Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Ioan Deleanu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Victor Dan Zlatescu - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent
Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Popescu Elena impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995 .
Dezbaterile au avut lor în şedinţa publica din 5 martie 1996, în lipsa recurentului şi a intimatilor, cu care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Concluziile reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în încheierea cu aceeaşi data. Curtea, avînd nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 12 martie 1996, cînd a adoptat prezenta decizie.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurãri sociale de stat şi asistenta socialã, invocatã de Popescu Elena în Dosarul nr. 1.036/1994 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea a reţinut, în esenta, ca:
- principiul egalitãţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie implica, pentru situaţii diferite, şi dreptul la un tratament juridic diferit, cum de altfel Curtea Constituţionalã a statuat şi prin deciziile nr. 70/1993, nr. 74/1994 şi nr. 85/1995. Asa fiind, existenta unei virste de pensionare diferite pentru femei şi bãrbaţi nu poate fi consideratã o discriminare;
- pensionarea la o virsta mai mica a femeilor nu afecteazã dreptul lor la munca, prevãzut de art. 38 alin. (1) din Constituţie, din moment ce, dupã pensionare, potrivit Legii nr. 2/1994, se poate cumula pensia cu salariul;
- nu sînt incalcate nici prevederile art. 43 din Constituţie, privind dreptul la un nivel de trai decent, cît timp pensia se stabileşte, în principal, în funcţie de salariu şi vechimea în munca, iar pensionarul are posibilitatea de a cumula pensia cu salariul. Pe de alta parte, în condiţiile economiei de piata, nivelul de trai decent nu poate fi decît rezultatul efortului propriu;
- drepturile fundamentale consacrate de Constituţie nu pot fi privite izolat, ci într-o corelatie fireasca, logica. Asa fiind, trebuie observate şi prevederile art. 43 alin. (2) şi ale art. 45 din legea fundamentalã;
- prevederile <>art. 8 din Legea nr. 3/1977 nu pot fi interpretate ca avînd un caracter dispozitiv, deoarece aceasta ar avea semnificatia unei modificãri legislative, ceea ce nu intra în competenta Curţii Constituţionale.
Impotriva sus-menţionatei decizii, Popescu Elena a declarat recurs, invocind urmãtoarele motive:
- instanta a încãlcat formele de procedura, a cãror violare se sancţioneazã cu nulitatea (art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. 2 din Codul de procedura civilã). Aceasta, întrucît la termenele de judecata în prima instanta, nu a fost respectata regula publicitãţii şedinţelor de judecata, consacratã de art. 14 din Legea nr. 47/1992, art. 121 din Codul de procedura civilã, art. 21 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 14 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi art. 6 din Convenţia europeanã pentru protecţia drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Aceasta excepţie a fost invocatã şi în fata instanţei de fond, dar ea a fost respinsã, fãrã sa se fi discutat mai întîi admisibilitatea problemelor propuse;
- instanta nu a fost alcãtuitã potrivit dispoziţiilor legale (art. 304 pct 1 din Codul de procedura civilã), întrucît reprezentantul Ministerului Public, care a intrat în compunerea instanţei, a fost o persoana de peste 70 de ani, incalcindu-se astfel prevederile art. 69 din Legea nr. 92/1992;
- instanta s-a pronunţat şi asupra a altceva decît ceea ce s-a cerut (art. 304 pct. 6 din Codul de procedura civilã), în sensul ca, deşi s-a cerut declararea ca neconstitutional a <>art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 , cît priveşte formularea imperativa a textului, instanta a considerat ca i s-a solicitat sa interpreteze într-o anumitã maniera prevederile amintite, fapt apreciat de instanta ca avînd semnificatia unei modificãri legislative, care nu aparţine competentei sale;
- hotãrîrea a fost data cu aplicarea gresita a prevederilor Constituţiei (art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civilã). Curtea este favorabilã ideii de discriminare pozitiva - idee impartasita şi de recurenta -, dar tocmai aceasta protecţie specialã a femeii nu este asigurata de textul considerat ca neconstitutional, din moment ce el are un caracter imperativ, interzicind femeii care a împlinit 57 de ani sa mai continue raporturile de munca. Chiar dacã, dupã pensionare, se poate cumula pensia cu salariul, discriminarea continua sa existe. Pe de alta parte, la pensionare raportul de munca înceteazã în mod obligatoriu, deci este împiedicat exerciţiul dreptului la munca;
- instanta a considerat ca nu este încãlcat dreptul la nivel de trai decent (art. 43 din Constituţie), ignorindu-se astfel tocmai obligaţiile statului în acest sens.
