Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 33 din 4 martie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) si ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedura penala, modificat si completat prin Legea nr. 45/1993
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 199 din 7 mai 1999
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Ion Bonini - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) şi ale art. 385 lit. c) din Codul de procedura penalã, modificat şi completat prin <>Legea nr. 45/1993 , excepţie ridicatã de Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian în Dosarul nr. 2.942/1997 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
La apelul nominal rãspund personal Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian, asistaţi de avocat Danil Matei.
Cauza fiind în stare de judecata, se da cuvântul, pe fond, avocatului autorilor exceptiei, care arata ca sentinta pronunţatã în cauza nu poate fi atacatã cu apel, ci numai cu recurs, astfel ca inculpatii pe care îi apara nu pot exercita aceasta cale de atac, ceea ce contravine normelor constituţionale, cu referire specialã la art. 16 şi 20 din Constituţie. Legea nr. 92/1992 a introdus calea ordinarã a apelului, înlãturatã în anul 1948, astfel încât se efectueazã, de cãtre instanta superioarã celei care a pronunţat sentinta, o noua judecata în fond a cauzei, prin aprecierea probelor şi cu posibilitatea administrãrii unora noi, efectul devolutiv fiind asigurat tocmai de posibilitatea refacerii probelor. Codul de procedura penalã, astfel cum a fost modificat prin <>Legea nr. 45/1993 , a instituit, prin art. 279 alin. 2 lit. a), art. 361 lit. c) şi art. 385^1 , derogãri de la regula potrivit cãreia sentinţele pronunţate, în fond, la prima instanta pot fi supuse apelului, în sensul ca acestea pot fi atacate numai cu recurs. În continuare se apreciazã ca nici chiar necesitatea stabilirii de competente speciale în cazul unor categorii de persoane aparţinând celor mai înalte demnitati ale statului nu ar putea incalca principii fundamentale, cum sunt cele consfinţite prin art. 16 şi 21 din Constituţie. Respectarea principiului egalitãţii în fata legii şi a autoritãţilor publice, precum şi tratarea nediscriminatorie a inculpaţilor cu privire la folosirea tuturor cãilor de atac nu conduc la uniformitate. Recursul, cu deosebire în penal, nu ar mai avea fizionomia unei cai extraordinare de atac, iar instanta suprema nu ar mai fi transformata în instanta de fond. În acest sens, apãrãtorul face referire la opiniile unor teoreticieni cunoscuţi în domeniul dreptului procesual penal. De asemenea, se apreciazã ca punctul de vedere comunicat de Guvern, în sensul ca excepţia este neîntemeiatã, nu este convingator, unele argumente, desprinse din Constitutiile altor tari, precum cea a Frantei sau ale unor tari latino-americane, venind chiar în sprijinul exceptiei de neconstituţionalitate invocate. Se face trimitere la Constituţia României din 1923, la Codul penal şi la Codul civil din 1936, la Legea de organizare judecãtoreascã din 1938, la Legea Curţii de Casaţie din 1939. Apreciazã ca necesarã reabilitarea instituţiei Casatiei în administrarea justiţiei. În final, solicita admiterea exceptiei, asa cum aceasta a fost ridicatã.
În cuvântul sau, reprezentantul Ministerului Public evoca jurisprudenta Curţii, cu trimitere la deciziile nr. 1/1994, nr. 70/1993, nr. 74/1994, nr. 85/1994, nr. 73/1996, nr. 92/1996, nr. 13/1999 şi pune concluzii de respingere a exceptiei. Considera ca dispoziţiile legale atacate sunt constituţionale şi în concordanta cu practica constituţionalã a altor tari, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În continuare apreciazã ca, în ceea ce priveşte garanţiile procesuale, trebuie sa se ţinã seama de condiţiile prevãzute la art. 385^6 - 385^9 din Codul de procedura penalã. Dreptul la un proces echitabil nu implica imperios existenta mai multor grade de jurisdicţie, astfel ca textele atacate sunt în concordanta cu art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. De asemenea, se apreciazã ca numai legiuitorul poate stabili competenta şi procedura de judecata, astfel încât nu se poate retine nici infrangerea normelor prevãzute la art. 125 şi 128 din Constituţie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 25 septembrie 1998, pronunţatã în Dosarul nr. 2.942/1997, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 lit. c) şi ale art. 385 lit. c) din Codul de procedura penalã, astfel cum a fost modificat şi completat prin <>Legea nr. 45/1993 , excepţie ridicatã de Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian cu ocazia judecãrii recursurilor declarate impotriva Sentinţei penale nr. 2/F din 30 iunie 1997, pronunţatã de Curtea de Apel Pitesti.
