Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 34 din 17 februarie 1998 cu privire la constitutionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societatilor comerciale
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 88 din 25 februarie 1998
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la data de 4 februarie 1998, asupra neconstitutionalitatii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societãţilor comerciale, de cãtre 42 de senatori, şi anume: Ion Predescu, Doru-Ioan Taracila, Oliviu Gherman, Mihai Matetovici, Virgil Popa, Emil Dima, Constantin Sava, Alexandru Radu Timofte, Nicolae Sersea, Marin Predila, Mihai Petrescu, Vasile Ion, Viorel Ştefan, Ion Solcanu, Ghiorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Petre Ninosu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Liviu Maior, Octavian Opris, Doru Laurian Badulescu, Marcu Burtea, Ion Bold, Doru Gaita, Avram Gheorghe, Vasile Vacaru, Victor Apostolache, Dumitru Badea, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Haralambie Cotarcea, Nicolae Patru, Nelu Badea, Vasile Dobrescu, Ioan Ardelean, Victor Fuior, Gheorghe Dumitrascu, Dan Stelian Marin, Nicolae Vacaroiu şi Octavian Cozmanca.
Legea ce face obiectul sesizãrii a fost adoptatã în cadrul procedurii de angajare a rãspunderii Guvernului pentru un proiect de lege, prevãzutã de art. 113 din Constituţie. Potrivit alin. (3) al acestui articol, legea este consideratã adoptatã, deoarece, dupã prezentarea, de cãtre primul-ministru, în fata Camerelor reunite în şedinţa comuna, a declaraţiei de angajare a rãspunderii, nu a fost depusa o moţiune de cenzura în termenul de 3 zile prevãzut de alin. (2) al aceluiaşi articol.
Prin obiecţia de neconstituţionalitate formulatã se considera ca Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 este neconstitutionala în considerarea urmãtoarelor motive:
1. Inadmisibilitatea aprobãrii unei ordonanţe de urgenta prin angajarea rãspunderii Guvernului, în condiţiile art. 113 din Constituţie
În argumentarea acestei sustineri se arata ca "Ordonanta de urgenta este o mãsura extrema pentru rezolvarea unor situaţii excepţionale, cu executarea imediata", astfel încât nu intra în categoria actelor juridice ale Guvernului la care se referã art. 107 din Constituţie. "Ordonanta de urgenta este condiţionatã de existenta cazului excepţional şi care nu poate consta în reglementãri normale şi obişnuite, ci în stãri de fapt care impun maxima urgenta de adoptare a mãsurii şi de executare a ei", iar condiţionarea intrãrii în vigoare a unei asemenea ordonanţe de depunerea sa prealabilã la Parlament demonstreaza "caracterul obligatoriu al controlului de cãtre Parlament asupra unor astfel de mãsuri excepţionale" luate de Guvern. De asemenea, se arata "ca Guvernul şi-a asumat deja rãspunderea o data cu adoptarea ordonanţei de urgenta", astfel încât nu mai este necesarã "o alta asumare de rãspundere", ci, dimpotriva, se impune dezbaterea ordonanţei de cãtre Parlament "în procedura legislativã normalã". În ceea ce priveşte procedura de angajare a rãspunderii Guvernului, prevãzutã de art. 113 din Constituţie, se considera ca referirea la un "proiect de lege" din alin. (1) al acestui articol are în vedere initiativa legislativã guvernamentalã care "nu creeazã nici drepturi şi nici obligaţii". În cadrul acestei proceduri, "Riscul caderii Guvernului compenseazã transformarea proiectului în lege". Ordonanta de urgenta este însã un "act juridic care produce efecte, are forta de lege potrivit naturii constituţionale a acesteia", efecte ce pot fi de îndatã sau pana la aprobarea ordonanţei de cãtre Parlament. De aceea, în cazul proiectului de lege, actul de legiferare are efecte "constitutive", pe când, în cazul ordonanţei, el este numai "confirmativ sau de ratificare", distincţie ce se considera a fi "obligatorie şi esenţialã", deoarece, potrivit art. 72 şi urmãtoarele din Constituţie, Parlamentul "adopta legi", iar art. 114, cu referire atât la ordonanţele emise pe temeiul unei legi de abilitare, cat şi la ordonanţele de urgenta, "foloseşte termenul de aprobare, ceea ce nu înseamnã adoptare sau constituire, ci ratificare a ceea ce era deja constituit". Ordonanţele "sunt excepţii de la procesul de legiferare şi, ca orice excepţie, ele au un regim special, limitativ". Angajarea rãspunderii este, de asemenea, o excepţie. De aceea Guvernul, în respectul "limitelor competentei sale, nu recurge la excepţii de natura a eluda competenta exclusiva de legiferare a Parlamentului", prin asumarea competentei de legiferare a acestuia.
2. Neconstituţionalitatea reglementãrii din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997
În acest sens se arata ca "Unificarea legislativã a reglementãrii instituitã prin cele trei legi organice privind privatizarea şi a unei ordonanţe de urgenta aprobatã prin lege nu se poate face printr-o ordonanta de urgenta, deoarece nu este o stare exceptionala de maxima urgenta şi de fapte sau stãri de fapt, de iminenta rezolvare, ci reprezintã o stare de drept, care nu este compatibila cu ordonanta de urgenta". De asemenea, se arata ca "Domeniul reglementãrii aparţine legilor organice, care nu pot fi nici modificate şi nici unificate sau abrogate de cãtre Guvern". De aceea se considera ca "Dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie au fost incalcate, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de Constituţie pentru a se putea adopta de urgenta în aceasta materie".
De asemenea, se apreciazã ca prevederile art. 1 din ordonanta, privind mãsuri referitoare la dreptul de dispoziţie asupra proprietãţii de stat, sunt contrare dispoziţiilor art. 101 din Constituţie, potrivit cãruia Guvernul este "competent cu administrarea avutiei naţionale, fãrã a avea dreptul de a dispune de aceasta", Parlamentul fiind singura autoritate "competenta de a dispune prin lege organicã asupra dreptului de proprietate a statului, distingand între domeniul public al statului şi domeniul privat", mai ales ca în cuprinsul ordonanţei nu se face aceasta distincţie, deşi "Domeniul public al statului este inalienabil".
