Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 32 din 9 iunie 2008 privind organizarea judiciara, cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedura civila, in ceea ce priveste caracterul evaluabil sau neevaluabil in bani al litigiilor civile si comerciale
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - SECTIILE UNITE PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 830 din 10 decembrie 2008
Dosar nr. 75/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituitã în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã, s-a întrunit, la data de 12 mai 2008, în vederea examinãrii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulitãţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atât în situaţia în care este formulat capãtul de cerere accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare sau restituirea prestaţiilor efectuate, cât şi în situaţia în care nu este formulat acest capãt de cerere, în vederea determinãrii competenţei materiale de soluţionare în primã instanţã a acestor litigii şi a cãilor de atac ce pot fi exercitate.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor <>art. 34 din Legea nr. 304/2004 , republicatã, fiind prezenţi 85 de judecãtori din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili cã dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedurã civilã se interpreteazã în sensul cã, în vederea determinãrii competenţei materiale de soluţionare în primã instanţã şi în cãile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulitãţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacã este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
În vederea deliberãrii a fost amânatã pronunţarea deciziei pentru astãzi, 9 iunie 2008, când
SECŢIILE UNITE,
examinând recursul în interesul legii, constatã urmãtoarele:
În practica instanţelor judecãtoreşti nu existã un punct de vedere unitar în legãturã cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulitãţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacã este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
I. Astfel, unele instanţe au considerat cã aceste categorii de litigii nu sunt evaluabile în bani, iar formularea în petitului accesoriu privind repunerea în situaţia anterioarã determinã incidenţa dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedurã civilã, potrivit cãruia "cererile accesorii şi incidentale sunt în cãderea instanţei competente sã judece cererea principalã", fãrã a avea nicio relevanţã sub aspectul competenţei şi al cãilor de atac.
În motivarea acestui punct de vedere s-a arãtat cã în mod cert acţiunile în constatare nu pot fi calificate ca având un caracter patrimonial, evaluabil în bani.
S-a apreciat cã acelaşi caracter îl au şi acţiunile în rezilierea sau rezoluţiunea contractelor, deoarece pe aceastã cale se urmãreşte aplicarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de cãtre una dintre pãrţi a unei sancţiuni civile, nesusceptibilã de evaluare patrimonialã.
S-a mai relevat cã şi cererile privind constatarea nulitãţii absolute sau anularea unor acte juridice sunt neevaluabile în bani, deoarece pe aceastã cale se tinde la desfiinţarea actelor pentru neîndeplinirea condiţiilor de validitate.
II. Alte instanţe au apreciat cã aceste litigii, având un obiect patrimonial, sunt evaluabile în bani, cu consecinţa stabilirii competenţei şi a cãilor de atac în funcţie de valoarea obiectului litigiului.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat cã, ori de câte ori pe calea acţiunii civile se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilã şi necesarã pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare în primã instanţã a litigiilor civile şi comerciale şi a cãilor de atac ce pot fi exercitate.
S-a motivat cã la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretã, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecãrui bun reclamat, sens în care a impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedurã civilã obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.
Ca urmare, s-a apreciat cã pentru determinarea competenţei materiale şi a cãilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedurã civilã nu se are în vedere denumirea genericã a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacã ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Aceste din urmã instanţe au aplicat corect prevederile legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedurã civilã judecãtoriile judecã în primã instanţã toate procesele şi cererile, în afarã de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
În art. 2 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin <>art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005 , se prevede cã tribunalul judecã în primã instanţã procesele şi cererile în materie comercialã al cãror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în aceastã materie al cãror obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competenţa materialã, ca primã instanţã, a tribunalului intrã procesele şi cererile în materie civilã al cãror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împãrţealã judiciarã, a cererilor în materie succesoralã, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, dupã caz, posesorii formulate de terţii vãtãmaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Pentru determinarea competenţei de atribuţiune a instanţelor judecãtoreşti, competenţa dupã materie în termenii legii de procedurã civilã, legiuitorul foloseşte mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor.
Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei, este natura litigiului, la care însã uneori se asociazã şi alte criterii subsidiare: importanţa interesului în litigiu, adicã valoarea economicã a acestuia sau expresia lui bãneascã, calitatea pãrţilor şi urgenţa.
Criteriul valoric opereazã exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani, deoarece, cu privire la cererile neevaluabile în bani, din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedurã civilã rezultã cã legiuitorul le include în competenţa în prima instanţã a judecãtoriilor, în materie civilã, respectiv a tribunalelor, în materie comercialã.