CURTEA,
avînd în vedere decizia atacatã, motivele de recurs invocate, prevederile <>art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurãri sociale de stat şi asistenta socialã, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:
Cu privire la unele dintre motivele de recurs, o constatare de principiu poate fi facuta de la început. Astfel cum rezulta din modul în care unele dintre aceste motive au fost formulate - cele întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 din Codul de procedura civilã - în opinia recurentei motivele de casare prevãzute de art. 304 din Codul de procedura civilã sînt pur şi simplu aplicabile şi în materia contenciosului constituţional. Or, potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicţionalã prevãzutã de aceasta lege se completeazã cu regulile procedurii civile, în mãsura în care ele sînt compatibile cu natura procedurii în fata Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se hotãrãşte exclusiv de cãtre Curte.
Primul motiv de recurs, prin care se susţine ca s-a încãlcat regula publicitãţii şedinţelor de judecata, nu este întemeiat.
Neîndoielnic, principiul publicitãţii dezbaterilor este un principiu fundamental al oricãrui proces, acest principiu dobindind valoare constituţionalã prin consacrarea lui în art. 126 al legii fundamentale. La acest principiu se referã expres şi art. 6 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, considerindu-l, totodatã, ca element esenţial al unui proces echitabil. În consecinta, dacã instanta, în condiţiile prevãzute de lege, nu a declarat şedinţa de judecata secreta, nerespectarea principiului publicitãţii dezbaterilor atrage nulitatea absolutã a hotãrîrii pronunţate. Cerinta respectãrii principiului publicitãţii dezbaterilor şi în fata instanţei de contencios constituţional rezulta şi din cuprinsul art. 16 al Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi al art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, în sensul cãruia: "Şedinţele de judecata sînt publice, în afarã de cazul în care, din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau completului de judecata hotãrãşte şedinţa secreta".
Asadar, regula fundamentalã este publicitatea dezbaterilor, iar judecata în şedinţa secreta constituie excepţia.
Publicitatea dezbaterilor implica doua componente, în principiu, cumulative: accesul pãrţilor la dezbateri, ca o condiţie inerenta a exercitãrii drepturilor procesuale, între care şi, mai ales, dreptul la apãrare şi dreptul de a participa la dezbaterea contradictorie a tuturor elementelor de fapt şi de drept pe are le implica litigiul; accesul la dezbateri al oricãror alte persoane. Astfel cum s-a spus în chiar cuprinsul motivelor de recurs, sub primul aspect, condiţia publicitãţii a fost realizatã, reprezentantul recurentei fiind prezent la dezbaterile în fond. Sub cel de-al doilea aspect, este de reţinut ca au fost, de asemenea, prezente în sala şi alte persoane, strãine de procesul recurentei, asa cum de altfel s-a arãtat în chiar cuprinsul recursului. Stabilirea unor mãsuri administrative, pentru accesul în clãdirea în care îşi au sediul şi alte instituţii decît Curtea Constituţionalã, nu poate şi interpretatã ca o ingradire a principiului publicitãţii dezbaterilor, din moment ce acele condiţii administrative, o data îndeplinite, fac posibila participarea oricãror persoane la dezbateri, iar prin respectivele mãsuri nu se urmãreşte altceva decît asigurarea securitãţii instituţiilor care îşi au sediul în aceeaşi clãdire în care se afla şi Curtea Constituţionalã. Situaţia invocatã de recurenta este comparabila cu cea prevãzutã de art. 122 din Codul de procedura civilã, cînd, pentru a se asigura poliţia şedinţei, preşedintele completului poate dispune îndepãrtarea tuturor persoanelor din sala, fãrã ca altfel sa se poatã pune în discuţie nerespectarea principiului publicitãţii dezbaterilor.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit cãruia instanta nu a fost alcãtuitã în conformitate cu dispoziţiile legale, nu este întemeiat.