Totodatã, se considera ca art. 4 al ordonanţei, privind înfiinţarea Ministerului Privatizãrii, nu respecta prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu s-a precizat ca acest minister este în subordinea Guvernului, şi nici prevederile art. 116 din Constituţie, conform cãruia ministerele se înfiinţeazã, se organizeazã şi funcţioneazã potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 prevede ca organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizãrii se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului.
Noua reglementare privind Fondul Proprietãţii de Stat este caracterizatã ca "total gresita", acest fond devenind un "fond de investiţii închis atipic, ceea ce este de neinteles", cat timp "nu poate avea fonduri pentru investiţii". De asemenea, se susţine ca existenta unei comisii de cenzori la o instituţie publica nu este conformã cu "practica dreptului romanesc".
Întrucât, potrivit noii reglementãri, nu se mai menţin competentele Camerelor Parlamentului şi ale Preşedintelui României în domeniul privatizãrii, se apreciazã în sesizare ca "problema constituţionalã este dacã are Guvernul competenta materialã de a desfiinta competente speciale ale Camerei Deputaţilor, ale Senatului, ale Parlamentului în totalitate şi ale Presedentiei?" În concluzie, se considera ca "Ordonanta nr. 88 este un act uzurpativ de grava încãlcare a ordinii constituţionale în stat, asumarea rãspunderii trebuie anulatã pentru incompetenta şi inadmisibilitate, iar apoi de cãtre Parlament trebuie respinsã ordonanta în totalitatea ei".
Prin faptul ca, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanta, Curtea de Conturi nu controleazã aplicarea procedurilor de privatizare, se susţine ca sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie. Potrivit ordonanţei, reorganizarea regiilor se face "de cãtre Ministerul Privatizãrii şi F.P.S.", ceea ce dovedeşte "ca privatizarea se doreşte de guvernare sa ajungã jaful economiei naţionale", fãrã sa ţinã seama de bunurile aparţinând domeniului public care, potrivit art. 135 alin. (5) din Constituţie, nu pot fi înstrãinate.
În legatura cu "posibilitatea înstrãinãrii terenurilor, chiar dacã nu au definitivat regimul juridic", se considera ca sunt nesocotite prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, conform cãruia strãinii şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. De asemenea, se apreciazã ca rezolvarile din ordonanta "în raport de situaţii ulterioare ale terenurilor sunt confuze şi conduc la soluţii aberante privind proprietatea şi drepturile reale, accesorii ce se pot constitui".
Sancţiunile prevãzute la cap. VI al ordonanţei fiind numai "amenda", se apreciazã în sesizare ca aceasta "releva o încurajare indirecta la abuz şi incorectitudine", cu atât mai mult cu cat "alte aspecte din activitatea de privatizare nu au fost reţinute nici drept contravenţii".
În finalul sesizãrii se arata ca exista "şi alte numeroase aspecte de neconstituţionalitate" care vor putea fi amendate "în ipoteza în care Curtea Constituţionalã nu va retine inadmisibilitatea Ordonanţei nr. 88, în conformitate cu art. 114 alin. (4) din Constituţie, ci numai inadmisibilitatea rãspunderii pe o ordonanta de urgenta, cat şi aspectele de neconstituţionalitate ale reglementãrii insesi din cuprinsul ordonanţei".
Curtea, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate formulate în sesizare sunt neintemeiate. Astfel, în legatura cu teza inadmisibilitatii aprobãrii unei ordonanţe de urgenta prin angajarea rãspunderii Guvernului, în condiţiile art. 113 din Constituţie, se arata ca "legile adoptate de Parlament pot urma fie calea prevãzutã de art. 72-78 din Constituţia României, fie calea angajãrii rãspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege", iar în ambele cazuri "opera de legiferare aparţine Parlamentului şi poate privi orice domeniu al relaţiilor sociale supuse reglementãrii juridice". În cazul legii ce face obiectul sesizãrii, "nedepunerea motiunii de cenzura este elementul fundamental care a determinat transformarea proiectului de lege în lege". De aceea, a se considera ca angajarea rãspunderii Guvernului nu ar putea avea ca obiect un proiect de lege privitor la aprobarea unei ordonanţe constituie un "adaos la Constituţie" ce nu poate fi acceptat, "deoarece, acolo unde legiuitorul nu distinge, interpretul nu poate da un alt înţeles textului". De asemenea, se arata ca este nejustificat motivul imposibilitãţii Guvernului de a-şi angaja rãspunderea pentru aprobarea unei ordonanţe, deoarece el şi-ar fi angajat-o când a emis-o, cat timp prima ipoteza este aceea a unei "raspunderi politice directionate, care poate avea ca efect demnitatea Guvernului", pe când, în a doua ipoteza, "se poate materializa cel mult în respingerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenta, fãrã alte consecinţe". Se considera totodatã fãrã "relevanta" distincţia dintre "un proiect de lege şi un proiect de lege privind aprobarea unei ordonanţe", spre a se susţine ca "angajarea rãspunderii Guvernului poate fi facuta numai în primul caz", deoarece în ambele situaţii "proiectul de lege are aceeaşi semnificatie", iar prin aprobarea lui "materia ce-i face obiectul dobândeşte putere de lege, chiar dacã în cazul ordonanţelor ea a produs efecte juridice în temeiul unui act administrativ". În ceea ce priveşte "situaţia exceptionala care duce la necesitatea adoptãrii unei ordonanţe de urgenta", se arata ca "necesitatea şi urgenta reglementãrii privatizãrii decurg din necesitatea realizãrii privatizãrii de cãtre un guvern remaniat special în acest scop, care are în componenta un ministru al privatizãrii", ceea ce impune reformarea cadrului juridic şi organizatoric al acestei activitãţi, ca, şi "instituirea unor cai de eliminare a intarzierilor, de accelerare a acestui proces, reducerea pagubelor ce pot fi produse mediului înconjurãtor şi stoparea descresterii economice".