Acelaşi criteriu valoric este utilizat de legiuitor şi pentru determinarea cãilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în primã instanţã.
Astfel, dupã ce în art. 282 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, astfel cum a fost modificat prin <>art. I pct. 39 din Legea nr. 219/2005 , este prevãzutã regula potrivit cãreia hotãrârile date în primã instanţã de judecãtorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotãrârile date în primã instanţã de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 282^1 alin. 1, astfel cum a fost modificat prin <>art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005 , legiuitorul a instituit excepţii de la aceastã regulã, şi anume cã nu sunt supuse apelului hotãrârile judecãtoreşti date în primã instanţã în cererile introduse, pe cale principalã, privind pensii de întreţinere, litigii al cãror obiect are o valoare de pânã la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilã, cât şi în materie comercialã, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrãrile în registrele de stare civilã, luarea mãsurilor asigurãtorii şi în alte cazuri prevãzute de lege.
Spre deosebire de reglementarea actualã, în redactarea iniţialã a textului în forma avutã anterior intrãrii în vigoare a <>Legii nr. 195/2004 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã se prevedea cã nu sunt supuse apelului hotãrârile judecãtoreşti date în primã instanţã în cererile introduse, pe cale principalã, privind pensii de întreţinere, obligaţii de platã a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de pânã la 200 milioane ROL inclusiv, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrãrile în registrele de stare civilã, luarea mãsurilor asigurãtorii precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.
Cu alte cuvinte, în reglementarea în vigoare, începând cu data de 29 mai 2004, se extinde sfera hotãrârilor judecãtoreşti care sunt supuse unei singure cãi de atac, respectiv a recursului.
Aceasta exprimã voinţa legiuitorului de a suprima posibilitatea exercitãrii apelului împotriva hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în primã instanţã în litigiile patrimoniale considerate de o importanţã valoricã mai redusã, în scopul asigurãrii celeritãţii de soluţionare a acestora.
Totodatã, intenţia legiuitorului a fost aceea de a se îndepãrta de reglementarea anterioarã, care viza exclusiv acţiunile în realizare având ca obiect obligaţii de platã a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil de o anumitã valoare, şi de a extinde sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedurã civilã prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale evaluabile în bani, atât în materie civilã, cât şi în materie comercialã, indiferent dacã acestea vizeazã acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului, acţiuni în constituire sau de transformare, acţiuni personale, reale sau mixte etc., singura condiţie impusã fiind doar aceea ca obiectul litigiului sã aibã o valoare de pânã la 100.000 lei inclusiv.
Atât acţiunea civilã, cât şi acţiunea comercialã pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizãrii unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încãlcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despãgubiri sau şi prin plata unei asemenea despãgubiri.
Cu toate cã în unele reglementãri legale noţiunile de "acţiune civilã (comercialã)" şi "cerere de chemare în judecatã" sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, fiind considerate identice, în realitate cele douã concepte sunt diferite.
Acţiunea este o prerogativã legalã, obiectivã, impersonalã şi permanentã, alcãtuitã dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecatã, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie juridicã determinatã, aceastã prerogativã este transformatã în act procesual concret. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecatã este actul procesual prin care o persoanã deschide aceastã cale, sesizând instanţa şi obligând-o astfel sã hotãrascã.
Cererea este actul de învestire a instanţei, nu acţiunea însãşi, asupra cãreia judecãtorii sunt chemaţi sã decidã.
Acţiunea are ca obiect, de regulã, protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea cãruia calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizeazã şi nuanţeazã prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecatã constituindu-l pretenţia concretã a reclamantului.
Potrivit cu natura şi obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acţiuni personale (atunci când se valorificã un drept personal, de creanţã), acţiuni reale (când dreptul a cãrui protecţie se urmãreşte este unul real) şi acţiuni mixte (când se valorificã deopotrivã un drept personal şi unul real), acţiuni extrapatrimoniale şi acţiuni patrimoniale, acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare, acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.
Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacã este persoanã fizicã sau juridicã, drepturi fãrã conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.
Natura acţiunilor corespunzãtoare acestor din urmã drepturi, precum şi caracterele juridice ale acestor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevãrat incomplet, de <>art. 54 din Decretul nr. 31/1954 .
