Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 28 din 25 ianuarie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 158 din 22 februarie 2005
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Ion Tiucã - judecãtor
Marieta Safta - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Marina Predicã în Dosarul nr. 282/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã.
La apelul nominal este prezentã autoarea excepţiei, personal şi asistatã de avocat J. Friedmann-Nicolescu, lipsind celelalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Autoarea excepţiei, prin avocat, solicitã admiterea excepţiei astfel cum a fost formulatã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, arãtând cã textul de lege criticat nu încalcã prevederile constituţionale invocate de autoarea excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 8 iunie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 282/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "art. 505 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, devenit în noua redactare art. 506 alin. 2". Excepţia a fost ridicatã de Marina Predicã în cadrul recursului formulat împotriva deciziei de respingere a apelului declarat împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilã, prin care s-a respins acţiunea acesteia de reparare a pagubei, întemeiatã pe dispoziţiile art. 504-506 din Codul de procedurã penalã, constatându-se prescris dreptul la acţiune.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine cã dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã încalcã dreptul de proprietate privatã, precum şi dreptul la un proces echitabil, întrucât instituie, pentru acţiunea în repararea de cãtre stat a pagubei suferite, un termen de prescripţie mai scurt decât cel general de 3 ani, aplicabil raporturilor patrimoniale dintre cetãţeni, ceea ce face ca statul sã fie mai presus de cetãţenii sãi şi, prin urmare, mai presus de lege. În opinia autoarei excepţiei, "este constituţional ca pentru toţi - inclusiv pentru stat - termenul de prescripţie sã fie cel general de 3 ani".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã, exprimându-şi opinia asupra excepţiei, considerã cã aceasta este neîntemeiatã. Se aratã cã termenul special de prescripţie reglementat de prevederile criticate nu instituie nici o discriminare în raporturile patrimoniale ale cetãţenilor cu statul.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât textul de lege criticat nu încalcã prevederile constituţionale şi nici pe cele din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate de autoarea excepţiei. Precizeazã în acest sens cã termenul de prescripţie prevãzut de art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã "nu îngrãdeşte egalitatea în drepturi şi nici accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivã, lãrgeşte sfera persoanelor îndreptãţite a introduce acţiuni pentru repararea pagubei şi cu privire la persoanele împotriva cãrora s-a luat o mãsurã preventivã, iar ulterior au fost scoase de sub urmãrire penalã, prin ordonanţa procurorului, ordonanţã rãmasã definitivã prin neatacarea ei la instanţã".
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale criticate nu încalã prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (2), întrucât acestea se aplicã în mod egal tuturor persoanelor îndreptãţite la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnãrii pe nedrept sau al privãrii ori restrângerii de libertate în mod nelegal, fãrã a face nici o diferenţã în cadrul acestei categorii. Se aratã totodatã cã art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã nu încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 11, 20, art. 21 alin. (3) şi nici prevederile art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece termenul de prescripţie instituit de acest text legal are caracter rezonabil şi asigurã condiţii optime pentru a exercita acţiunea în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. Referitor la dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se apreciazã cã acestea nu au incidenţã în cauzã.
În concluzie, Avocatul Poporului considerã cã excepţia este neîntemeiatã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, în redactarea datã prin <>Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, având urmãtorul conţinut: "Acţiunea poate fi introdusã în termen de 18 luni de la data rãmânerii definitive, dupã caz, a hotãrârilor instanţei de judecatã sau a ordonanţelor procurorului, prevãzute în art. 504."
Autoarea excepţiei considerã cã aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 11, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3) şi ale art. 41 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi [devenit art. 44 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi ca urmare a revizuirii şi republicãrii Constituţiei, cu renumerotarea textelor], având urmãtorul conţinut:
- Art. 11: "(1) Statul român se obligã sã îndeplineascã întocmai şi cu bunã-credinţã obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmeazã sã devinã parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupã revizuirea Constituţiei.";
- Art. 16 alin. (2): "Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";
- Art. 21 alin. (3): "Pãrţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";
- Art. 44 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi:
"(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. [...]
(2) Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular.[...]"
De asemenea, autoarea excepţiei considerã cã textul criticat contravine şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.
Se susţine, în esenţã, cã termenul de prescripţie special instituit de textul de lege criticat, diferit de termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale, care însoţesc drepturile subiective civile de creanţã, este discriminatoriu, în sensul situãrii statului mai presus de cetãţenii sãi şi, prin aceasta, mai presus de lege, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale invocate.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulatã, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã şi, în consecinţã, urmeazã sã fie respinsã.
Curtea reţine cã dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea excepţiei sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte, nu prevãd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, de a porni acţiune în repararea pagubei, şi nici un termen limitã în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) din Constituţie, care consacrã rãspunderea patrimonialã a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, stipuleazã cã "[...] Rãspunderea statului este stabilitã în condiţiile legii [...]". Legea fundamentalã lasã, aşadar, la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale, inclusiv a termenelor în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat. Aceeaşi idee se regãseşte şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãrora "Atunci când o condamnare penalã definitivã este ulterior anulatã sau când este acordatã graţierea, pentru cã un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte cã s-a produs o eroare judiciarã, persoana care a suferit o pedeapsã din cauza acestei condamnãri este despãgubitã conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte cã nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilã în tot sau în parte".
Aşa fiind, stabilirea de cãtre legiuitor a unui termen special de prescripţie, în ceea ce priveşte acţiunea pentru repararea de cãtre stat a pagubei suferite în cazul condamnãrii pe nedrept sau al privãrii ori restrângerii de libertate în mod nelegal, constituie expresia rolului constituţional al acestuia, consfinţit şi de prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentalã, potrivit cãrora "competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege", şi nu este de naturã sã aducã atingere prevederilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei.
Astfel, termenul special de prescripţie de 18 luni, reglementat de textul de lege criticat în prezenta cauzã, este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigurã condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale, în concordanţã cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (aşadar, implicit cu dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie), precum şi cu cele cuprinse în art. 21 alin. (3) din Legea fundamentalã, care consacrã dreptul la un proces echitabil. De altfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa sa faptul cã dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut şi cã acesta "poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi [...]" (Cauza Z şi alţii împotriva Marii Britanii, 2001).
Câtã vreme prevederile criticate se aplicã deopotrivã tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestei norme, nu poate fi primitã nici critica potrivit cãreia prin dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã s-ar crea o discriminare între stat şi cetãţenii sãi, în sensul "situãrii" statului mai presus de lege.
Întrucât acţiunea întemeiatã pe dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã vizeazã repararea unor pagube în cazul condamnãrii pe nedrept sau al privãrii ori restrângerii de libertate în mod nelegal, iar nu apãrarea dreptului de proprietate sau valorificarea unui drept de creanţã, dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care garanteazã dreptul de proprietate privatã şi creanţele asupra statului, nu sunt incidente în cauzã.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Marina Predicã în Dosarul nr. 282/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 25 ianuarie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Marieta Safta
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