În ceea ce priveşte interpretarea din sesizare, în sensul ca ordonanta în cauza ar fi un act de unificare a legislaţiei privatizãrii, ceea ce nu poate fi echivalent cu o situaţie exceptionala, şi ca, întrucât cuprinde reglementãri de domeniul legii organice, ordonanta emisã este inadmisibila, se arata ca, în realitate, ordonanta instituie o noua reglementare, având ca efect necesar abrogarea reglementãrii anterioare, şi ca prin ordonanta de urgenta se pot reglementa, "în situaţii excepţionale, probleme care ţin de domeniul legilor, indiferent dacã acestea sunt ordinare sau organice". Interdicţia constituţionalã de a se reglementa prin ordonanţe domeniul legilor organice "priveşte numai ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare", iar subiectii acestei interdicţii "sunt în egala mãsura Parlamentul şi Guvernul". În afarã delegarii legislative legale, art. 114 alin. (4) din Constituţie a instituit şi o delegare legislativã "constituţionalã", care "conferã Guvernului dreptul de a emite, în situaţii excepţionale, ordonanţe de urgenta, fãrã vreo intervenţie parlamentarã şi fãrã vreo limitare la domeniul legilor ordinare".
În legatura cu critica art. 1 din ordonanta, în sensul ca ar afecta dreptul de proprietate al statului şi caracterul inalienabil al proprietãţii publice, se arata ca în sesizare s-a reţinut "în mod greşit ca prin aceasta ordonanta de urgenta s-ar reglementa privatizarea regiilor autonome, urmând a fi înstrãinate bunuri din domeniul public", deoarece, "asa cum rezulta din art. 2, prevederile sale privesc în exclusivitate privatizarea societãţilor comerciale", iar prevederile art. 38 cu privire la regii au în vedere numai "restructurarea lor", privatizarea urmând sa se facã pe baza noii reglementãri.
Referitor la afirmatia autorilor sesizãrii, în sensul ca înfiinţarea Ministerului Privatizãrii ar fi neconstitutionala întrucât nu s-a prevãzut ca acest minister este în subordinea Guvernului, se arata ca "este inutil sa se reia în ordonanta o reglementare cuprinsã în Constituţie". De asemenea, se precizeazã ca prevederile art. 4 alin. (4) din ordonanta, care stabilesc ca organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizãrii se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului, nu contravin dispoziţiilor art. 116 din Constituţie, conform cãrora ministerele se înfiinţeazã, se organizeazã şi funcţioneazã "potrivit legii".
Cu privire la abrogarea unor competente prevãzute de Legea nr. 58/1991 pentru Camerele Parlamentului şi Preşedintele României, se considera ca ele, fiind instituite prin lege, pot fi modificate prin ordonanta emisã, care are efecte juridice similare legii, şi ca "transferul unor competente privind numirile sau eliberarile din funcţii administrative, de la Parlament sau de la alta autoritate publica la alte autoritãţi publice, este o mãsura constituţionalã care se reazema pe principiul descentralizãrii şi al separaţiei puterii în stat, permitandu-se astfel concentrarea atribuţiilor executive la nivelul Guvernului".
În sesizare se considera ca, întrucât Curtea de Conturi nu controleazã procedurile de privatizare, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie. Referitor la aceasta obiectie, se arata, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, ca "intervenţia Curţii de Conturi în controlul procedurilor de privatizare reprezintã o atribuţie care excede competentei sale constituţionale" care "se rezuma la controlul de legalitate şi nu se extinde la cel de oportunitate", iar controlul procedurilor de privatizare "constituie o problema de oportunitate care, potrivit Constituţiei, nu intra în sfera de activitate a acestui organism de control"".
În legatura cu afirmatia ca, potrivit noii reglementãri, reorganizarea regiilor se face de cãtre Ministerul Privatizãrii cu Fondul Proprietãţii de Stat, se arata ca aceste sustineri "sunt eronate, deoarece Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 se aplica în exclusivitate societãţilor comerciale care urmeazã a fi privatizate şi nu regiilor autonome care se vor restructura în virtutea prevederilor cuprinse în Legea nr. 207/1997".
Referitor la critica legatã de încãlcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, se menţioneazã ca vânzarea de active evident ca nu se poate face decât cu respectarea acestor prevederi constituţionale.
De asemenea, se considera ca obiecţia legatã de contraventionalizarea unor fapte nu este intemeiata, "deoarece în art. 33 alin. (1) se precizeazã ca aceste fapte constituie contravenţii dacã, potrivit legii penale, nu sunt infracţiuni".
În ceea ce priveşte referirea din sesizare la alte prevederi ale ordonanţei, ce ar fi neconstituţionale, se arata ca aceasta contravine obligaţiei prevãzute la art. 12 din Legea nr. 47/1992, privind obligaţia motivarii. Totodatã se menţioneazã ca "în cuprinsul sesizãrii, autorii se referã la o serie de considerente politice şi ideologice care nu fac obiectul controlului de constitutionalitate a legii".
În punctul de vedere al Senatului se considera ca sesizarea este neîntemeiatã, deoarece, pana la data angajãrii rãspunderii Guvernului, nu a început procedura de adoptare a legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta nr. 88/1997, de principiu fiind ca, o data începutã aceasta procedura, un proiect de lege, oricare ar fi el, nu mai poate face obiectul procedurii prevãzut de art. 113 din Constituţie, referitoare la angajarea rãspunderii Guvernului. Este consecinta faptului ca, o data începutã procedura constituţionalã de adoptare a legii, prevãzutã de art. 72 şi urmãtoarele din Constituţie, ea nu poate fi nici întreruptã, nici anulatã, prin declanşarea unei proceduri diferite, prevãzute la art. 113 din Constituţie, prin natura lor procedurile parlamentare fiind de ordine publica şi având deci un caracter imperativ. Sub alt aspect, se considera ca, în conformitate cu art. 139 alin. (1) din Constituţie, Curtea de Conturi va controla fondurile rezultate din activitatea de privatizare, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, Parlamentul poate sa ceara "implicarea Curţii de Conturi în modul de gestionare a unor asemenea resurse financiare".
Totodatã, se evidenţiazã unele deficiente ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului, precizându-se însã ca, prin natura lor, ele nu afecteazã constituţionalitatea legii ce face obiectul sesizãrii.