În motivarea exceptiei se susţine, în esenta, ca textele atacate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 125 privind instanţele judecãtoreşti şi ale art. 128, care arata ca "impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii", prin aceea ca sentinta pronunţatã în cauza nu poate fi atacatã cu apel, ci numai cu recurs, în timp ce alte persoane, în cazul comiterii aceloraşi infracţiuni, pot folosi şi aceasta cale de atac.
Exprimandu-şi opinia, Curtea Suprema de Justiţie apreciazã ca excepţia este intemeiata, deoarece reglementarea accesului parţial la justiţie nu respecta principiul potrivit cãruia "justiţia este unica şi egala pentru toţi" şi, asa cum se refuza existenta unor tribunale extraordinare, trebuie sa se respingã şi existenta oricãror privilegii şi discriminãri, pentru ca cetãţenii sa poatã beneficia de aceleaşi cai de atac "şi de aceeaşi procedura în procese similare". În sprijinul opiniei sale instanta de judecata invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 60/1993, care "respinge ideea unei discriminãri în folosirea cãilor de atac, aducandu-se atingere dispoziţiilor art. 16 din Constituţie". În final, se apreciazã ca "un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie sa se justifice şi raţional în situaţia normelor procedurale ce sunt de imediata şi stricta aplicare".
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca susţinerile autorilor excepţiilor nu sunt întemeiate pentru urmãtoarele motive:
1. Cu privire la critica adusã prevederilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) şi ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedura penalã - în sensul ca se deroga de la regula ca justiţia se înfãptuieşte în trei grade de jurisdicţie, stabilind ca hotãrârile penale pot fi atacate numai cu recurs atunci când ele sunt pronunţate în prima instanta de curţile de apel şi de Curtea Militarã de Apel, incalcandu-se dispoziţiile art. 16 din Constituţie - se susţine ca aceasta critica nu este fondatã. În sprijinul sustinerii, instanta apreciazã ca autorii exceptiei au dat o interpretare eronatã principiului egalitãţii consacrat în art. 16 din Constituţie, interpretare care este în vãditã contradictie cu modul în care a statuat Curtea Constituţionalã în jurisprudenta sa.
2. Referitor la susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale atacate ar contraveni prevederilor art. 21, 125 şi 128 din Constituţie se invoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, care a statuat, în mod constant, ca accesul liber la justiţie nu presupune ca în toate cazurile trebuie sa fie asigurat accesul la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac prevãzute de lege, întrucât competenta de judecata şi procedura sunt stabilite de legiuitor, care poate prevedea reguli deosebite, asigurând pãrţilor posibilitatea de a ajunge în fata instanţelor judecãtoreşti.
3. Dispoziţiile legale atacate îndeplinesc condiţiile prevãzute la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi sunt asadar compatibile cu prevederile acesteia.
4. Critica vizând neconstituţionalitatea aceloraşi prevederi legale, pe motiv ca ele se bazeazã pe ideea excluderii pentru anumite categorii de cetãţeni a caii de atac a apelului, ţinându-se seama de calitatea lor în procesele penale, este inexactã. Textele de lege menţionate privesc, pe de o parte, infracţiuni sãvârşite de anumite categorii de persoane, iar pe de alta parte, se referã la anumite categorii de infracţiuni.
5. În legislaţia altor tari este concretizata necesitatea stabilirii de competente speciale în raport cu calitatea unor categorii de persoane. Argumentul determinant în aceasta privinta îl reprezintã dispoziţiile din Constituţie care stabilesc competente speciale în privinta anumitor categorii de demnitari.
6. Faptul ca nu este prevãzutã calea de atac a apelului în cazul sentinţelor pronunţate, în prima instanta, de curţile de apel şi de Curtea Militarã de Apel nu atrage concluzia ca în aceste situaţii nu sunt garantate drepturile procesuale prevãzute pentru cazurile în care exista posibilitatea exercitãrii, în afarã de recurs, şi a apelului.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, susţinerile pãrţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi <>art. 23 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia ridicatã.
Din cuprinsul cererii adresate instanţei pentru ridicarea exceptiei rezulta ca dispoziţiile legale atacate prevãd ca hotãrârile penale pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militarã de Apel pot fi atacate numai cu recurs, care se judeca de Curtea Suprema de Justiţie.
Deşi autorii exceptiei, astfel cum rezulta din cererea pentru ridicarea exceptiei, au atacat ca neconstitutional textul art. 385^1 lit. c) din Codul de procedura penalã şi, deşi instanta de judecata a luat în discuţie aceasta norma legalã, dupã cum rezulta din încheierea de sesizare, totuşi din eroare, prin dispozitiv, instanta a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385 lit. c) din Codul de procedura penalã, care reglementeazã limitele rejudecarii. Prin urmare, Curtea va examina constituţionalitatea dispoziţiilor art. 385^1 lit. c) din Codul de procedura penalã.