Acţiunile mixte sunt o varietate a acţiunilor cumulative, semnificând o juxtapunere a acţiunii personale şi a acţiunii reale imobiliare, între care existã o suficientã legãturã pentru a putea fi exercitate împreunã. În general existã douã categorii de asemenea acţiuni: acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naştere totodatã unei obligaţii personale, şi acţiunile în rezoluţiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cele în anularea/constatarea nulitãţii absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcãtuirea completului, determinarea cãii de atac.
Ca atare, se poate afirma cã dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie "transferã" caracterul sãu patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecãţii, intrã un drept patrimonial, real sau de creanţã.
În consecinţã, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilã şi necesarã.
În aceste condiţii trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determinã competenţa materialã sau cãile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicitã obligarea pârâtului sã-i întocmeascã act de vânzare-cumpãrare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentarã, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în mãsura în care se referã la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de vânzare-cumpãrare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare.
În cazul acţiunii în nulitatea (anularea) actului juridic, dreptul subiectiv are conţinut patrimonial atunci când el poate fi exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cãrui desfiinţare se urmãreşte.
Atunci când este vorba despre desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpãrare, de locaţiune, donaţie etc., contracte ce au dat naştere unor drepturi patrimoniale, este evident cã şi lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca atare, acţiunea prin care se valoricã un asemenea drept este patrimonialã.
A susţine cã acţiunea în desfiinţarea unui act juridic producãtor de consecinţe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnã a ignora natura însãşi a dreptului pe care se fundamenteazã acţiunea, drept care este personal şi cu conţinut economic.
Un drept are caracter personal, fãrã conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoanã, servind la individualizarea acesteia în cadrul societãţii sau al familiei: dreptul la viaţã, la sãnãtate şi integritate fizicã şi moralã, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc.
Or, dreptul a cãrui valorificare se urmãreşte prin acţiunea în desfiinţarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior.
A susţine cã existã acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnã a susţine o contradicţie juridicã, a spune de fapt cã existã drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale nepatrimoniale.
Caracterul patrimonial al acţiunii subzistã indiferent de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la repunerea pãrţilor în situaţia anterioarã [consecinţe sunt sub aspectul timbrãrii, întrucât, potrivit <>art. 3 lit. a^1) din Legea nr. 146/1997 , o asemenea cerere se timbreazã în mod separat conform art. 2 alin. 1 din aceeaşi lege].
Argumentul potrivit cãruia numai atunci când se cere şi restituirea prestaţiilor avem de-a face cu o acţiune patrimonialã este greşit, întrucât dreptul de valorificat rãmâne acelaşi, consecinţe fiind doar sub aspectul executãrii hotãrârii.
Faptul cã o hotãrâre judecãtoreascã nu constituie în acelaşi timp şi titlu executoriu nu are influenţã asupra naturii dreptului pe care l-a tranşat. O acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil nu va fi lipsitã de caracter patrimonial doar pentru faptul cã hotãrârea ce se va pronunţa nu este şi executorie.
Cererea de chemare în judecatã prin care se solicitã pronunţarea anulãrii unui act juridic sau constatarea nulitãţii absolute a aceluiaşi act, fãrã a se cere şi restituirea prestaţiilor efectuate de pãrţi, este o cerere patrimonialã atunci când tinde la desfiinţarea unui act juridic ale cãrui efecte (drepturi şi obligaţii) au avut caracter patrimonial.
Pentru aceleaşi argumente constituie o cerere patrimonialã şi acţiunea prin care se urmãreşte lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de cãtre una dintre pãrţi a obligaţiilor asumate - rezoluţiunea/rezilierea -, cu menţiunea cã cererea promovatã de cãtre vânzãtor este calificatã de art. 1368 din Codul civil drept acţiune realã, cu toate consecinţele ce rezultã de aici, inclusiv competenţa teritorialã exclusivã (excepţionalã) a instanţei de judecatã.
Atât în dreptul substanţial, cât şi în cel procedural comercial se aplicã legea comercialã, iar în lipsa unei reglementãri speciale comerciale se aplicã Codul civil, respectiv Codul de procedurã civilã (art. 1 din Codul comercial şi art. 721 din Codul de procedurã civilã).
Dispoziţiile privind soluţionarea litigiilor în materie comercialã sunt cuprinse în art. 720^1-720^10 din Codul de procedurã civilã şi ele privesc numai soluţionarea litigiilor, respectiv judecata, competenţa materialã de primã instanţã fiind determinatã de criterii comune cu cele pentru determinarea competenţei materiale în procesele civile.