În punctul de vedere al Guvernului se considera ca obiecţia de neconstituţionalitate formulatã prin sesizare este "vadit nefondata" pentru urmãtoarele motive:
Adoptarea de cãtre Guvern a Ordonanţei de urgenta nr. 88/1997 nu este contrarã prevederilor art. 58, art. 107 şi art. 114 alin. (1)-(3) din Constituţie, asa cum se susţine în sesizare. În temeiul art. 114 din Constituţie, exista doua categorii de ordonanţe. Pe de o parte, sunt ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare prevãzute de alin. (1)-(3) ale acestui articol, care pot fi date doar în domenii ce fac obiectul legii de abilitare, precum şi numai în limitele şi pana la data abilitatii şi care se supun aprobãrii Parlamentului, dacã legea de abilitare o cere, pana la împlinirea termenului privind delegarea acordatã. Pe de alta parte, sunt ordonanţele de urgenta, prevãzute de alin. (4) al articolului respectiv, ce se pot adopta în cazuri excepţionale şi intra în vigoare dupã depunerea lor la Parlament, care, dacã nu este în sesiune, se convoacã în mod obligatoriu. Rezulta ca, în cazul ordonanţei de urgenta, singura condiţie prealabilã este existenta cazului excepţional, iar în ceea ce priveşte domeniul în care asemenea ordonanţe pot fi emise, "acesta este mai larg decât cel al ordonanţelor adoptate în temeiul legii de abilitare, deoarece restrangerea numai la domeniile care nu fac obiectul, legilor organice este expres prevãzutã doar pentru ordonanţele emise în temeiul legii de abilitare". În acest sens, se considera ca tocmai caracterul lor de urgenta, "determinat de existenta unor situaţii excepţionale", justifica "emiterea ordonanţelor de urgenta şi în domeniul legilor organice".
În ceea ce priveşte cazul excepţional, se considera nejustificatã caracterizarea facuta de autorii sesizãrii, în sensul ca ordonanta ar constitui "o simpla unificare legislativã, formala, fapt însã contrazis de criticile pe care le aduc noilor soluţii legislative". În acest sens, se arata ca "accelerarea procesului de privatizare, care, deşi a început cu 7 ani în urma, a cunoscut un ritm foarte lent, datoritã unor proceduri greoaie, cu multe desfunctionalitati şi bariere", Legea nr. 58/1991 dovedindu-şi "în timp caracterul incomplet şi inadecvat realitatilor economico-sociale". Necesitatea inlaturarii de urgenta a situaţiei existente a impus "abordarea acestui domeniu într-o noua perspectiva", urmãrindu-se în esenta:
"- stabilirea clara a funcţiilor instituţiilor publice în domeniul privatizãrii, în scopul realizãrii unei coerente la nivel decizional;
- concentrarea funcţiei de privatizare efectivã a societãţilor comerciale la nivelul unui singur organism şi restructurarea unor instituţii publice;
- stabilirea principiilor dupã care se realizeazã privatizarea;
- accelerarea transferului de proprietate a societãţilor comerciale cãtre sectorul privat, pentru a diminua rolul statului în economie."
În ceea ce priveşte teza potrivit cãreia ar fi inadmisibila angajarea rãspunderii în condiţiile art. 113 din Constituţie pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenta, se arata ca, întrucât alin. (1) al acestui articol "nu face nici o distincţie între proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanţe şi celelalte proiecte de legi", interpretarea restrictiva a notiunii "proiect de lege", susţinutã de autorii sesizãrii, nu ar putea fi reţinutã. Totodatã, se arata ca, întrucât art. 114 alin. (4) din Constituţie nu distinge, referitor la obligativitatea convocãrii Parlamentului pentru aprobarea ordonanţei de urgenta depuse spre aprobare, dupã cum aceasta ordonanta a fost depusa sau nu în timpul sesiunii parlamentare, Guvernul, având în vedere "ca procedura de legiferare nu s-a declansat", a fost justificat sa-şi asume rãspunderea "în scopul urgentarii aprobãrii" ordonanţei respective. Totodatã, se arata ca intrarea în vigoare a ordonanţei anterior aprobãrii sale de cãtre legiuitor este nesemnificativa din punct de vedere al angajãrii rãspunderii Guvernului, precum şi ca rãspunderea politica a Guvernului fata de Parlament, pentru toate actele sale, inclusiv pentru emiterea unei ordonanţe de urgenta, nu exclude "posibilitatea angajãrii rãspunderii potrivit art. 113 din Constituţie", a carei particularitate consta în aceea ca el poate fi demis. De asemenea, se considera ca "aplicarea, prin analogie, a principiilor actelor juridice civile la un act normativ este forţatã", cu atâta mai mult cu cat legea de aprobare a unei ordonanţe poate cuprinde şi reglementãri noi.
În concluzie, se apreciazã ca "sesizarea întruneşte condiţiile unei exercitãrii abuzive a dreptului de a sesiza Curtea Constituţionalã", întrucât grupurile parlamentare din care fac parte autorii sesizãrii aveau posibilitatea initierii unei moţiuni de cenzura în care sa invoce criticile de neconstituţionalitate fãcute.
În legatura cu obiecţia de neconstituţionalitate formulatã în legatura cu prevederile art. 1 din ordonanta, se arata ca teza din sesizare, potrivit cãreia Guvernul ar avea exclusiv competenta de a administra avutia nationala fãrã a avea dreptul de a dispune de aceasta, nu este conform dispoziţiilor art. 101 din Constituţie, în temeiul cãruia Guvernul asigura realizarea politicii interne şi externe a tarii şi exercita conducerea generalã a administraţiei publice, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament. De asemenea, se considera ca art. 1 se referã numai la activele din proprietatea privatã a statului, cele din domeniul public urmând regimul prevãzut de art. 135 alin. (5) din Constituţie.
Referitor la critica legatã de faptul ca la art. 4 din ordonanta nu s-a prevãzut ca Ministerul Privatizãrii este în subordinea Guvernului, se precizeazã ca aceasta rezulta din prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, ca soluţie de principiu, şi ca prevederile art. 116 constituie temeiul constituţional al prevederii alin. (4) al art. 4 din ordonanta, conform cãruia organizarea şi funcţionarea Ministrului Privatizãrii se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului.
De asemenea, se arata ca motivele din sesizare referitoare la "atribuţiile Fondului Proprietãţii de Stat" vizeazã, în realitate, oportunitatea reglementãrii. În ceea ce priveşte abrogarea competentelor "speciale ale Camerei Deputaţilor, ale Senatului şi Parlamentului", se precizeazã ca acestea, fiind instituite prin lege, pot fi modificate tot prin lege, inclusiv prin ordonanta de urgenta "care are putere de lege".
