe parcursul celor douã faze - de urmãrire penalã şi de cercetare judecãtoreascã - cu consecinţa directã a prejudicierii dreptului la apãrare de care trebuie sã beneficieze orice cetãţean în tot cursul procesului penal.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, autoarea excepţiei susţine cã acestea sunt neconstituţionale în mãsura în care dreptul de a asista la efectuarea actelor de urmãrire penalã aparţine doar apãrãtorului învinuitului şi inculpatului, nu şi acestora din urmã. Astfel, în situaţia în care persoana cercetatã nu are posibilitatea angajãrii unui apãrãtor şi nu se încadreazã în condiţiile legale pentru a beneficia de un apãrãtor din oficiu, este discriminat şi tratat inegal faţã de un altul care-şi poate permite un avocat sau care beneficiazã de asistenţã juridicã obligatorie. Ca urmare a aceloraşi raţiuni, aceste prevederi aduc atingere şi dreptului consacrat de art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Judecãtoria Iaşi opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã este neîntemeiatã, deoarece dreptul la apãrare garantat de Legea fundamentalã nu trebuie confundat cu asistenţa juridicã obligatorie prevãzutã de legiuitor pentru situaţii limitativ enumerate. Persoana îndreptãţitã se poate prevala sau nu de dreptul la apãrare care nu poate fi convertit în virtutea garantãrii constituţionale într-o obligaţie a organelor judiciare de a asigura asistenţa juridicã obligatorie. Deşi instanţa apreciazã cã excepţia este nefondatã, considerã cã, din punctul de vedere al asistenţei juridice obligatorii, dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, faţã de dispoziţiile art. 171 alin. 3 din acelaşi cod, ar putea fi interpretate ca discriminatorii, în ceea ce priveşte persoana învinuitului sau inculpatului, în faza de urmãrire penalã, în raport cu persoana inculpatului, în faza cercetãrii judecãtoreşti.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, instanţa de judecatã opineazã cã şi aceasta este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale mai sus criticate transpun, în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte pãrţi, dupã caz, pe tot parcursul derulãrii procesului penal declanşat, principiul constituţional al garantãrii dreptului la apãrare, inclusiv sub aspectul şi din perspectiva dreptului acestora la asistenţã juridicã, respectiv al dreptului oricãrei pãrţi, indiferent de stadiul procesual, de a fi asistate de un apãrãtor.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece atât Legea fundamentalã, cât şi Codul de procedurã penalã consacrã regula potrivit cãreia pãrţile au dreptul la asistenţã juridicã, drept de care persoana îndreptãţitã se poate prevala sau nu. Prin urmare, este un drept al persoanei şi nu o obligaţie a organelor judiciare de a asigura asistenţa juridicã. Existã însã situaţii în care legea impune asistenţa juridicã obligatorie a învinuitului sau inculpatului, considerându-se cã apãrarea este o instituţie de interes social, care funcţioneazã atât în interesul acestor persoane, cât şi în interesul bunei desfãşurãri a procesului penal. Or, tocmai aceste situaţii sunt prevãzute în art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã care au aplicabilitate pe tot parcursul procesului penal, precum şi în art. 171 alin. 3 din acelaşi cod care sunt incidente numai pentru faza de cercetare judecãtoreascã. Regula este cã asistenţa juridicã este facultativã, iar cazurile în care aceasta este obligatorie sunt, în virtutea dispoziţiei art. 126 alin. (2) din Constituţie, prevãzute expres de legiuitor. În aceste condiţii susţinerea cã limitarea asistenţei juridice obligatorii în faza de judecatã, în anumite situaţii determinate, încalcã dreptul la apãrare este neîntemeiatã, câtã vreme regula consacratã de Legea fundamentalã este cea a asistenţei juridice facultative.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, Guvernul considerã cã nici aceste prevederi nu contravin principiilor egalitãţii în drepturi şi garantãrii dreptului la apãrare, întrucât nu au rolul de a limita drepturile învinuitului sau inculpatului, ci de a preciza întinderea drepturilor apãrãtorului acestora. Totodatã, legiuitorul stabileşte, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, modalitatea de exercitare a dreptului la apãrare, drept care, odatã garantat, trebuie exercitat cu respectarea dispoziţiilor privind desfãşurarea procesului penal.
Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece dreptul la apãrare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţã juridicã obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor. De asemenea, prevederile art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu instituie privilegii sau discriminãri între persoanele prevãzute de ipoteza normei. De altfel, Curtea Constituţionalã a statuat cã principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate, aşa încât, dacã la situaţii egale trebuie sã corespundã un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constatã cã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, cu urmãtorul conţinut:
- Art. 171 alin. 2 şi 3: "Asistenţa juridicã este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învãţãmânt, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altã cauzã ori când organul de urmãrire penalã sau instanţa apreciazã cã învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apãrarea, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.
În cursul judecãţii, asistenţa juridicã este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea sãvârşitã pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.";
- Art. 172 alin. 1: "În cursul urmãririi penale, apãrãtorul învinuitului sau inculpatului are dreptul sã asiste la efectuarea oricãrui act de urmãrire penalã şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apãrãtorului nu împiedicã efectuarea actului de urmãrire penalã, dacã existã dovada cã apãrãtorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuãrii actului."
Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, ale art. 24 referitoare la Dreptul la apãrare, precum şi cele ale art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale care reglementeazã dreptul oricãrui acuzat de a solicita audierea martorilor acuzãrii şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã aceasta s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000, într-o cauzã în care, de asemenea, se indica încãlcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apãrare. Prin acea decizie Curtea a constatat cã dreptul la apãrare prevãzut în art. 24 din Constituţie este pe deplin respectat prin dispoziţiile art. 171 din Codul de procedurã penalã, care, prin alin. 1, prevede dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apãrãtor în tot cursul urmãririi penale şi al judecãţii, iar organele judiciare sunt obligate sã-i aducã la cunoştinţã acest drept.
În anumite cazuri, în care învinuitul sau inculpatul se aflã în situaţii deosebite, legea a prevãzut, în alin. 2 al art. 171 din Codul de procedurã penalã, 8 cazuri de asistenţã juridicã obligatorie, atât în faza urmãririi penale, cât şi în faza judecãţii, iar în alin. 3, alte douã cazuri, dar numai pentru faza judecãţii.
Curtea constatã cã dreptul la apãrare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţã juridicã obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se considerã cã este necesar. Întrucât legea fundamentalã garanteazã dreptul la apãrare, iar nu şi pe cel la asistenţã juridicã obligatorie, Curtea considerã cã stabilirea cazurilor în care aceasta din urmã este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susţine cã dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale numai pentru cã nu prevãd cã asistenţa juridicã este obligatorie în toate cazurile, iar în ceea ce priveşte alin. 3, şi în cursul urmãririi penale, câtã vreme exercitarea dreptului la asistenţã juridicã este garantatã.
Considerentele deciziei mai sus amintite îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã, deoarece nu au intervenit elemente noi de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe.
Cât priveşte critica referitoare la art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã aceste dispoziţii oferã, în cursul urmãririi penale, apãrãtorului învinuitului sau inculpatului posibilitatea concretã de a asista la efectuarea oricãrui act de urmãrire penalã şi de a formula cereri ori depune memorii. Or, de vreme ce apãrãtorul este reprezentantul intereselor învinuitului sau inculpatului, nu se poate susţine cã acesta din urmã ar fi împiedicat sã participe, în mãsura în care îşi manifestã în mod expres aceastã opţiune, la efectuarea unui anumit act de urmãrire penalã. De altfel, prima fazã a procesului penal se finalizeazã cu prezentarea materialului de urmãrire penalã, ocazie cu care cel cercetat poate formula cereri noi şi poate face declaraţii suplimentare. Prin urmare, textul legal criticat se constituie într-o normã de protecţie de naturã a asigura persoanei cercetate dreptul la apãrare care implicã, printre altele, şi respectarea dreptului consacrat de art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãruia orice persoanã acuzatã are posibilitatea de a solicta "audierea martorilor acuzãrii şi sã obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii".
Pe de altã parte, prevederile contestate de autor sunt dispoziţii referitoare la procedura în materie penalã pe care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are deplina libertate de a o reglementa.
De asemenea, atât art. 171 alin. 2 şi 3, cât şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitoare la principiul egalitãţii, întrucât acesta presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridicã şi nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoanã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Eugenia Peptu în Dosarul nr. 15.701/2004 al Judecãtoriei Iaşi.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 5 iulie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
__________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