Textele legale atacate au urmãtorul cuprins:
- Art. 29: "Curtea Suprema de Justiţie: [...]
2. ca instanta de recurs, judeca:
a) recursurile impotriva hotãrârilor penale pronunţate, în prima instanta, de curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel";
- Art. 361: "Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: [...]
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel".
- Art. 385^1 : "Pot fi atacate cu recurs: [...]
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel".
Aceste prevederi legale sunt considerate neconstituţionale de autorii exceptiei, în raport cu dispoziţiile art. 16, 21, 125 şi 128 din Constituţie şi cu prevederile art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, pentru ca se limiteazã liberul acces la justiţie şi se incalca principiul egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri, prin îngrãdirea accesului unor categorii de justitiabili la calea de atac a apelului.
Cu privire la liberul acces la justiţie, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra compatibilitatii acestui drept cu instituirea unor proceduri speciale, precum şi asupra faptului dacã liberul acces la justiţie implica existenta unei proceduri unice, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea cãilor de atac.
Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, s-a statuat ca liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfãptuieşte actul de justiţie. S-a considerat ca stabilirea regulilor de desfãşurare a procesului în fata instanţelor judecãtoreşti este de competenta exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluţie rezulta din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cãruia "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege" şi ale art. 128, în conformitate cu care "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii".
În considerentele aceleiaşi decizii se retine ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãreia accesul la justiţie nu poate fi îngrãdit prin lege, este aceea ca nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale nici o categorie de persoane sau grup social. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, precum şi modalitãţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnã accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã şi prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996.
În legatura cu argumentul potrivit cãruia s-a încãlcat principiul egalitãţii cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţionalã a statuat ca nu este "contrar acestui principiu (de egalitate) instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte cãile de atac, atâta timp cat ele asigura egalitatea juridicã a cetãţenilor în utilizarea lor". Principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate, asa încât, dacã la situaţii egale trebuie sa corespundã un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. În acest sens este şi practica jurisdicţionalã a Curţii, asa cum rezulta din deciziile nr. 70/1993, nr. 74/1994 şi nr. 85/1994.
Faptul ca, datoritã unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv şi prin prisma propriilor lor interese, nu reprezintã o discriminare care sa efectueze constituţionalitatea textelor respective. În acest fel a rationat Curtea Constituţionalã în Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996.
De asemenea, Curtea retine ca legiuitorul constituant sau cel ordinar, prin dispoziţii constituţionale ori prin dispoziţii legale, a stabilit regimuri diferite în raport cu natura unor autoritãţi şi cu atribuţiile acestora. Acest tratament priveşte şi exercitarea doar a unei cai de atac (recursul). Este cazul sentinţelor care privesc infracţiunile sãvârşite de senatori, deputaţi, membri ai Guvernului, judecãtori ai Curţii Constituţionale, consilieri de conturi, judecãtori, procurori şi controlori financiari ai Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, maresali, amirali şi generali, şefi ai cultelor religioase organizate potrivit legii şi de ceilalţi membri ai Inaltului Cler care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalentul acestuia, de judecãtori şi magistraţi-asistenţi de la Curtea Suprema de Justiţie, judecãtori de la curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel şi de procurori de pe lângã aceste instanţe.
De altfel, în legatura cu efectul devolutiv al recursului şi al limitelor sale, în aceasta cauza este necesar sa se aibã în vedere şi garanţiile procesuale reglementate de art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedura penalã. În temeiul acestor prevederi, "Recursul declarat impotriva unei hotãrâri care, potrivit legii, nu poate fi atacatã cu apel nu este limitat la motivele de casare prevãzute în art. 385^9 , iar instanta este obligatã ca, în afarã temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, sa examineze intreaga cauza sub toate aspectele".
Cu privire la exercitarea cãilor de atac şi la concordanta legii procesuale româneşti cu art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care consacra dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuand ca, în sensul practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, conceptul de "proces echitabil" nu implica imperios "existenta mai multor grade de jurisdicţie, a unor cai de atac al hotãrârilor judecãtoreşti, inclusiv exercitarea acestor cai de atac de cãtre toate pãrţile din proces".
Întrucât nu au intervenit elemente noi care sa determine schimbarea practicii Curţii Constituţionale, urmeazã ca excepţia de neconstituţionalitate invocatã sa fie respinsã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) şi ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedura penalã, modificat şi completat prin <>Legea nr. 45/1993 , excepţie ridicatã de Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian în Dosarul nr. 2.942/1997 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 4 martie 1999.
PREŞEDINTELE CURŢII
CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Doina Suliman
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