În ceea ce priveşte faptul ca, potrivit noii reglementãri, Curtea de Conturi nu controleazã "aplicarea procedurilor de privatizare, respectiv opţiunea pentru una dintre metodele alternative de privatizare prevãzute de art. 13", se menţioneazã ca este neîntemeiatã critica facuta în sensul ca, astfel, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie, mai ales ca, dacã ar exercita un asemenea control, "s-ar ajunge la introducerea unor criterii administrative în mecanismele pieţei şi, în final, la blocarea procesului de privatizare".
În legatura cu art. 38 din ordonanta, se arata ca prin aceasta reglementare "nu se incalca nici o dispoziţie din Constituţie".
Referitor la interdicţia dobândirii de cãtre cetãţenii strãini şi de cãtre apatrizi a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, se considera ca, per a contrario, aceştia pot dobândi alte drepturi reale, iar persoanele juridice strãine pot dobândi şi dreptul de proprietate, întrucât noţiunea de "cetãţean strãin" sau de "apatrid" evoca numai calitatea de persoana fizica, iar incapacitãţile de folosinta "sunt de stricta interpretare şi aplicare". În consecinta, se apreciazã ca în aplicarea art. 35 din ordonanta numai terenurile aflate în proprietatea privatã a statului sau aparţinând unitãţilor administrativ-teritoriale vor fi utilizate pe baza unui drept de superficie, pot fi concesionate sau vândute, iar terenurile proprietate publica rãmân inalienabile. În cazul cumpãrãrii de acţiuni, proprietatea asupra terenului este a societãţii comerciale, persoana juridicã romana, iar în cazul în care un activ ar fi dobândit de un cetãţean strãin sau de un apatrid, acesta va putea obţine "doar un drept de superficie asupra terenurilor aferente".
În ceea ce priveşte critica formulatã în legatura cu contravenţiile prevãzute la cap. VI "Sancţiuni" din ordonanta, se arata ca "în nici un caz nu este exclusa rãspunderea penalã", deoarece la alin. (1) al art. 33 se prevede ca faptele respective sunt contravenţii, dacã, potrivit legii penale, nu constituie infracţiuni.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
având în vedere obiecţia de neconstituţionalitate cu care Curtea a fost sesizatã, punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, raportul judecãtorului-raportor şi legea ce face obiectul sesizãrii, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicatã, constata urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este competenta sa soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie şi al art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992.
Legea ce face obiectul sesizãrii a fost adoptatã în cadrul procedurii de angajare a rãspunderii Guvernului, în temeiul art. 113 din Constituţie, ca urmare a faptului ca în termenul de 3 zile, prevãzut de alin. (2) al acestui articol nu s-a depus o moţiune de cenzura, ceea ce are drept consecinta ca, întrucât Guvernul nu a fost demis, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "proiectul de lege prezentat se considera adoptat".
Ar fi fost util, pentru evitarea unor discuţii ulterioare, ca îndeplinirea acestei condiţii sa fi fost constatatã în mod formal şi adusã la cunostinta parlamentarilor intruniti în şedinţa comuna, întrucât angajarea rãspunderii Guvernului nu se poate face decât în şedinţa comuna a Camerelor. Aceasta priveşte însã dispoziţiile regulamentului şedinţelor comune şi nu afecteazã, în nici un fel, constituţionalitatea considerarii proiectului de lege prezentat ca fiind adoptat, cat timp, potrivit alin. (3) al art. 113 din Constituţie, aceasta consecinta este exclusiv urmarea faptului ca Guvernul nu a fost demis.
A. Principala obiectie de neconstituţionalitate formulatã în sesizare este aceea ca un proiect de lege pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenta nu ar putea forma obiectul angajãrii rãspunderii Guvernului.
Potrivit art. 113 alin. (1) din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja rãspunderea politica pentru un proiect de lege ce se considera adoptat, dacã Guvernul nu a fost demis. Angajarea rãspunderii este o procedura mixtã, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzura, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legatura cu care Guvernul îşi angajeazã rãspunderea se considera adoptat, dacã o asemenea moţiune nu a fost depusa sau, fiind initiata, a fost respinsã. Prevederea constituţionalã nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezulta ca el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei, pentru care exista o procedura specialã, prevãzutã de art. 146-148 din Constituţie, în cadrul cãreia Guvernul nu poate avea calitatea de initiator. A adauga o alta restrictie - cum se propune în sesizare - referitoare la aprobarea unei ordonanţe de urgenta nu poate avea decât semnificatia modificãrii textului constituţional al art. 113, ceea ce, de principiu, este inadmisibil. Când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o norma constituţionalã nu poate fi modificatã pe cale de interpretare. De aceea solicitarea adresatã Curţii, în finalul sesizãrii, de a se constata inadmisibilitatea angajãrii rãspunderii Guvernului pentru o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenta, nu poate fi reţinutã.
În sensul inadmisibilitatii aprobãrii prin lege a unei ordonanţe de urgenta în cadrul procedurii prevãzute de art. 113 din Constituţie, se susţine ca Guvernul şi-a angajat rãspunderea prin însãşi emiterea ordonanţei, ceea ce ar exclude angajarea din nou a rãspunderii sale în cadrul acestei proceduri. Sunt însã doua planuri diferite: rãspunderea Guvernului în cadrul procedurii prevãzute de art. 113 şi rãspunderea acestuia ca autor al ordonanţei. În prima ipoteza, angajarea rãspunderii poate antrena demiterea Guvernului, pe când, în a doua ipoteza, respingerea ordonanţei nu antreneaza o asemenea consecinta.
De asemenea, autorii sesizãrii arata ca ordonanta de urgenta intrand în vigoare numai dupã depunerea sa la Parlament, rezulta ca, pentru aprobarea sa, controlul ordonanţei de cãtre Parlament este obligatoriu, ceea ce exclude adoptarea legii de aprobare a ordonanţei în cadrul procedurii prevãzute de art. 113 din Constituţie, întrucât, astfel, se eludeaza controlul parlamentar.