Cauzele de validitate ale convenţiilor civile şi comerciale şi sancţiunea nerespectãrii lor, ca şi sancţiunile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzãtoare a obligaţiilor civile şi comerciale au, de asemenea, o reglementare comunã. Codul comercial nu are o reglementare separatã a cauzelor de validitate ale unui act juridic, alta decât cea prevãzutã de Codul civil, iar sancţiunile pentru nerespectarea lor sunt comune celor douã materii, civilã şi comercialã.
Nu existã o reglementare diferitã nici a sancţiunilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzãtoare a convenţiilor, alta decât cea prevãzutã în Codul civil.
Legile comerciale recente nu conţin nici ele o altã reglementare a respectivelor instituţii, iar în ceea ce priveşte mijlocul procedural pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, şi el este comun materiei civile şi comerciale, şi anume dispoziţiile art. 111 din Codul de procedurã civilã.
Totodatã, hotãrârile judecãtoreşti pronunţate în materie comercialã sunt supuse aceloraşi cãi de atac ca şi hotãrârile pronunţate în cauzele civile.
În aceste condiţii, problemele de drept care fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt comune materiei civile şi comerciale.
Faptul cã existã acţiuni şi cereri specifice materiei comerciale nu poate sã conducã la o altã concluzie, întrucât şi aceste acţiuni sunt evaluabile sau neevaluabile în bani.
Pe de altã parte, <>Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este o lege fiscalã, circumscrisã dreptului financiar, şi nu dreptului procesual civil.
De aceea nu se poate face apel la dispoziţiile <>Legii nr. 146/1997 pentru a gãsi criterii de clasificare a acţiunilor cu consecinţe asupra competenţei materiale a instanţelor judecãtoreşti şi a cãilor de atac ce se pot exercita împotriva hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate de aceste instanţe.
Actul normativ menţionat conţine o reglementare specialã, limitatã la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale cãrei consecinţe procedurale nu se pot produce decât în legãturã cu condiţia de formã a timbrãrii.
Obligaţia de platã a taxelor judiciare de timbru este o obligaţie fiscalã şi este prevãzutã de legea specialã numai în sarcina celor care apeleazã la justiţie.
Între beneficiarul serviciului public al justiţiei şi instanţa de judecatã se stabileşte un raport de drept financiar, caracterizat prin relaţia de subordonare a pãrţilor.
Plãtitorul taxei judiciare de timbru se aflã într-un raport de autoritate cu instanţa de judecatã, separat şi distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecã şi care este, de regulã, unul de drept privat, procesul civil sau comercial debutând numai în mãsura în care obligaţia de platã a taxei judiciare de timbru a fost executatã.
În mod impropriu, printre acţiunile şi cererile neevaluabile în bani ce se taxeazã cu sume fixe, <>art. 3 din Legea nr. 146/1997 prevede şi acţiuni şi cereri cãrora nu li se poate nega însã, sub nicio formã, caracterul patrimonial: cererile pentru stabilirea masei succesorale, cererile de raport, cererile de reducţiune a liberalitãţilor, acţiunile de partaj.
Clasificarea pe care <>Legea nr. 146/1997 o face în acţiuni neevaluabile şi evaluabile în bani are la bazã raţiuni fiscale şi nu are nimic comun cu natura patrimonialã sau nepatrimonialã a dreptului dedus judecãţii şi deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor şi cererilor în materie civilã şi comercialã la care se referã art. 2 din Codul de procedurã civilã pentru delimitarea competenţei materiale de primã instanţã.
Aşadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmeazã sã fie avute în vedere dispoziţiile şi categoriile de acţiuni folosite de legea specialã, în timp ce pentru determinarea competenţei materiale dupã valoare şi, implicit, a cãilor de atac ce se pot exercita împotriva hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în cauzele civile şi comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamenteazã acţiunea, particularizând-o şi transferându-i din caracterele sale.
În consecinţã, în temeiul dispoziţiilor <>art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 , republicatã, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã civilã, urmeazã a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili cã dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedurã civilã se interpreteazã în sensul cã, în vederea determinãrii competenţei materiale de soluţionare în primã instanţã şi în cãile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulitãţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacã este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedurã civilã se interpreteazã în sensul cã, în vederea determinãrii competenţei materiale de soluţionare în primã instanţã şi în cãile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulitãţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacã este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedurã civilã.
Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 9 iunie 2008.
PREŞEDINTELE
ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
