Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 334 din 3 aprilie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 70 alin. 2 teza intai partea finala din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 308 din 9 mai 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Marinela Mincã - procuror
Benke Karoly - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al Judecãtoriei Medgidia.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arãtând cã dispoziţiile legale criticate consacrã dreptul acuzatului de a nu se autoacuza, iar împrejurarea cã declaraţiile acuzatului pot fi folosite şi împotriva sa numai în mãsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurãri ce rezultã din ansamblul probelor existente în cauzã constituie o garanţie a procesului echitabil.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 31 octombrie 2006, pronunţatã în Dosarul nr. 2.315/2006, Judecãtoria Medgidia a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Vasile Museanu într-o cauzã penalã ce priveşte trimiterea sa în judecatã pentru sãvârşirea infracţiunii prevãzute de art. 271 alin. 1 din Codul penal.
În motivarea excepţiei autorul acesteia apreciazã cã textul constituţional invocat este încãlcat în mãsura în care declaraţia inculpatului poate fi folositã numai împotriva sa. Astfel, se ajunge la situaţia ca mãrturisirea inculpatului sã fie "regina probelor", ceea ce contravine adevãrului obiectiv. Se mai aratã cã aceastã depoziţie trebuie privitã ambivalent, atât în favoarea inculpatului, cât şi împotriva sa, nefiind benefic înfãptuirii justiţiei ca instanţa de judecatã sã preia din depoziţie numai acele pasaje care sunt împotriva inculpatului.
Judecãtoria Medgidia apreciazã excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã. Se aratã cã dreptul la tãcere al inculpatului presupune posibilitatea acestuia de a nu face declaraţii care ar putea fi folosite drept probe împotriva sa şi de a nu contribui astfel la propria incriminare. Aducerea la cunoştinţã învinuitului sau inculpatului a dreptului sãu de a nu face nicio declaraţie şi atragerea atenţiei asupra faptului cã ceea ce declarã poate fi folosit împotriva sa de cãtre organele judiciare sunt rezultatul ridicãrii prezumţiei de nevinovãţie la rang de principiu fundamental. Se mai susţine cã este de bun-simţ şi de o logicã elementarã sã se admitã cã este absurd a se accepta drept probe în procesul penal mãrturii fãcute de o persoanã contra propriilor sale interese.
Potrivit prevederilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În argumentarea acestui punct de vedere, se susţine cã înştiinţarea învinuitului sau inculpatului despre posibilitatea ca declaraţia sa sã fie folositã în cadrul procesului penal nu înseamnã o recunoaştere a vinovãţiei sale, prezumţia de nevinovãţie fiind înlãturatã numai odatã cu rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare. Totodatã, declaraţia învinuitului sau inculpatului nu poate servi la condamnarea acestuia decât în mãsura în care este coroboratã cu fapte şi împrejurãri ce rezultã din ansamblul probelor existente în cauzã.
Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este neîntemeiatã. Se aratã cã nu este încãlcat principiul prezumţiei de nevinovãţie, întrucât inculpatul nu este pus în faţa unui verdict definitiv de vinovãţie şi de rãspundere. Totodatã, se mai susţine cã instanţa de judecatã este cea care apreciazã asupra concludenţei şi utilitãţii probelor, iar cu ocazia deliberãrii va face aprecierea definitivã a probelor, care, potrivit art. 63 alin. 2 teza întâi din Codul de procedurã penalã, nu au valoare mai dinainte stabilitã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 70 alin. 2 din Codul de procedurã penalã. În realitate, aşa cum rezultã din motivarea excepţiei, autorul acesteia criticã numai teza întâi partea finalã a art. 70 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, text asupra constituţionalitãţii cãruia Curtea urmeazã sã se pronunţe prin prezenta decizie. Art. 70 alin. 2 teza întâi partea finalã din Codul de procedurã penalã are urmãtorul cuprins:
"Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţã fapta care formeazã obiectul cauzei, încadrarea juridicã a acesteia, dreptul de a avea un apãrãtor, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrãgându-i-se totodatã atenţia cã ceea ce declarã poate fi folosit şi împotriva sa."
Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 23 alin. (8) privind prezumţia de nevinovãţie, devenit art. 23 alin. (11) dupã revizuirea şi republicarea Constituţiei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea reţine urmãtoarele:
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţia de nevinovãţie prevãzutã de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale este încãlcatã "dacã, fãrã stabilirea legalã prealabilã a culpabilitãţii unui învinuit şi, îndeosebi, fãrã ca acesta din urmã sã aibã ocazia sã-şi exercite drepturile de apãrare, o decizie judiciarã care îl priveşte reflectã sentimentul cã este vinovat" (Cauza Minelli împotriva Elveţiei, 1983). De asemenea, s-a mai reţinut cã aceastã prezumţie este încãlcatã şi prin afirmaţiile fãcute de unii oficiali publici despre investigaţii penale în curs, care încurajeazã publicul sã creadã în vinovãţia suspectului şi care judecã valoarea faptelor anterior unei decizii pronunţate de autoritatea judecãtoreascã competentã (Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 1995). Totodatã, dreptul persoanei de a nu se autoacuza este într-o strânsã legãturã cu prezumţia de nevinovãţie (Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, 1996).
Curtea constatã cã textul art. 70 alin. 2 teza întâi partea finalã din Codul de procedurã penalã consacrã dreptul acuzatului de a pãstra tãcerea cu privire la faptele care îi sunt imputate, deci de a nu contribui la propria sa acuzare, ceea ce reprezintã un element esenţial al conceptului de proces echitabil. Astfel, prin existenţa acestei garanţii procesuale, este protejatã persoana acuzatã de sãvârşirea unei infracţiuni de exercitare a unor presiuni din partea organelor de urmãrire penalã. Dreptul acuzatului de a nu se acuza presupune ca organele de urmãrire penalã sã strângã probe şi sã dovedeascã vinovãţia acuzatului, fãrã a recurge la metode de coerciţie, cu nesocotirea voinţei acuzatului.
Cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, Curtea Supremã a Statelor Unite ale Americii, în Cauza Miranda vs. Arizona din 1966, a statuat cã orice mãrturisire a acuzatului este inadmisibilã dacã nu i se aduc la cunoştinţã, în prealabil, acele "avertismente Miranda". Astfel, înainte de interogatoriu trebuie sã i se aducã acuzatului la cunoştinţã faptul cã beneficiazã de dreptul la tãcere, cã orice declaraţie a sa poate fi folositã împotriva lui şi cã are dreptul sã fie asistat de un avocat, iar dacã nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanţii procedurale se asigurã în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza. Într-o altã cauzã, Dickerson vs. United States, 2000, Curtea a reafirmat acest principiu - dreptul la tãcere - ca fiind unul de naturã constituţionalã, chiar dacã nu este în mod expres prevãzut în Constituţie.
Cu privire la situaţia din speţã, având în vedere prevederile art. 63 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãrora "Probele nu au valoare mai dinainte stabilitã. Aprecierea fiecãrei probe se face de organul de urmãrire penalã sau de instanţa de judecatã în urma examinãrii tuturor probelor administrate, în scopul aflãrii adevãrului", nu se poate ajunge la concluzia cã mãrturisirea ar fi "regina probelor". Curtea reţine cã art. 69 din acelaşi cod prevede mãsura în care se poate ţine cont de declaraţiile date de învinuit sau inculpat, reglementare similarã, mutatis mutandis, cu cea care priveşte declaraţiile pãrţii vãtãmate, pãrţii civile sau celei responsabile civilmente (art. 75). Deci, textul de lege criticat nu poate fi interpretat în sensul cã declaraţiile fãcute de inculpat sau acuzat au o valoare supremã. Mai mult, Curtea constatã cã este neîntemeiatã şi susţinerea potrivit cãreia instanţa de judecatã preia din declaraţie numai acele pasaje care sunt împotriva inculpatului, având în vedere finalitatea procesului penal - aflarea adevãrului (art. 3 din Codul de procedurã penalã), precum şi prevederile art. 4 din Codul de procedurã penalã coroborate cu art. 69 din acelaşi cod, potrivit cãrora instanţa de judecatã, în virtutea rolului sãu activ, administreazã probatoriul necesar pentru aflarea adevãrului şi va ţine cont de declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului fãcute în cursul procesului penal numai în mãsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurãri ce rezultã din ansamblul probelor existente în cauzã.
În consecinţã, Curtea reţine cã prezumţia de nevinovãţie nu este înlãturatã prin obligaţia organelor judiciare de a atrage atenţia învinuitului sau inculpatului cã ceea ce declarã poate fi folosit şi împotriva sa, dimpotrivã, aceastã obligaţie fiind o importantã garanţie procesualã pentru satisfacerea cerinţelor unui proces echitabil. Prin aceastã obligaţie este respectat dreptul fundamental al persoanei de a nu se autoacuza.
Având în vedere cele expuse mai sus, nu se poate susţine, în niciun fel, încãlcarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 teza întâi partea finalã din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al Judecãtoriei Medgidia.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 3 aprilie 2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Benke Karoly
________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