Potrivit alin. (5) al art. 114, aprobarea sau respingerea ordonanţelor - fãrã a se distinge dupã cum au fost emise, pe baza unei legi de abilitare sau ca ordonanţe de urgenta, - se face prin lege. Cat priveşte procedura de legiferare şi de control parlamentar, acestea se realizeazã potrivit regulamentelor parlamentare. Procedura constituţionalã a art. 113 permite exercitarea controlului parlamentar prin iniţierea unei moţiuni de cenzura care sa priveasca nemijlocit ordonanta propusã de Guvern spre a fi aprobatã prin proiectul de lege în legatura cu care şi-a angajat rãspunderea. Ceea ce exclude art. 113 din Constituţie este dezbaterea proiectului de lege ca atare. Aceasta însã nu este o consecinta neconstitutionala, cat timp art. 113 din Constituţie instituie o procedura specifica de adoptare a legii, diferita de aceea reglementatã de secţiunea a 3-a "Legiferarea" din capitolul 1 al titlului III din Constituţie, justificatã - asa cum arata înşişi autorii sesizãrii - prin aceea ca "Riscul caderii Guvernului compenseazã transformarea proiectului în lege, eludand procedura legislativã parlamentarã".
Nu este relevanta nici distincţia ce se face în sesizare între un proiect de lege ce ar cuprinde numai intentiile iniţiatorului şi un proiect de lege care, referindu-se la aprobarea unei ordonanţe, priveşte un "act constituit". Este adevãrat ca ordonanta produce efecte anterior aprobãrii sau respingerii sale prin lege. Fiind însã un act guvernamental, numai dacã a fost aprobat de cãtre legiuitor devine un act de legiferare. De aceea aprobarea unei ordonanţe nu are semnificatia ce i se da în sesizare, de simpla "ratificare", iar pentru legiuitor faptul ca efectele ordonanţei se produc anterior aprobãrii nu constituie o restrictie sau o condiţionare ce ar afecta competenta sa legislativã şi, implicit, aplicabilitatea procedurilor constituţionale instituite în vederea exercitãrii acestei competente.
Sub alt aspect, se susţine, în sesizare, ca Ordonanta nr. 88/1997 este neconstitutionala, întrucât, pe de o parte, prin conţinutul sau, priveşte domeniul legilor organice, iar pe de alta parte, deoarece nu ar exista cazul excepţional şi urgenta necesare, potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenta.
Prin aprobarea unei ordonanţe Parlamentul nu poate acoperi eventualele vicii de neconstituţionalitate ale acesteia. În acest sens este şi practica jurisdicţionalã a Curţii, asa cum rezulta din Decizia nr. 91/1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995, în care s-a statuat, în legatura cu legea de aprobare a unei ordonanţe, ca, dacã ordonanta cuprinde o norma neconstitutionala, legiuitorul, prin legea de aprobare, nu poate inlatura caracterul neconstitutional al acestei norme, deoarece "Parlamentul nu este îndreptãţit sa confirme o norma neconstitutionala care îşi pãstreazã acest caracter cat timp legiuitorul nu a modificat-o". Altminteri, regimul constituţional al ordonanţei ar fi încãlcat, întrucât s-ar reduce exclusiv la sprijinul politic al Guvernului în Parlament, cu nesocotirea limitelor constituţionale ale delegarii legislative.
Prima obiectie legatã de constituţionalitatea ordonanţei emise se referã la faptul ca, prin conţinutul sau, aceasta priveşte domeniul legilor organice, sustinandu-se ca interdicţia constituţionalã prevãzutã de alin. (1) al art. 114 din Constituţie, potrivit cãruia legea de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe nu poate privi şi domeniul legilor organice, se aplica şi ordonanţelor de urgenta prevãzute de alin. (4) al acestui articol. Astfel cum se arata în avizul Consiliului Legislativ şi în punctele de vedere comunicate, Ordonanta nr. 88/1997 conţine unele reglementãri din domeniul legilor organice.
Ordonanţele, asa cum rezulta din prevederile art. 114, sunt de doua feluri: ordonanţele ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, deci ca urmare a unei delegari legislative acordate de legiuitor, prevãzute de alin. (1) al acestui articol, şi ordonanţele de urgenta, prevãzute de alin. (4), în cazul cãrora delegarea legislativã este acordatã de Constituţia însãşi.
Regimul acestor doua categorii de ordonanţe nu este acelaşi:
- ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare se supun aprobãrii Parlamentului, numai dacã legea de abilitare prevede aceasta, pe când ordonanţele de urgenta nu intra în vigoare decât dacã, în prealabil, au fost supuse Parlamentului spre aprobare, astfel încât acesta le-ar putea respinge chiar înainte de a-şi fi produs efectele;
- ordonanţele pe temeiul unei legi de abilitare se pot emite pana la împlinirea termenului de abilitare, pe când cele de urgenta, numai în "cazuri excepţionale", când imperativul salvgardarii unui interes public face necesarã luarea de urgenta a unei asemenea mãsuri;
- ordonanţele din prima categorie se pot emite numai în domeniile prevãzute în legea de abilitare, pe când, pentru cele din a doua categorie, prevederile alin. (4) al art. 114 din Constituţie nu reglementeazã în nici un fel domeniile în care pot fi emise; asa cum s-a arãtat însã, aceste domenii nu pot privi legea constituţionalã;
- interdicţia abilitarii Guvernului pentru a emite ordonanţe în domeniul legilor organice priveşte, în mod nemijlocit, pe legiuitor, întrucât alin. (1) al art. 114 dispune expres ca Parlamentul poate adopta o asemenea lege "în domenii care nu fac obiectul legilor organice", pe cale de consecinta, aceasta interdicţie priveşte şi Guvernul, asa cum în mod constant s-a statuat în practica jurisdicţionalã a Curţii; o asemenea interdicţie nu este prevãzutã însã de alin. (4) al art. 114, referitor la ordonanţele de urgenta, deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unei mãsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementãri de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacã nu ar putea fi adoptatã, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalitatii constituţionale a instituţiei.
Rezulta, din cele arãtate, ca ordonanta de urgenta nu este o varietate a ordonanţei pe baza unei legi de abilitare, ci o mãsura de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, sa facã fata unui caz excepţional şi care se justifica - astfel cum s-a arãtat în Decizia nr. 65/1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995 - "pe necesitatea şi urgenta reglementãrii unei situaţii care, datoritã circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitãrii unei grave atingeri aduse interesului public".
În ceea ce priveşte existenta cazului excepţional şi interesul public a cãrui salvgardare a fost urmãritã prin emiterea ordonanţei, un prim aspect este de ordin politic, rezultând din remanierea Guvernului la finele anului 1997, când, cu aprobarea Parlamentului reunit în şedinţa comuna a Camerelor, în componenta acestuia a fost nominalizatã o nou demnitate publica, şi anume ministrul privatizãrii, ceea ce presupune în mod necesar, înfiinţarea ministerului de resort. Aceasta însã a impus reforma întregului cadru institutional al privatizãrii, spre a se realiza - astfel cum se arata în expunerea de motive la proiectul de lege - "concentrarea funcţiei de privatizare efectivã a societãţilor comerciale la nivelul unui singur organism şi restructurarea unor instituţii publice".
