Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 308 din 15 noiembrie 2001 referitoare la exceptiile de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 205, 206 si 207 din Codul penal
Nicolae Popa - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Nicolae Cochinescu - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Ioan Vida - judecãtor Iuliana Nedelcu - procuror Marioara Prodan - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Societatea Comercialã "Editura Atac la persoana" - S.A. în dosarele nr. 9.668/1999, nr. 9.182/1998 şi, respectiv, nr. 12.435/2000 ale Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. La apelul nominal se constata lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 309C/2001 şi nr. 314C/2001 la Dosarul nr. 308C/2001. Reprezentantul Ministerului Public arata ca se impune conexarea dosarelor în temeiul art. 164 din Codul de procedura civilã, întrucât acestea au ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate. Curtea, în temeiul <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, raportat la art. 164 din Codul de procedura civilã, dispune conexarea dosarelor nr. 309C/2001 şi nr. 314C/2001 la Dosarul nr. 308C/2001. Cauza fiind în stare de judecata, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, considerând ca dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 şi ale art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece nu conţin dispoziţii contrare art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi nici celor ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate, de asemenea, în motivarea exceptiei. Totodatã susţine ca aceste prevederi nu contravin nici dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, deoarece proba veritãţii permite inculpatului sa facã dovada veridicitatii afirmaţiilor sau informaţiilor publicate în condiţiile existenţei unui interes legitim care, astfel, a fost aparat. Se invoca, în final, jurisprudenta Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 272 din 20 decembrie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 27 aprilie 2001, şi Decizia nr. 56 din 22 februarie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 martie 2001, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la aceleaşi dispoziţii legale. Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natura a determina o reconsiderare a acestei jurisprudente, se solicita respingerea excepţiilor.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin încheierile din 25 iunie 2001, 2 iulie şi 16 iulie 2001 (pronunţate în dosarele nr. 12.435/2000, nr. 9.182/1998 şi, respectiv, nr. 9.668/1999), Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Societatea Comercialã "Editura Atac la persoana" - S.A. În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate autorul acestora susţine ca dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, întrucât, "luate împreunã, instituie o prezumţie de vinovãţie în sarcina inculpatului, prezumţie care nici nu-i îngãduie acestuia sa o rastoarne decât în situaţia în care poate proba un interes legitim, dar şi aprecierea legitimitatii interesului este lãsatã la liberul arbitru al instanţei de judecata". Totodatã se considera ca textele de lege criticate incalca şi prevederile art. 20 din Constituţie, raportate la art. 11 paragraful 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi la art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, texte referitoare la prezumţia de nevinovatie. Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimandu-şi opiniile asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, apreciazã ca acestea sunt neintemeiate. Se considera ca, referitor la art. 205 şi 206, "din modul în care sunt redactate aceste texte nu rezulta în vreun fel ca existenta vreunuia din elementele constitutive ale acestor infracţiuni ar fi ab initio prezumatã, fiind deci necesarã, în considerarea prezumţiei de nevinovatie ce acţioneazã în favoarea inculpatului, dovedirea fiecãruia din aceste elemente". În privinta exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, instanta considera, de asemenea, ca este neîntemeiatã, invocandu-se în acest sens şi jurisprudenta Curţii Constituţionale. Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctele sale de vedere, apreciazã ca excepţiile de neconstituţionalitate sunt neintemeiate sub toate aspectele. Astfel, se considera ca "dispoziţiile art. 207 din Codul penal nu incalca principiul prezumţiei de nevinovatie, consacrat atât în Constituţie cat şi în Codul de procedura penalã, deoarece, în cadrul procesului, acest principiu acţioneazã, probele sunt administrate, dar, în final, instanta are posibilitatea acordatã de lege de a considera ca fapta respectiva nu constituie infracţiune, deoarece interesul legitim care a stat la baza sãvârşirii ei inlatura pericolul social al faptei. Proba veritãţii este, prin urmare, o cauza care inlatura caracterul penal al faptei prin înlãturarea trasaturii esenţiale a pericolului social al acesteia". Se invoca în acest sens însãşi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în Cazul Constantinescu impotriva României a constatat ca nu a existat o încãlcare a art. 10 din Convenţie, deoarece "marja de apreciere a autoritãţilor naţionale" în stabilirea existenţei "unei nevoi sociale imperioase care sa rãspundã ingerintei în exercitarea libertãţii de exprimare nu a fost depãşitã". Se mai arata ca acelaşi text de lege nu contravine nici prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece "nu creeazã nici privilegii, nici discriminãri, neincalcand vreunul dintre criteriile egalitãţii în drepturi, enumerate în art. 4 din Constituţie". Totodatã se considera ca nici dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal nu incalca prezumţia de nevinovatie consacratã de Constituţie şi de documentele internaţionale invocate. Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate ridicate. Obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, care au urmãtorul cuprins: - art. 205: "Atingerea adusã onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseşte cu închisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda. Aceeaşi pedeapsa se aplica şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrţilor inlatura rãspunderea penalã."; - art. 206: "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, dacã ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.
Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrţilor inlatura rãspunderea penalã."; - art. 207: "Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie." Textele constituţionale invocate de autorul exceptiei ca fiind incalcate au urmãtoarea redactare: - art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."; - art. 23 alin. (8): "Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã." Autorul excepţiilor a mai invocat şi încãlcarea art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, potrivit cãruia "Orice persoana acuzata de sãvârşirea unei infracţiuni este prezumatã nevinovatã pana când vinovãţia sa va fi doveditã, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul cãruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apãrãrii sale", precum şi a art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care prevede: "Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã." 1. Examinând excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea constata ca nu pot fi reţinute criticile formulate, având în vedere urmãtoarele considerente: Infracţiunile de insulta, prevãzutã în art. 205, şi de calomnie, prevãzutã în art. 206 din Codul penal, constituie infracţiuni contra demnitãţii, prin care sunt sancţionate penal cuvintele, gesturile, precum şi alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane sau se afirma, în public, fapte determinate, care, dacã ar fi adevãrate, ar expune acea persoana la sancţiuni (penale, administrative, disciplinare) ori dispreţului public. Curtea constata ca incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumţiei de nevinovatie, consacratã atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cat şi de art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale prin art. 6 pct. 2. Trãsãturile esenţiale ale infracţiunii, prevãzute în art. 17 din Codul penal (pericolul social al faptei, sãvârşirea cu vinovãţie şi legalitatea incriminãrii), exista şi în cazul celor doua infracţiuni, deoarece numai sãvârşirea lor cu vinovãţie poate atrage rãspunderea penalã a fãptuitorului. Calitatea de inculpat a celui chemat în judecata nu reprezintã o încãlcare a prezumţiei de nevinovatie, ci defineste, potrivit art. 23 din Codul de procedura penalã, doar "persoana impotriva cãreia s-a pus în mişcare acţiunea penalã". Prin urmare, persoana chematã în judecata penalã, inculpatul, nu este consideratã vinovata pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare. În speta instanta de judecata este obligatã, potrivit art. 62 din Codul de procedura penalã, "sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe baza de probe", deoarece, conform art. 66 din acelaşi cod, "invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa", iar "în cazul când exista probe de vinovãţie [...] are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie". Prezumţia de nevinovatie, consacratã prin art. 23 alin. (8) din Constituţie şi prin textele din tratatele internaţionale, invocate de autorul exceptiei, ca o garanţie a libertãţii individuale, constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal. Curtea retine ca dispoziţiile art. 205 şi 206 nu instituie "o prezumţie de vinovãţie", astfel cum se susţine de cãtre autorul excepţiilor, şi, prin urmare, nu deroga de la principiul constituţional invocat. În cazul acestor infracţiuni vinovãţia rezulta uneori din însãşi sãvârşirea faptelor prevãzute de textele de lege criticate (res în se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovãţia nu ar rezulta ex-re, instanta are obligaţia de a stabili intenţia fãptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanţele legate de persoana, obiceiuri, timp şi altele. 2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, Curtea retine, de asemenea, ca este neîntemeiatã, întrucât proba veritãţii nu este o cauza de inlaturare a vinovatiei, respectiv a intentiei de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci constituie o cauza specialã care inlatura caracterul penal al faptelor de insulta sau de calomnie. Curtea observa ca faptele de insulta şi de calomnie demonstreaza o lipsa de respect pentru demnitatea persoanei şi, de aceea, numai dacã au fost sãvârşite pentru apãrarea unui interes legitim şi dacã s-a fãcut proba veritãţii lor, ele nu constituie infracţiuni. Curtea retine ca nici prin instituirea posibilitatii autorului de a dovedi adevãrul afirmaţiilor sau al imputarilor fãcute şi nici prin restrangerea în limitele interesului legitim a acestei posibilitãţi art. 207 din Codul penal nu infrange prezumţia de nevinovatie consacratã prin art. 23 alin. (8) din Constituţie, prin art. 11 paragraful 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, precum şi prin art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Astfel, textul de lege criticat nu conţine nici o prevedere conform cãreia persoana chematã în judecata penalã pentru sãvârşirea infracţiunilor de insulta şi de calomnie ar fi prezumatã a fi vinovata înainte de rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare. De altfel, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea a statuat ca art. 207 din Codul penal nu incalca principiul prezumţiei de nevinovatie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece el "nu reglementeazã stabilirea vinovatiei în cazul infracţiunilor de insulta şi de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmarilor sau imputarilor fãcute, aceasta constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacã fapta a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim". S-a mai reţinut ca "Apãrarea drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penalã a afirmarilor şi imputarilor, chiar dacã acestea se referã la fapte adevãrate, dar nu au fost fãcute pentru apãrarea unui <<interes legitim>>. De altfel, necesitatea sanctionarii rezulta din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie". Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul ca textul art. 207 din Codul penal "este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale", precum şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Considerentele şi soluţia adoptate prin decizia citata îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauza, neexistand elemente noi care sa determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii. Curtea observa, de asemenea, ca jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la "garantarea unor drepturi concrete şi efective şi nu teoretice şi iluzorii" nu are nici o concludenta în cauza, întrucât art. 207 din Codul penal se referã la fapte determinate privitoare la o persoana, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta sa fi fost doveditã potrivit cerinţelor legale, în cadrul unui proces, situaţie la care se referã Cazul Allenet de Ribemont contra Frantei, caz invocat de autorul excepţiilor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA În numele legii DECIDE:
Respinge excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Societatea Comercialã "Editura Atac la persoana" - S.A. în dosarele nr. 9.668/1999, nr. 9.182/1998 şi, respectiv, nr. 12.435/2000 ale Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 15 noiembrie 2001.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent, Marioara Prodan
──────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