În legatura cu aceasta critica, este de observat ca, într-adevãr, potrivit art. 69 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, procurorii de la Parchetul General de pe lîngã Curtea Suprema de Justiţie pot fi mentinuti în funcţie pînã la împlinirea virstei de 70 de ani, cu avizul conducatorului Parchetului. Se considera de cãtre recurenta, prin reprezentantul ei, ca, fata de prevederile amintite, procurorul de şedinţa "nu avea legal calitatea de procuror, astfel încît constituirea instanţei s-a fãcut cu grava violare a legii". Calitatea de procuror a fost însã conferita reprezentantului Ministerului Public prin Decretul nr. 18 din 16 februarie 1994, poziţia nr. 88, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 februarie 1994. Asa fiind, procurorul de şedinţa avea calitatea legalã pentru a reprezenta Ministerul Public. Dacã şi în ce mãsura decretul de numire în funcţia de procuror la Parchetul General de pe lîngã Curtea Suprema de Justiţie contravine sau nu prevederilor art. 69 din Legea nr. 92/1992 nu aparţine competentei de decizie a Curţii Constituţionale. În acest sens, sînt de observat urmãtoarele: nici o dispoziţie a Constituţiei nu poate fi invocatã în legatura cu acest incident procedural; competenta Curţii Constituţionale este prevãzutã expres şi limitativ de art. 144 din Constituţie, iar între ipotezele de control al constituţionalitãţii nu se afla şi decretele individuale ale Preşedintelui României. Este neîntemeiat şi cel de-al treilea motiv de recurs, care se sprijinã pe prevederile art. 304 pct. 6 din Codul de procedura civilã - "instanta nu s-a pronunţat asupra unui capãt de cerere, a acordat mai mult decît s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut" - , adicã, la situaţia dedusã judecaţii în contenciosul constituţional, faptul ca instanta de fond a rezolvat o cerere de interpretare a dispoziţiilor <>art. 8 din Legea nr. 3/1977 , deşi, în realitate, s-a cerut declararea ca neconstitutional a art. 8 alin. (1) din legea amintita, "cît priveşte formularea imperativa a textului". Cu privire la aceasta sustinere sînt de menţionat urmãtoarele:
- deşi în considerentele deciziei atacate se face referire la "interpretarea solicitatã", sensul real al acesteia este acela de a decide asupra naturii normei interpretate, calificind-o nu ca norma imperativa, şi ca norma dispozitiva. Acest sens poate fi dedus din precizarea facuta pe aceleaşi considerente ca o astfel de interpretare "are semnificatia unei modificãri, ceea ce nu intra în competenta Curţii Constituţionale";
- modificarea naturii unei norme, prin transformarea acesteia din norma imperativa în norma dispozitiva, semnifica indubitabil "legiferare", altele fiind consecinţele juridice ce decurg dintr-o norma imperativa decît cele ce ar decurge dintr-o norma dispozitiva. Este un truism şi, în consecinta, nu este cazul sa se stãruie. Sub acest aspect, considerentele deciziei atacate sînt întemeiate şi, de altfel, consonante practicii constante şi constituţionale a Curţii, în sensul ca aceasta nu-şi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o norma juridicã, or, cum tradiţional s-a spus, prin reluarea expresiei originare, ea nu poate îndeplini rolul de "legislator pozitiv".
De asemenea, este neîntemeiatã şi critica adusã prin cel de-al patrulea motiv de recurs, în sensul ca decizia a fost data cu aplicarea gresita a Constituţiei.
Problema care, în esenta, constituie fondul litigiului este aceea de a stabili dacã regula imperativa cuprinsã în <>art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 , cu privire la pensionarea femeilor la o limita de virsta inferioarã aceleia prevãzute pentru bãrbaţi, este sau nu compatibila cu prevederile art. 16, art. 38 şi art. 43 din Constituţie.
Art. 16 alin. (1) din Constituţie consacra egalitatea tuturor cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi "fãrã discriminãri", text ce trebuie coroborat cu cel al art. 4 alin. (2) din legea fundamentalã, care înscrie printre criteriile discriminarii şi deosebirea de sex.
Textul art. 16 alin. (1) din Constituţie, coroborat cu cel al art. 4 alin. (2) din legea fundamentalã, vizeazã discriminarile prohibite, nu şi pe cele admisibile, vizeazã deci "discriminarea negativa" nu şi "discriminarea pozitiva", ţinînd seama de specialitatea unor situaţii sau de scopul realizãrii unei justitii distributive, pentru a anula sau pentru a diminua inegalitatile obiective. Totodatã, textele constituţionale arãtate vizeazã egalitatea între cetãţeni cît priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi, între care şi cel la pensie, nu identitatea în tratament juridic cît priveşte exercitarea sau realizarea acelor drepturi. Astfel se explica nu numai admisibilitatea unui tratament juridic diferit şi privilegiat fata de anumite categorii de persoane, dar nu şi necesitatea lui. Pot fi invocate în acest sens prevederile art. 32 alin. (3), ale art. 38 alin. (2), ale art. 45 şi 46 din Constituţie.