Un alt aspect - subliniat în aceeaşi expunere de motive - este legat de "lacunele existente în legislaţia în vigoare, care au creat distorsiuni şi întârzieri în procesul de reforma structuralã... ca urmare a viciilor de fond ale actelor normative emise în perioada 1991-1997", precum şi de "evoluţia relaţiilor juridice în sistemul economic şi al administraţiei publice".
Este incontestabil ca procesul privatizãrii reprezintã un interes public, cu caracter naţional, de realizarea cãruia depinde înfãptuirea principiului constituţional al art. 134 alin. (1), potrivit cãruia "Economia României este economie de piata". De aceea reforma cadrului juridic al privatizãrii, în condiţiile intarzierilor produse şi pentru accelerarea acestui proces, cu scopul de "a reduce pagubele pricinuite mediului, a diminua riscul şi a maximiza credibilitatea Guvernului în procesul de privatizare", asa cum se arata în aceeaşi expunere de motive, justifica urgenta mãsurilor adoptate, situaţie care nu este contestatã de autorii sesizãrii, care, asa cum s-a arãtat, solicita, în final, ca ordonanta sa fie dezbatuta în Parlament, nu infirmata ca atare.
Fãrã indoiala, modificarea ori unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifica, prin ea însãşi, emiterea unei ordonanţe de urgenta, la fel ca şi cererile investitorilor, romani sau strãini, chiar în domeniul privatizãrii. Dar aceste aspecte nu sunt de natura a inlatura realitatea unor situaţii politice şi economice, care, prin caracterul lor, au impus adoptarea de urgenta a noii reglementãri, în condiţiile în care, asa cum se arata în punctul de vedere al Guvernului, "fundamentul reformei economice în România este accelerarea procesului de privatizare", ceea ce a impus "urgenta abordarii acestui domeniu, într-o noua perspectiva".
B. În legatura cu conţinutul reglementãrii instituite de ordonanta, prin sesizare se invoca neconstituţionalitatea art. 1, întrucât priveşte domeniul legii organice, - aspect analizat anterior - cat şi pentru ca nu distinge între domeniul public şi cel privat al statului. Acest articol se referã însã la vânzarea acţiunilor ce alcãtuiesc capitalul social al societãţilor comerciale, deci a unor bunuri proprietate privatã a statului - astfel cum s-a statuat consecvent în jurisprudenta Curţii -, cat şi a unor active care, dacã vor incorpora şi bunuri proprietate publica, sunt incidente dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituţie, ce permit ca bunurile proprietate publica sa fie concesionate sau închiriate.
De asemenea, se considera, în sesizare, ca art. 4 este neconstitutional, întrucât nu s-a prevãzut în conţinutul acestui articol ca Ministerul Privatizãrii este în subordinea Guvernului. Textul nu prevede însã ca acest minister ar fi o autoritate publica autonomã, iar, potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, dispoziţie constituţionalã ce se aplica în mod direct, mai ales ca ministrul privatizãrii face parte din Guvern.
Sub alt aspect, se considera ca sunt incalcate prevederile art. 116 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora ministerele se înfiinţeazã, se organizeazã şi funcţioneazã potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 din ordonanta prevede ca organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizãrii se aproba de Guvern. Pentru majorarea ministerelor, atât în legislatura anterioarã, cat şi în actuala legislatura, atribuţiile, organizarea şi funcţionarea lor s-au stabilit prin hotãrâri ale Guvernului, întrucât textul constituţional prevede în mod expres ca aceste aspecte se stabilesc "potrivit legii", nu "prin lege", deci cu respectarea reglementãrilor legale din domeniul de activitate al fiecãrui minister şi cu respectarea componentei pe funcţii a Guvernului.
În ceea ce priveşte Ministerul Privatizãrii, atribuţiile sale sunt reglementate la alin. (2) al art. 4, astfel încât, spre deosebire de alte ministere, numai aspectele organizatorice şi functionale urmeazã sa fie stabilite prin hotãrâre a Guvernului.
Referitor la reorganizarea Fondului Proprietãţii de Stat, potrivit art. 5, în instituţia de interes public organizatã ca "fond închis de investiţii atipic", în subordinea Ministerului Privatizãrii, criticile formulate în sesizare nu privesc aspecte de constitutionalitate, mai ales ca nu se invoca nici o dispoziţie constituţionalã ce ar fi fost incalcata, ci de oportunitate politica, inclusiv în ceea ce priveşte justificarea juridicã a noii reglementãri. Aceste aspecte sunt deci de competenta exclusiva a legiuitorului, cum ar fi, spre exemplu, organizarea unei comisii de cenzori la instituţii publice.
Singura problema de constitutionalitate, semnalata ca atare în sesizare, este aceea ca, abrogandu-se Legea nr. 58/1991, prin Ordonanta nr. 88/1997, "Guvernul a desfiinţat competentele Parlamentului şi Presedentiei şi le-a insusit pentru sine". Critica se referã la competentele acestor autoritãţi în domeniul privatizãrii. Este incontestabil însã ca, nefiind competente constituţionale, ci legale, întrucât au fost instituite prin Legea nr. 58/1991, acestea pot fi modificate sau abrogate tot prin lege, inclusiv prin Ordonanta nr. 88/1997, ca act normativ guvernamental cu efecte echivalente legii în domeniul sau de reglementare.
Conform art. 10 alin. (1) din ordonanta, aplicarea procedurilor de privatizare de cãtre Fondul Proprietãţii de Stat nu este supusã controlului Curţii de Conturi, dispoziţie consideratã în sesizare ca fiind contrarã prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituţie, care reglementeazã competenta Curţii de Conturi de a controla modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Controlul Curţii de Conturi asupra unor proceduri legale referitoare la înfãptuirea privatizãrii nu poate face parte din activitãţile pe care le reglementeazã art. 139 alin. (1) din Constituţie în competenta acestei Curţi. Astfel, nu se poate susţine, cu deplin temei, ca aplicarea uneia dintre procedurile de privatizare prevãzute la art. 13 din ordonanta s-ar putea circumscrie textului constituţional menţionat, care are în vedere resursele financiare ale statului sau ale sectorului public. Aceasta nu înseamnã însã ca resursele statului, individualizate potrivit celor de mai sus, sunt excluse de la controlul acestei Curţi. În conformitate cu art. 10 alin. (2) din ordonanta, asupra resurselor financiare care se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, precum şi asupra resurselor din bugetul Fondului Proprietãţii de Stat, Curtea de Conturi exercita controlul ulterior de legalitate, desigur, potrivit legii sale de organizare.
Este de menţionat, pe de alta parte, faptul ca, dupã cum se arata în punctul de vedere al preşedintelui Senatului, nu este cu nimic exclusa posibilitatea exercitãrii unui control special al Curţii de Conturi şi cu privire la desfãşurarea operaţiunilor (procedurilor) de privatizare, chiar dacã legea sa de organizare şi funcţionare nu o prevede. Într-adevãr, potrivit art. 139 alin. (3) din Constituţie, la cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controleazã modul de gestionare a resurselor publice, în speta a gestionãrii acţiunilor aparţinând societãţilor comerciale cu capital de stat, integral sau parţial, raportand despre cele constatate.
în aceste condiţii, se retine ca, printr-un control de legalitate ulterior, în cadrul unui alt tip de control cu caracter special, operaţiunile de privatizare nu sunt exceptate de la efectuarea unor verificãri cu privire la regularitatea lor, dacã se au în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi competentele legale ale Curţii de Conturi.
La Fondul Proprietãţii de Stat, resursele financiare ale statului sunt cele prevãzute la alin. (1) al art. 9 din ordonanta, pentru bugetul de stat, şi la alin. (5) pentru bugetele locale, iar modul lor de administrare şi întrebuinţare este reglementat de alin. (2)-(6) ale acestui articol. De aceea critica formulatã de autorii sesizãrii nu este intemeiata.
În sesizare se susţine ca "Din Ordonanta rezulta ca reorganizarea regiilor de orice fel, inclusiv a celor strategice şi de monopol natural se va face de cãtre Ministerul Privatizãrii cu F.P.S.", invocandu-se, în scopul criticarii acestei soluţii, argumente de natura politica, legate exclusiv de politica de privatizare promovata de Guvern, care, prin natura lor, nu privesc aspecte de constitutionalitate, precum şi ca sunt incalcate dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituţie, potrivit cãrora bunurile proprietate publica sunt inalienabile. Afirmatia din sesizare cu privire la existenta soluţiei critice este inexactã. Reorganizarea regiilor autonome este reglementatã prin Legea nr. 207/1997 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 30/1997. Prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, ce face obiectul criticii din sesizare, s-a abrogat numai art. 12 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 30/1997, în forma adoptatã prin legea de aprobare, care se referea la regiile exceptate de la reorganizare, soluţie justificatã de considerente de tehnica legislativã, deoarece prin art. 38 alin. (2) din ordonanta aceasta materie a fost reglementatã diferit.
Potrivit art. 35 din ordonanta, societãţile comerciale cãrora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se privatizeazã cu includerea valorii terenului în capitalul social, iar dacã nu au un asemenea certificat, fãrã includerea valorii terenului în structura capitalului social. În aceasta din urma ipoteza, pana la clarificarea situaţiei juridice a terenului, societatea beneficiazã de un drept de concesiune, iar dupã aceea, în funcţie de apartenenţa la domeniul public sau la cel privat al statului, terenul va fi concesionat, vândut sau folosit pe baza unui drept de superficie. În sesizare se arata ca asemenea drepturi "accesorii se pot constitui", dar ca sunt incalcate dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie potrivit cãrora strãinii şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Întrucât, potrivit art. 3 lit. f), cumpãrãtor poate fi oricare persoana fizica sau juridicã de drept privat, romana sau strãinã, iar noua reglementare, astfel cum rezulta din prevederile art. 1, se referã nu numai la vânzarea de acţiuni, ci şi de active, care deci pot fi cumpãrate şi de apatrizi sau strãini, prevederile art. 35 din ordonanta sunt constituţionale numai în mãsura în care prin aplicarea lor nu se incalca interdicţia prevãzutã de art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de cãtre strãini sau apatrizi. În considerarea acestei motivari, fata de dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciazã ca, la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 sa se menţioneze prezenta deciziei privind înţelesul constituţional al acestui articol. În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de cãtre persoanele juridice strãine, Curtea s-a pronunţa prin Decizia nr. 73/1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 29 aprilie 1997.
O ultima critica a prevederilor Ordonanţei nr. 88/1997 se referã la dispoziţiile cap. VI - Sancţiuni, sustinandu-se ca, întrucât nu sunt reglementate decât contravenţii, pentru fapte ce în realitate sunt infracţiuni, şi ca ar trebui contraventionalizate şi alte fapte - care, însã, nu sunt indicate - nu se asigura rigoarea necesarã procesului de privatizare. Critica nu este de neconstituţionalitate, autorii sesizãrii neindicand un principiu sau o dispoziţie constituţionalã ce ar fi incalcate prin noua reglementare, iar argumentele invocate, privind problemele de oportunitate politica, sunt de competenta exclusiva a legiuitorului.
De asemenea, se omite faptul ca, potrivit art. 33 alin. (1) din ordonanta, faptele sunt calificate ca fiind contravenţii "dacã potrivit legii penale nu constituie infracţiuni", astfel încât noua reglementare nu are înţelesul unei dezincriminari.
Fata de cele arãtate, în temeiul art. 72, art. 107, art. 113, art. 114 şi al art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi al art. 13, al art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Constata ca adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societãţilor comerciale este constituţionalã.
2. Constata ca prevederile art. 35 din ordonanta aprobatã prin aceasta lege sunt constituţionale în mãsura în care nu se incalca interdicţia dobândirii, de cãtre cetãţenii strãini şi de cãtre apatrizi, a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie.
3. Constata ca celelalte prevederi ale ordonanţei, care au fãcut obiectul sesizãrii, sunt constituţionale.
Definitiva şi obligatorie.
La publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 din ordonanta de urgenta se va face trimitere la pct. 2 din prezenta decizie, cu privire la înţelesul constituţional al acestei dispoziţii.
Decizia se comunica Preşedintelui României.
Deliberare a avut loc la data de 17 februarie 1998 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