Art. 43 alin. (2) din Constituţie consacra "dreptul la pensie", ca drept garantat oricãrei persoane îndreptãţite sa obţinã calitatea de pensionar. Condiţiile însã de realizare a acestui drept nu numai ca pot, dar şi trebuie sa fie diferite, ţinînd seama de diferitele categorii de persoane susceptibile de pensionare şi de criteriile pensionãrii. Situaţiile care pot conduce la un tratament juridic diferit trebuie sa aibã un caracter obiectiv, iar diferentierea în tratament sa fie rezonabila, prin prisma scopului urmãrit şi a rezultatelor la care se ajunge.
Protecţia specialã a unor persoane, prin tratamentul juridic diferit de care acestea beneficiazã, nu este în principiu incompatibilã cu natura imperativa a normelor de protecţie (de exemplu, protecţia minorilor, protecţia copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor handicapate, ocrotirea sãnãtãţii).
Rezulta deci ca prevederile <>art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 sînt compatibile, prin natura lor, cu cele ale art. 16 din Constituţie, asa cum corect s-a reţinut de instanta de fond.
De menţionat ca, la pronunţarea deciziei, au fost avute în vedere şi deciziile adoptate în aceeaşi problema de cãtre instanţele corespunzãtoare din Austria şi Germania, decizii existente la dosar, prin care s-a statuat ca, cel puţin în condiţiile actuale, pensionarea femeilor la o virsta mai mica decît cea a bãrbaţilor este admisibilã, stabilirea aceleaşi virste de pensionare pentru bãrbaţi şi femei raminind un deziderat legislativ.
În materie de pensionare, numai aparent tratamentul juridic diferit al femeilor fata de bãrbaţi s-ar întemeia pe "deosebirea de sex". În realitate, nu deosebirea de sex atrage un tratament juridic diferit, ci situaţia socialã care decurge din aceasta deosebire, situaţie ce justifica o protecţie constituţionalã specialã fata de femei. Discriminarea nu exista decît atunci cînd diferenţa de tratament juridic este pur şi simplu şi în mod exclusiv determinata de deosebirea de sex.
În ce priveşte compatibilitatea constituţionalã a prevederilor <>art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 cu cele ale art. 38 alin. (1) din legea fundamentalã, se constata ca, astfel cum s-a decis în mod temeinic de cãtre completul de fond, posibilitatea de a cumula pensia cu salariul, în condiţiile Legii nr. 2/1991, satisface exigenţele prevederilor art. 38 alin. (1) din Constituţie.
În fine, nici ultimul motiv de recurs, prin care se susţine ca în mod greşit prima instanta a reţinut ca dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalitãţii nu incalca dreptul la un nivel de trai decent, înscris în art. 43 din Constituţie, nu poate fi primit.
Într-adevãr, în sensul art. 43 alin. (1) din Constituţie, statul este obligat sa ia mãsuri de dezvoltare economicã şi de protecţie socialã, de natura sa asigure cetãţenilor un nivel de trai decent. Din cuprinsul acestor prevederi se poate deduce ca, prin obiectul lor şi prin scopul spre care se tinde, obligaţiile statului sînt preponderent obligaţii de mijloace, nu de rezultat. De altfel, însuşi scopul declarat - asigurarea unui nivel de trai decent - trebuie apreciat în raport cu circumstanţele unui anumit stadiu de dezvoltare economicã, precum şi în raport cu dinamica criteriilor de determinare a nivelului de trai decent. În fine, criteriile insesi nu pot fi subiective, în raport cu exigenţele fiecãrei persoane pentru determinarea nivelului decent de trai. Asa fiind, este neîntemeiatã şi critica adusã prin acest motiv de recurs.
Avînd în vedere considerentele expuse, vazind şi prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 13 alin. (1) lit. A.c.), ale art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Popescu Elena impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995 .
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din 12 martie 1996.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent
Constantin Burada
--------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
